CINE ESTE MARTIRUL ȘI FILOSOFUL MIRCEA VULCĂNESCU? MARELE OM DE CULTURĂ ȘI GENIU ROMÂNESC

„Nu cred în politică. Nu vreau fericirea lumii cu de-a sila. Nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci omenia”. „Revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr!”, MIRCEA VULCĂNESCU.

• În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti, devenind membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR) în al cărei Buletin publică numeroase articole. De o răscolitoare limpezime sunt lucrările filosofice pe care le scrie în timpul studenţiei: Cercetări asupra cunoştinţei, Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. Tot acum elaborează proiectul lucrării Sistemul meu filosofic: existenţialismul.
• În anul universitar 1923 – 1924 îşi satisface stagiul militar, ca voluntar, la şcoala militară de geniu din Bucureşti, unde obţine gradul de sublocotenent. În anul următor, 1925 obţine licenţele în Drept şi Filosofie. Toamna aceluiaşi an îl găseşte pe Mircea Vulcănescu la Paris pentru studii de specializare în vederea susţinerii unui doctorat în Drept şi altul în Sociologie, studii nefinalizate însă, din pricina contextului tulbure al vremurilor.
• În anul universitar 1929 – 1930 este numit asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti, ulterior profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala de Asistenţă Socială, până în 1935.
• Din iunie 1935 preia funcţia de director general al Vămilor până în septembrie ’37, când este demis după ce descoperă contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor.
• membru în Consiliul de administraţie al Creditului Judeţean şi Comunal şi în Consiliul de Administraţie a Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României, în Comitetul Bursei, precum şi al vechii Case de Amortizare şi apoi a Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare, în noua ei organizaţie. Se bucură de aprecierea meritelor sale din partea regelui Carol al II-lea şi a regelui Mihai I care îi conferă distincţii şi mari ordine naţionale pentru serviciile aduse statului român.
• fiind unul din economiştii cei mai buni ai României, este numit director al Datoriei Publice în Ministerul Finanţelor. Ulterior ocupă şi alte poziţii importante în administraţia naţională: 1940 – 1941, director al Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, până la 23 august 1944. Conştient de riscurile la care se expune prin acceptarea unei atare funcţii, însă animat de dorinţa de a sluji neamului său, Mircea Vulcănescu negociază în cele mai mici detalii contractele cu germanii în condiţiile de „alianţă” a României cu Germania care erau total defavorabile pe plan economic – şi obţine condiţii atât de avantajoase pentru România încât delegaţiile puterilor câştigătoare ale războiului considerau cazul românesc – pe plan economic – drept unic.
• După lovitura de stat din 23 august 1944, revine pe postul de şef al Datoriei Publice, unde rămâne până la 30 august 1946. Arestat preventiv fără mandat, încă din august 1946, este condamnat la 9 octombrie 1946 la opt ani de temniţă grea în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept „criminali de război” pentru vinovăţia de a fi susţinut războiul impus de cei care ne anexaseră din trupul ţării. Deşi face trei recursuri, rămânând în detenţie la Văcăreşti, Aiud şi Jilava până în ianuarie 1948, instanţa de judecată îi menţine pedeapsa pronunţată în 1946. În timpul arestului este contactat de comuniştii care îi pregăteau condamnarea ca să îi ajute cu expertiza sa în negocierile economice pe care aceştia le duceau la Paris, unde aveau loc tratativele de pace de după război. Acuzat tocmai pentru „sabotarea economiei naţionale” – ce ironie amară! – Mircea Vulcănescu îşi pledează cu demnitate, nevinovăţia: „Domnule Preşedinte şi Onorată Curte, ascultând rechizitoriul Procurorului General, ca şi actul de acuzare, am avut impresia ciudată că mă aflu în faţa unui caz dostoievskian. Ascultând aceasta incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar şi de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăţi pe care sunteţi puşi s-o apăraţi şi fără de care nu e posibilă convieţuirea pământească”[11]. Sandra Vulcănescu, fiica marelui filosof pentru care tatăl ei era „un grădinar de suflete” îşi aminteşte: „În timpul pauzelor de la proces, am avut voie să vorbim cu el şi, în­tr-un astfel de răgaz, ne-a învăţat rugăciunea Iubi­te-voi, Doamne… şi ne-a spus să ne rugăm neîncetat, pentru că vin vremuri grele”[12]. Dosarul penal al lui Mircea Vulcănescu conţine la fila 9, o notă a corpului de filaj cu două afirmaţii contradictorii. Una este: „Mircea Vulcănescu funcţionar de carieră nu a făcut politică” şi alta: „Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război”.
• În 1946 este arestat pentru prima dată şi închis la Arsenal, clădirea cenuşie de la marginea Bucureştiului, un regim de detenţie mai uşor, unde scrie şi câteva pagini de jurnal. Din acest jurnal reiese pregătirea lăuntrică a lui Vulcănescu pentru asumarea Crucii şi o viaţă răstignită pentru Dumnezeu. Înţelegând superioritatea Crucii lepădării de cele lumeşti şi urmării Patimilor Mântuitorului, Mircea se desprinde cu demnitate de sentimentele puternice faţă de familie, descrise cu minuţiozitate în Jurnalul său, asumându-şi un destin mai nobil, al suferinţei şi sacrificiului faţă de neam.
• „Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun nişte lucruri grave împotriva unor cunoscuţi ce avuseseră posturi importante. Eu le-am spus: Nu pot da ce cereţi dumneavoastră. Eu am fost profesor; pe studenţii mei i-am învăţat să fie cinstiţi şi să spună totdeauna adevărul. Şi eu în viaţă am fost cinstit. Cum aş putea acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la nişte constrângeri atât de grele, cu foamea şi cu lipsa căldurii, încât m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav”
• „Un lucru am însă dreptul să pretind Onoratei Curţi, atunci când, chemându-mă în faţa ei, am înţeles să răspund: De faţă! Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi de a muri pentru Adevăr! (…) Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să aflu, în activitatea mea publică, unul de care m-aş putea căi. N-am găsit! În asemenea condiţii, Onorata Curte poate să hotărască, în privinţa mea, orice. Dar eu cred în Adevăr şi ştiu că nu este putere în lume mai mare decât Adevărul. Am zis!”
• După judecarea recursului, îi scrie un bilet soţiei, perfect lucid de crucea care îl aşteaptă, împăcat şi deschis sensului spiritual pe care e pregătit să-l investească în propria suferinţă: „Draga mea, începutul a fost greu. Ca la judecata dintâi, când te înfăţişezi gol înaintea lui Dumnezeu între îngeri şi draci. A mai fost pe urmă un ceas greu. Prima seară de celulă. M-am temut de singurătate. Nu ştiam cum se practică aici. Nici că seamănă cu practica mea dintotdeauna. Dar seara întâi a trecut uşor. Zgomotele ritmice ale sălii şi freamătul vântului mi-au creat o stare de exaltare euforică. Păream pierdut în fundul lumii şi purtat pe o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci gândind ce trist trebuie să fi fost Ghetsimani sau Golgota, de vreme ce eu nu eram trist. Apoi, singurătatea de aici s-a vădit mai puţin perfectă. Ca şi liniştea veşnic susţinută de un ritm ca de joc… Am rămas, în sfârşit, cu mine însumi. Mi-am retrăit viaţa, ceas de ceas. Am descoperit că tinereţea mea împlineşte un sfert de secol! Am stat de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simţit tulburător de lucid: dar înspăimântător de liber”
• Moare întemnițat la Aiud, aruncat fără cruce în groapa comună de pe Râpa Robilor, după ce și-a sacrificat viața pentru un alt camarad de închisoare.
  „Sunt la capătul puterilor. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Însă mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”[26]. La 28 octombrie 1952, pe când avea 48 de ani, Mircea Vulcănescu îşi începe călătoria fără întoarcere către Hristos, lăsând un testament simplu, care oglindeşte întreaga-i concepţie creştină: „Să nu ne răzbunaţi!” şi o ultimă dorinţă: „Aş îndrăzni să fac un apel către cei care ştiu să se roage: rugaţi-vă. Nu pentru voi, ci pentru cei care au plecat. Mult. Mult”.

Sursa: atitudini.com

Share on Facebook

Tweet

Follow us