Cetatile sasesti din Transilvania – o comoara ascunsa de negura timpului
Transilvania are o istorie impresionanta ale carei vestigii sunt vii si pot fi admirate pe intreg teritoriul acestui tinut: cetatile sasesti.
Cetatile si bisericile fortificate din Ardeal a caror frumusete si valoare inestimabila insearca ca reziste trecerii timpului, justifica numele nemtesc dat acestui tinut romanesc: „Siebenbürgen” (Cele 7 cetati).
Cladirile sunt, fara indoiala, o caracteristica a spatiului transilvanean care intre secolele al XII-lea si al XVI-lea a inregistrat o colonizare saseasca.
In acea vreme, Transilvania era zona de granita, iar populatia germana venita din Saxonia a ales sa colonizeze targurile si satele din acest loc.
Bisericile construite de ei au fost la inceput asezaminte in stil gotic, simple, situate in centrul satului. Mai tarziu, incepand cu anul 1400, in zona au inceput sa vina tot mai des triburi turcesti si tatare. Pentru a-si apara asezarile, sasii au imprejmuit bisericile cu ziduri de aparare, iar noile lacasuri pe care le-au construit au devenit adevarate fortarete. Specifice bisericilor sasesti sunt turnurile, de unde strajerii puteau da alarma in cazul unui atac. Tot intre zidurile cetatii erau pastrate si alimentele comunitatii – grane si slanina – carora li se tinea o evidenta stricta.
Zona este indragita de turisti, care o viziteaza in numar din ce in ce mai mare, si datorita peisajului cultural al satelor sasesti, caracterizate printr-un sistem specific de cultivare a terenului si un model anume de asezare si organizare a gospodariilor, care s-a pastrat inca din Evul Mediu.
Aceste localitati sunt dominate de biserici fortificate, construite intre secolele al XIII-lea si al XVI-lea, iar sapte dintre ele – Biertan, Viscri, Prejmer, Saschiz, Calnic, Darjiu si Valea Viilor – au fost incluse in patrimoniul UNESCO.
Cele mai multe biserici fortificate se gasesc in Provincia Sibiului – Sebes, Cincu, Rupea, Miercurea, Sibiu si Orastie, in jurul Mediasului, dar si in judetele Brasov, Harghita si Alba.
Plecarea sasilor, insa, are consecinte dramatice asupra patrimoniului construit de ei.
Multe case si, mai ales, biserici au fost abandonate. Ca urmare a inceput un proces accentuat de degradare a cladirilor: infiltratii de la apa de ploaie, geamuri sparte prin care intra animalele, cladiri vandalizate, etc.
Se estimeaza ca mai bine de jumatate dintre bisericile sasesti – care sunt proprietatea Bisericii Evanghelice – sunt intr-un stadiu mai mult sau mai putin avansat de deteriorare.
Si nu este vorba doar despre biserici, ci si despre zidurile si turnurile de fortificatie, de casele parohiale, sau de scoli.
Situatia cea mai tragica se intalneste in satele izolate unde – in multe cazuri – nu mai traieste nici un sas.
Se estimeaza ca in 1990 aceste sate erau populate in proportie de 70% de sasi, 25% de romani si 5% de romi.
Astazi proportiile s-au inversat – populatia roma reprezinta in jur de 60%, cea romana aproximativ 35%, in vreme ce sasi mai sunt doar in proportie de 5%.
Noii locuitori ai satelor sasesti nu apreciaza, sau nu inteleg intotdeauna cultura celor care le-au intemeiat.
Ca urmare incep sa schimbe iremediabil fata acestor sate, construind case „moderne” si chiar biserici noi.
Este o situatie unica in Europa: un intreg grup social a parasit meleagurile pe care a creat timp de secole o cultura spectaculoasa si in mai putin de 20 de ani de la plecarea sa s-au produs deja schimbari ireversibile ale patrimoniului lasat in urma.
