Cine au fost criminalii? Evreii sefarzi sau evreii kazari?
Evreii asasinați la „Pogromul din București” erau sefarzi!
Cu câteva luni în urmă, într-un text pus pe blog – www.ioncoja.ro , apelam la cititorii mai informați care mă puteau ajuta să lămuresc în ce împrejurări a dispărut din București Sinagoga sefardă (sau de rit spaniol) CAHAL GRANDE, vestită ca o bijuterie arhitectonică și foarte veche, ridicată în 1818.
Mai este azi pomenită ca să se dea vina pe legionari pentru incendierea și distrugerea ei în ianuarie 1941. Nu am primit nicio informație de la vizitatorii blogului, așa că m-am dus pe Google, dar mare lucru nu am aflat. Cea mai amplă relatare sună cam așa:
„La Cahal Grande a venit la 21 ianuarie o trupă legionară condusă de preotul Brigadeu. Trupa s-a fortificat în templu și a așteptat armata, dar armata n-a venit. Legionarii au început să jefuiască și să devasteze templul în care erau opere de artă evreiască dintre cele mai frumoase din Europa. Cărțile de religie, biblioteca antică și sulurile cu Tora au fost adunate în centrul templului și li s-a dat foc. Mai târziu, în seara zilei de 22 ianuarie, legionarii au adus o cisternă de benzină cu care au dat foc clădirii. Ei au oprit pompierii nepermițându-le să stingă focul.
Martorul ocular, procurorul militar avocat I.N. Vlădescu a declarat, în cadrul mărturiei depuse la Tribunalul Poporului din București: „Templul spaniol semăna cu o torță gigantică care lumina lugubru cerul capitalei. Legionarii dănțuiau drăcește în bătaia focului, cântând aria «tinereții legionare» în timp ce izbeau, în furia lor sălbatică, cu tocurile ciubotelor, trei femei despuiate, pentru a le da pradă flăcărilor. Nenorocitele victime, în dureroasa lor disperare, tăiau văzduhul cu urlete de sfâșietoare durere” („Jurnalul de Dimineață” din 21 ianuarie 1946).”
Relatarea din „Jurnalul de Dimineață” a fost dovedită ca neavând nicio valoare propriu zisă, persoana acestui I.N Vlădescu fiind inventată în redacția publicației care l-a făcut oareșicum celebru, numele său fiind pomenit și în legătură cu episodul Abatorul, episod despre care am convingerea și suficiente dovezi că a fost și el inventat.
Subiectul acestor rânduri nu este nevinovăția legionarilor în ce privește Abatorul și „rebeliunea”. Așa cum sugeram și pe blog, când am făcut cerut de la vizitatori informații suplimentare despre sinagoga sefardă, mă bate tot mai insistent gândul că evenimentele din ianuarie 1941, numite de unii mercenari ai scrisului pogrom, nu pot fi înțelese în lipsa lor de logică dacă nu ținem seama de conflictul clasic, dar mereu uitat sau ignorat, dintre evreii sefarzi, de rit spaniol, și evreii așkenazi sau kazari.
Mereu uităm, când vorbim de un evreu, să precizăm: sefard sau kazar? Omisiune fatală! Care ne bagă în ceața cea mai deasă și nu mai înțelegem nimic din istoria evreilor!
Între unii și alții, între sefarzi și așkenazi, mocnește un conflict care nu prea se lasă văzut din afară. Iar când acest conflict dă în clocot și generează victime printre evrei, evreii se pricep să întoarcă lucrurile în așa fel încât vinovați să fie mereu scoși indivizi care nu aparțin lumii evreiești, de regulă persoane din populația autohtonă. Tot mai insistent apare ideea că însuși măria sa Holocaustul a fost, în multe privințe, o afacere evreiască, adică evreii numărându-se nu numai printre victime, ci și printre inițiatorii Holocaustului! Printre cei care l-au conceput și înfăptuit!
Mă limitez la un singur detaliu edificator: listele cu evreii care mergeau în lagărele de exterminare au fost alcătuie de liderii comunității evreiești! Ei au făcut selecția!…
Căci în nicio localitate nu au fost trimiși la moarte toți evreii, ci numai unii… Care?
Cu ceva ani în urmă, un evreu kazar, sculă mare în America, i-a declarat unui prieten comun, român, să nu-i mai amestece pe kazari cu evreii biblici, cu sefarzii, făcându-i precizarea: „95% dintre cei pe care voi îi numiți evrei, suntem noi, kazarii! Ceilalți sunt pe cale de dispariție. Nu mai contează!”
Gândul că în timpul rebeliunii „legionare” s-a făcut „o reglare de conturi” între evreii sefarzi și cei kazari mi-a venit însă de la soarta sinagogii Cahal Grande. M-am mirat că, deși era cea mai frumoasă și mai veche sinagogă de mari dimensiuni din România, nu a fost reparată și repusă în circuitul cultic. M-am gândit că incendiul provocat de legionari nu putea să distrugă o clădire din piatră sau cărămizi. Iar povestea cu pompierii pe care legionarii i-au împiedicat să intervină nu poate fi crezută. Poate fi luată în seamă ca diversiune, care să explice amploarea distrugerilor, dar nu legionarii i-ar fi putut împiedica pe pompieri să intervină. Deci nu legionarii au distrus-o! Nu legionarii au incendiat-o! Dar cine atunci?! Simplu: organizatorii rebeliunii!
De ceva vreme, este dovedit faptul că în timpul rebeliunii s-a desfășurat o amplă diversiune pusă la cale de Eugen Cristescu, șeful Siguranței, în bună înțelegere cu reprezentanți ai Partidului Comunist din România. Adică în bună înțelegere cu reprezentanți ai evreilor! Este o concluzie greu de evitat sau de combătut. Câștigă teren de la o carte la alta scrise pe acest subiect. Numai că această concluzie nu este suficient de …concludentă: da, erau evrei comuniștii cu care s-a înțeles Cristescu, dar ce fel de evrei? Sefarzi sau așkenazi?
Din câte am „mirosit” eu, evreii sefarzi erau mai aristocratici, mai avuți, mai școliți, mai educați, mai rafinați etc. Majoritatea evreilor comuniști erau kazari, erau mai „proletari”, mai ahtiați după „lupta de clasă”! Nu este exclus ca între cele două categorii de evrei să fi existat și resentimente de ordin social, economic!
Așadar, evreii cu care a căzut la pace Cristescu, ca să facă împreună un război, o „rebeliune” împotriva legionarilor, se pare că au fost evrei kazari! Ura lor față de evreii sefarzi ar explica cel mai bine soarta pe care a avut-o sinagoga Grande Cahal… Erau kazarii geloși cumva pe vechimea și frumusețea templului?!…
Rebeliunea s-a încheiat cu uciderea a 120 de evrei! Dar și cu moartea unui număr mult mai mare de români, de legionari mai ales. Mult mai mare ca în statisticile oficiale. Numai pe acest motiv și ar trebui să renunțăm la cuvîntul pogrom. Într-un pogrom victimele sunt numai sau aproape numai de o singură parte, a celor agresați!…
Să ne întrebăm din nou, despre cei 120 de evrei, evrei evrei, dar ce fel de evrei: sefarzi sau kazari?
N-am știut sau, mai exact spus, mintea mea nu s-a oprit asupra unui detaliu: evreii sefarzi, atunci când pot, își amenajează nu numai sinagogi proprii, ci și cimitire. Într-un oraș mare, cum este Bucureștiul, cu zeci de mii de evrei în anii aceia, unele cimitire sunt sefarde, celelalte nu știu dacă sunt sau se numesc kazare ori askenaze! Dar nu sunt sefarde. Numai unele sunt sefarde! Celelalte, nu! Sunt probabil „mixte”!
Știam că toți evreii uciși în ianuarie 1941 au fost înmormîntați la un loc, în același cimitir!
Dar abia acum dau importanță numelui: cimitirul sefard! Și mă întreb: toți cei 120 de evrei uciși în ianuarie 1941 au fost evrei de rit spanilor, evrei sefarzi?
Dacă evreii, ei înde ei, dau atât de mare importanță distincției sefard-kazar, încât se astrucă(!) în „locații” diferite, această regulă a funcționat oare și atunci când au fost îngropate victimele „pogromului”? E posibil să se fi făcut o excepție atunci și, deoarece muriseră împreună, acei evrei să fie îngropați la un loc! Kazari și sefarzi unul lângă altul!
Nu știu ce instanță neutră și în ce fel ar putea stabili ce soi de evrei sunt cei 120 de evrei îngropați la un loc în cimitirul sefard. Nu m-ar mira să aflu că regula s-a respectat, așa că în cimitirul sefard se află numai evrei sefarzi! În cazul acesta discuția despre vinovăția legionară s-ar încheia și s-ar deschide alta, despre vinovăția kazară! Nu ar fi acesta singurul motiv pentru care să ne întrebăm mai departe: câți dintre evreii care au organizat în România un veritabil holocaust anti-românesc sunt sefarzi și câți așkenazi? Sefardă a fost Ana Pauker sau kazară? Dar Nicolski? Dar Tismăneanu sau Oiștenii? Dar Mircea Albulescu? Dar…
(Nu omit, ba dimpotrivă, informația ce ne vine de la Petre Pandrea, cum că multe dintre cadavrele de evei adunate de pe străzi și din păduri au fost din vreme pregătite… Și îndelung fezandate la morga Institului Medico-Legal. Ceea ce explică cel mai bine ținuta atât de regulamentară a celor mai multe cadavre: goale pușcă! Dar vom examina cu altă ocazie această ipoteză!)
* * *
Zilele trecute mi-am propus să mai citesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l „lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) în ce fel autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei „noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi „pogromul de la Bucureşti” sunt de fapt materializarea unei diversiuni la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, precum şi o parte dintre „victime”, şi-au dat concursul. Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu maximă atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot adevărul, dar nu ni l-a servit „mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm corect mesajul său! Iată acest mesaj:
Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci autorităţile. Textul este inechivoc, la pagina 73: „De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Antonescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului.
A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Aşadar, Ion Antonescu „a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa”!! Spus cât se poate de clar! Deci, prima concluzie: nu legionarii au provocat rebeliunea! Drept care sintagma „rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut controlul „rebeliunii” devreme ce nu ei au organizat-o şi declanşat-o!
Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatias Carp separă desfăşurarea rebeliunii „în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum „s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”.
Spune „că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă: „Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2 p.m. până spre noapte.” Care au fost „centrele de rezistenţă legionară”? „Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str. Roma, Sediul Corpului Muncitoresc Legionar din str. Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatias Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, „împleticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? „Câteva mii”.
Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu „câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă(sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (…)” care astfel „au marcat sfârşitul „erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.” În continuare, la pagina 75 textul descrie jaful şi prăpădul la care este supusă „cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămădească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (…)
Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti.
Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai …lectureze (oribile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei „bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a localnicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureşteni să-şi urmeze genotipul și să se ghettoizeze…
Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt pomeniţi „cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”.
Cine sunt aceştia?
În nici un caz legionarii.
Ci sunt unii care au ştiut bine că „sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care au neglijat, „din indolenţă sau cu dinadinsul”, „să ia din vreme vreo măsură de pază”.
Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar „din indolenţă sau cu dinadinsul” „totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest „totuşi” se înţelege limpede că „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, „să ia din vreme vreo măsură de pază”.
Mi se pare evident că Matatias Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile, ci reproșul său îi vizează pe niște evrei. Evrei de care? Sefarzi sau așkenazi?…
Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele descoperite şi publicate de Vladimir Alexe, rezultă clar că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Matatias Carp îi bănuiește pe evreii comuniști că „cu dinadinsul”, adică profitând de înghesuială, au provocat pierderi de „vieți omenești” printre evrei! Ce fel de evrei, dacă cei vinovați de producerea acestor crime erau evrei comuniști, adică kazari?
Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru cititorii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatias Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comunităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproş adresat pe un ton aproape „tovătășesc”, unor colegi din fruntea evreimii româneşti, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea.
Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, a avut nevoie de ea, dar alţii „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă și maimultă grijă pentru bucureștenii din „sectorul cel mai amenințat”!!
…Cam acesta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatias Carp.
Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebeliunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formulate: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci „de bandele ucigătoare şi jefuitoare” revărsate din periferie.
Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afacerii… Din interiorul comunității!
Și întreb: ca organizatori ai rebeliunii, evreii comuniști (citește Kazari) au decis și ce evrei să cadă victime reale sau închipuite ale rebeliunii!
Pe care evrei i-au ales să fie victime adevărate? După ce criteriu i-au desemnat?
* * *
Altminteri, ideea că evreii hăituiesc și ucid alți evrei pentru a-și atinge un scop numai de ei știut nu trebuie respinsă ca fiind absurdă. Se știe bine azi că evreii sioniști, pentru a-i convinge pe evreii normali (sic!) să-și părăsească rosturile și să emigreze în Palestina au conceput o vastă strategie de persecutare a evreilor în țările unde se aflau și trăiau în bună pace cu localnicii. În primul rînd în țările arabe învecinate, unde de sute de ani, dintotdeauna, evreii trăiau protejați și privilegiați de legile musulmane! Evreii din aceste țări s-au trezit terorizați și siliți, în final, să emigreze în Palestina! Dar teroarea anti-semită nu era opera autorităților, ci a unor echipe de evrei sioniști! Povestea aceasta atât de urîtă este bine documentată pentru țările arabe.
Cât privește evreii din Europa de Est, pentru a-i face să-și părăsească avutul și tihna vieții pe care o duceau, evreii de rând au fost supuși mai ăntâi la un Holocaust de toată frumusețea, care însă nu s-a dovedit a fi suficient pentru a-i dezrădăcina!
A mai trebuit să se instituie o nouă ordine soacial-politică, prin care viața evreilor, împreună cu a celorlalți concetățeni, să devină insuportabilă! Aceasta a fost una din rațiunile „implementării” comunismului în Europa de Est, unde – în Rusia, Polonia și România, trăiau cei mai mulți evrei! Plecarea evreilor din aceste țări a asigurat înființarea Israelului!
În acest noian de suferință evreiască, cele întâmplate la București, cu „numai” 120 de morți, și nici aceștia sigur evrei!, contează cât un pahar – e drept, de sânge!, într-un ocean. Tot de sânge…
Nota bene: Unii spun că evreii „s-au omorît între ei”! Nu este corect, nu s-au omorît între ei, ci unii evrei i-au ucis pe alți evrei, cu victime numai de o singură parte a conflictului. Se pare că evreii sefarzi au fost ciuca bătăilor!…
În orice caz, când s-a pus problema emancipării evreilor din Franța, s-a ivit o problemă: emanciparea căror evrei? A tuturor în niciun caz, evreii kazari urmând să fie exceptați de la emancipare, la cererea celorlalți evrei, autentici, care le contestau evreitatea!… Contenciosul adversității dintre sefarzi și kazari este vechi și încărcat, nu ar fi nicio mirare ca „pogromul” din ianuarie 1941 să fie o filă din această istorie însângerată, dar și trucată totuși!…
În plus, se pare că lumea evreiască este agitată și de alte adversități intestine, care duc la conflicte în care deseori sunt atrași și ne-evreii, de obicei pe postul de fraieri, masă de manevră sau carne de tun pentru revoluții și războaie din care mereu au pierdut! Chiar și atunci când istoria i-a poclamat învingători!
– va urma –
Autor: prof. Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro
toti au fost