Ciclul de descentralizare
Cei care-au trecut prin comunism au trăit pe propria piele ceea ce începe să se vadă acum în așa-zisul capitalism. Cei care-au trăit mai mult în comunism, știu bine că a existat o perioadă în care s-a trăit bine în acel regim. Apartamentele confort redus, cele pe care le vedem acum ca pe niște spații insalubre și de nelocuit, au reprezentat la vremea respectivă un upgrade locativ absolut de neimaginat.
Gândiți-vă doar ce însemna pentru un om care trăia în bordei un apartament cu două camere, în care să existe și WC și bucătărie. Și care, în plus, să aibă apă curentă, gaze și electricitate. Cât avans înseamnă un asemenea apartament pentru un om care vine de la bordei?
S-a făcut mult caz de casele demolate de Ceaușescu. Într-adevăr, pentru unii oameni a fost o nebunie să se mute din casa lor confortabilă într-un apartament înghesuit. Însă, pentru cei mai mulți oameni, ale căror case erau niște maghernițe care abia se țineau pe picioare, trecerea la apartament a reprezentat un avans al confortului efectiv de neimaginat.
Însă toate aceste chestiuni au fost făcute printr-o modalitate magică de organizare: centralizarea.
Concentrezi toată puterea în câteva mâini care canalizează resursa acolo unde este nevoie. Ceaușescu ținea bugetul cu o mână de fier, iar bugetul lui Ceaușescu era ceva impresionant față de fițuicile pe care lucrează acum politicienii noștri. În Bugetul lui Ceaușescu figura și nea Ghiță de la sculărie, le fel cum figura fiecare întreprindere, magazinaș, mic meseriaș s.a.m.d.
Ei bine, în acel Buget perfect echilibrat, un capitol important era cel al rezervei pentru dezastru. În cazul în care într-un an nu erau dezastre naturale – care să consume resursa alocată – Ceaușescu schimba destinația acelor bani, canalizându-i spre construcția de blocuri.
De ce vă explic toate aceste elemente? Pentru a înțelege forța centralizării. Ea însă vine la pachet și cu un teribil dezavantaj: fragilitatea. Și, din nou, fac apel la memorie. Cei care-au trăit tranziția știu bine că, dincolo de oportunități, perioada a fost una nefastă pentru cea mai mare parte a populației, obligată să trăiască frugal, într-o perioadă de deschidere și de revenire a produselor pe rafturile magazinelor.
Descentralizarea care a urmat centralizării lui Ceaușescu a instaurat un mediu haotic, în care absolut nimic nu mai mergea. Coloșii care asigurau bunăstarea în comunism se prăbușeau unul după altul, lăsând fără loc de muncă și fără perspectivă milioane de oameni.
Ce trebuie să înțelegem de-aici?
Am văzut comunismul căzând zgomotos în fața capitalismului biruitor. Capitalismul ne-a predat lecția descentralizării, ca rețetă pentru reziliență. Hmm, oare am învățat ceva din asta? Ar fi trebuit, doar că am uitat un aspect, anume faptul că societatea capitalistă nu era una descentralizată, așa cum credeam noi. Și atunci când ne-a înghițit, a făcut-o ca efect a modului său de acțiune care era … centralizat.
Aici vă cer puțină atenție ca să înțelegeți fenomenul: în timp ce comunismul era caracterizat de o centralizare absolută, capitalismul occidental era construit în jurul unei centralizări naturale. Poate părea forțat termenul „natural”, dar veți înțelege imediat despre ce e vorba.
Întreaga istorie capitalistă este una a acaparării care, în final, duce la centralizare.
Gândiți-vă la Standard Oil, compania lui Rockefeller. Ajunsese să dețină 95% din piața mondială. Cum? Prin acaparări succesive, prin optimizări care-o făceau imbatabilă. Degeaba te apucai să faci același lucru – adică rafinare de petrol – întrucât Standard Oil își optimizase atât de bine procesele încât produsul final ieșea de câteva ori mai ieftin și la o calitate mult mai mare.
Iată de ce vorbesc despre o „centralizare naturală”.
În fapt, toată chestiunea se găsește codificată în esența sistemului în care trăim, anume elementul în jurul căruia gravitează totul, anume profitul.
Maximizarea profitului vine la pachet cu optimizarea proceselor, cu maximizarea economiilor la fiecare nivel, astfel încât, în final să rezulte un profit mai ridicat. După ce ai terminat de optimizat procesele, creșterea profitului vine din scalare, astfel încât, la un moment-dat, în domeniul respectiv apare un monopol.
Lupta sistemului occidental împotriva monopolurilor – începută în SUA cu Standard Oil – este mai degrabă o luptă politică, menită a împiedica o structură să devină prea puternică. Așa apare spargerea acelei structuri în două sau mai multe entități care concurează pe aceeași piață. Însă, chiar dacă nu mai avem de-a face cu un monopol, interacțiunea dintre entitățile care concurează pe aceeași piață ajunge la un moment de echilibru întrucât nu mai ai cum să iei din piață, dar trebuie să te menții optimizat.
Cu alte cuvinte, revenind la subiectul articolului de azi, centralizarea monolitică tipică societăților comuniste a devenit victima centralizării flexibile, „naturale”, a capitalismului. Însă, în esență, tot despre o centralizare vorbim.
Locul statului e luat de corporații gigantice, având bugete superioare multor state din lume. Acestea centralizează bucățile lor din monopol atât la nivel geografic, cât și la nivel structural, de proces. Rezultă astfel structuri optimizate care reușesc să producă o mulțime de bunuri la prețuri mici, imposibil de replicat de structuri care încep de la zero.
De altfel, după cum bine vedeți, chiar și jucătorii porniți de la zero – startup-urile – își creionează conceptul până la nivelul de la MFP, după care, prin infuzii masive de capital, scalează accelerat business-ul pentru a putea intra direct în „zona greilor”. Altfel nu ai nicio șansă.
Ceea ce trebuie reținut din toată expunerea de până acum este că, exact la fel ca și comunismul, capitalismul a reușit centralizarea cvasi-totală a economiei, îndeplinind profeția lui Marx. Doar că istoria – inclusiv cea recentă – ne învață că centralizarea vine la pachet cu o fragilitate extremă.
Societățile noastre sunt ultra-centralizate. Totul, de la materie primă până la produs final aflat pe raftul magazinului, trece prin procese înlănțuite, ultra-optimizate și funcționând precum un ceasornic.
Orice accident în lanțul de producție-distribuție poate face ca întreg castelul de cărți de joc să se prăbușească. Desigur, există variante de backup, strategii de compensare a fiecărei posibile probleme care se întâlnește de-a lungul lanțului, însă acestea sunt egale cu zero atunci când se produce o turbulență majoră.
Actuala stare de fapt pe care-o vedem la nivel mondial este una care pune între paranteze centralizarea excesivă pe care-o vedem și-o trăim. De la atacarea „monștrilor sacri” de către nou-veniții de aiurea într-o neo-migrație dirijată și până la turbulențele induse de noile realități geopolitice, toate sunt elemente menite a pune probleme serioase monoliților centralizați. Chiar dacă actualul sistem nu a intrat în concurență cu un alt sistem(deoarece nu mai există altul), capacitatea sa de a rămâne în picioare este cu atât mai problematică întrucât nu are anticorpii necesari luptei împotriva unui dușman atât de difuz.
Centralizarea are de luptat cu haosul din sistem generat tocmai de contestarea centralizării.
Abandonul dolarului – element care se vede din ce în ce mai accentuat – este parte a unei turbulențe care induce o descentralizare a sistemului. Lumea multipolară e similară luptei împotriva monopolului începută în SUA ca efect al concentrării puterii în mâna lui Rockefeller. Cu toate că unii urlă turbați – sub impulsul propagandei – în esență și de-monopolizarea este tot o armă de-a capitalismului pentru a se auto-conserva. Iar poziția Chinei și a Rusiei, cu toate că la prima vedere nu pare, este o poziție menită a întări capitalismul, nicidecum de a-l slăbi,
Știu că pare paradoxal ca o țară eminamente comunistă și una fostă regină a comunismului să iasă la război tocmai pentru salvarea capitalismului. Însă multipolaritatea pe care-o propun rușii și chinezii este echivalentul spargerii unui monopol. Desigur, e vorba de monopolul puterii americane, dar de la poziția monopolistă a puterii derivă și monopolul economic. Iar monopolul economic, așa cum se vede acum la vârful puterii americane, conduce inevitabil spre instaurarea comunismului.
Cu toate că pare paradoxal, lupta chinezilor și a rușilor de acum va face să renască tocmai acel capitalism adevărat care a ridicat SUA la nivel de mare putere mondială. Cu toate că vine la pachet cu destructurarea întregii ordini pe care o avem în prezent, răsturnarea de situație va face să renască acea concurență reală care rezultă din descentralizare.
Există însă și un pericol în tot acest proces, anume acela ca întreaga structură monopolistă a lumii să joace în tabăra ruso-chineză. Unii spun că e imposibil, dar dacă privim de aproape vedem o altă situație.
Când îi contrazicea pe americani, Putin făcea apel la „ceea ce au de zis marile companii”. De altfel, după cum se vede, marile companii sunt lovite marginal din relația cu Rusia și asta nu pentru că Rusia le atacă. Recent, un reprezentat de vârf al armatorilor greci spunea că lumea ar trebui să le fie recunoscătoare lor deoarece, dacă n-ar fi transportat petrolul rusesc, acum ar fi fost prețuri ale petrolului de 3-4 ori mai mari.
Există așadar și o posibilitate destul de mare de blat. Chiar și așa însă, resetarea puterii mondiale va reseta întreg sistemul economic, ducând la un nou „haos” al descentralizării.
Multipolaritatea presupune o regândire a întregii structuri de producție-distribuție astfel încât, la fel ca-n estul Europei anilor 90, în prima fază totul va fi dat peste cap. Absolut toate fenomenele pe care le-am cunoscut atunci se vor vedea cu ochiul liber: hiperinflație, creșteri aberante de prețuri, sărăcire accelerată, dar și oportunități numeroase pe fondul deteriorării puterii statului.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com
[…] Crizele enumerate au în comun un element cât se poate de vizibil: intervenția Băncii Centrale. Probabil efortul cel mai mare a fost cel din 2007-2008, atunci când, pentru acoperirea scandalului, băncile centrale occidentale(FED, BCE, Banca Angliei, Banca Japoniei) au lucrat perfect sincronizat. A fost, în același timp, o demonstrație de forță, dar și o culme a capacităților instituțiilor monetare. După cum am văzut în criza Covid, intervenția Băncilor Centrale a fost posibilă doar cu deschiderea largă a baierelor pungii statelor care, astfel, s-au supra-îndatorat. Privind în urmă ne putem întreba, pe bună dreptate, care-a fost totuși scopul tratării atât de superficiale a crizelor secolului XXI? De ce n-a mai fost lăsat să acționeze „deceniul negru” al recesiunii, așa cum s-a întâmplat în secolul XX? Întrebarea e cât se poate de justificată întrucât, după cum limpede observăm, am intrat într-o situație efectiv imposibilă: din punct de vedere matematic, absolut tot ce se întâmplă e lipsit de sens și, mai mult, rezolvarea gravelor dezechilibre acumulate se va lăsa cu consecințe infinit mai grave decât ceea ce am văzut în 1929. Există însă o explicație: dorința SUA de a rămâne vioara întâi a economiei și politicii mondiale. În spatele peticelilor grosolane făcute stă dorința de a bloca ascensiunea Chinei. Așa cum în anii 80 SUA au blocat ascensiunea Japoniei, la fel s-a dorit să se procedeze acum cu China. Oarecum, strategia a fost similară. Și, culmea, în ceea ce privește supraevaluarea imobiliară, chinezii păreau a fi picat în aceeași capcană întinsă Japoniei. Doar că s-a omis un element, anume că din punct de vedere politico-economic China nu este subordonata SUA, așa cum e Japonia. Între o țară aflată sub un regim de ocupație – așa cum e Japonia – și o țară independentă precum China diferențele sunt imense. De aceea oficialii americani urlă spre China și, constatându-și impotența, pornesc războaie economice stupide. Dacă stratagema Japonia le-ar fi reușit, acum Banca Chinei ar fi fost aliata FED-ului în peticirea gravelor dezechilibre economice acumulate. Doar că rezultatele sunt diferite. Mai mult, există riscul acum al unei externalizări a problemelor economice ale Chinei, care, venind la pachet cu cele nerezolvate ale Occidentului, să conducă la un tsunami cum n-am mai văzut. Îmi place când idioții utili ai Occidentului cântă prohodul Chinei, fără să înțeleagă că o prăbușire economică a Chinei ar crea un val atât de uriaș încât efectiv ar duce în beznă întreaga economie mondială. Culmea, pentru China, în acest moment, cel mai simplu joc strategic ar fi acela de a „capitula”. Pare paradoxal, dar explicația e simplă: capitularea necesită o salvare, iar pachetul de salvare în cazul Chinei ar fi unul gigantic. Deblocarea unei asemenea sume via FMI ar rezulta, în momentul imediat următor, într-o „mega-hiper-inflație”. Doar că un asemenea comportament nu-i este specific Chinei. N-are de ce să se prefacă moartă deoarece astfel i-ar scădea prestigiul internațional. De aceea strategia pe care o adoptă este una specifică: mai precis, pune în practică ideea „wu wei” (無為), care se traduce prin „a nu acționa”, „a lăsa lucrurile să se întâmple”. Plastic e ilustrată de proverbul conform căruia, „dacă ai suficientă răbdare, vei vedea cadavrul dușmanului tău plutind pe apă”. Ceea ce face China acum – și, într-o oarecare măsură, inclusiv Rusia – este jocul de așteptare. Cei mai bine de patruzeci de ani de la ultima corecție rezultată din închiderea unui ciclu credit-business s-a petrecut în urmă cu mai bine de 40 de ani. Avem așadar 40 de ani de dezechilibre acumulate cu toptanul care trebuie rezolvate cumva. Iar de rezolvat nu pot fi rezolvate decât printr-o capitulare totală a SUA. Cu toate că va fi o cădere zgomotoasă, va veni la pachet cu distrugerea întregii infrastructuri a dolarului și crearea unui sistem descentralizat al schimburilor, sistem care este forțat în prezent de Rusia. Recenta întâlnire de la Moscova a miniștrilor de Finanțe din zona BRICS, a statutat necesitatea dezvoltării sistemului de plăți inter-BRICS, fapt care va accelera acutizarea dezechilibrelor acumulate de către economia occidentală. Sunt, totuși, patruzeci de ani de dezechilibre care-au fost acoperite prost și care acum stau să explodeze. Situația se cunoaște în detaliu, doar că nimeni din politica occidentală nu vrea s-o recunoască. Însă realitatea e singura care rezolvă astfel de dezechilibre întrucât, ciocnindu-te de realitate e mai grav decât atunci când, accelerând aiurea vehiculul în care te afli, speri să treci nevătămat printr-un zid de beton. Nu mai întind acum discuția, preferând să vă las să meditați singuri la stadiul în care ne aflăm. Cert este că, indiferent cum va fi tranșat meciul dintre marile puteri, la nivelul omului simplu va fi prăpăd.Aici de poate accesa: Ciclul de descentralizare […]