Cine nu invață din greșelile istoriei, riscă să le repete și mai grav!

In  alta paradigma, Kossuth , eroul sinistru al maghiarilor , ca lider al Revolutiei LOR nu a acceptat nici un drept naţiei române – covarsitor majoritare in Trasilvania ! – în afara „dreptului” de a se… autodizolva în naţiunea ungară. În articolele de fond pe care le scria în Pesti Hirlap , agitatorul Europei considera că primul obiectiv care trebuie realizat este„uniunea” Transilvaniei cu Ungaria, ca o „condiţie a extinderii şi dezvoltării naţiunii ungare”. Pentru Kossuth faptul că populaţia majoritară a Transilvaniei era românească constituia un element secundar.,ca si existenţa românilor în noua „structură statală” care urmărea refacerea regatului „Coroanei Sfântului Ştefan”!!. Concret, Kossuth dorea să le ia românilor, dar şi sârbilor, slovacilor şi saşilor, ceea ce aproape un mileniu de teroare nu reuşise să le ia: identitatea naţională. „Eu niciodată, dar niciodată sub sfânta coroană maghiară, altă naţiune sau naţionalitate decât cea maghiară nu voi recunoaşte. Ştiu că sunt oameni şi rase de oameni, care vorbesc altă limbă, dar mai mult de o naţiune aici nu e.” (Magyarország története, VI/1, Budapest, 1979, p.164)  Rămâne ca un document de referinţă Proclamaţia sa din 10 octombrie 1848, prin care Kossuth îi soma în termeni ultimativi şi injurioşi pe români – numindu-i „gunoaie ingrate” – obligati să revină la „ordine şi supunere legală”.prin unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Nu e de mirare că rezultatul Proclamaţiei a fost să genereze o confruntare de o gravitate deosebită între români şi maghiari. Kossuth fiind autorul moral al unui veritabil etnocid.

Conducătorul revoluţiei ungare de la 1848 a fost însă categoric împotriva oricărei emancipări naţionale a românilor. După el, condiţia de a li se crea o situaţie socială şi economică acceptabilă românilor era ca aceştia să înceteze a se considera o naţiune aparte. Kossuth declara într-un discurs ţinut în Dieta de la Pozsony (Bratislava) : „Dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii statului ungar. (…) De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea.” (Bariţiu apud ML G., 223)  Violenţa împotriva românilor în prima jumătate a anului 1849, când Transilvania a fost recucerită de trupele guvernului ungar,  a fost prefigurată de Proclamaţia lui Kossuth din 22 decembrie 1848 o mostra de miopia politică care îl caracteriza pe conducătorul Revoluţiei ungare. „Plin de injurii la adresa lor, numindu-i «mercenari plătiţi», «hoardă mai josnică decât vita», «bandiţi valahi», el îndeamnă pur şi simplu la «exterminarea» românilor şi a tuturor duşmanilor.” (Liviu Maior, 1848 – 1849, Românii şi ungurii în revoluţie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 378)  Însuşi Bălcescu, după aflarea dispoziţiilor date de Kossuth privind organizarea unei expediţii totale împotriva lui Iancu, scrie: „Kossuth a guvernat rău şi slab, el mi-a dovedit şi mai mult că un demagog nu poate fi un om de stat. El a pierdut Ungaria.” (N. Bălcescu, Coresp, IV,p. 228) Din corespondenţa lui Lajos Kossuth reiese că el a sugerat intervenţia Franţei şi Angliei, cărora le ceruse să sprijine Revoluţia Ungară, să împiedice dezvoltarea mişcării de eliberare care începuse să se contureze în Principatele Române, invocând „spectrul pericolului” acesteia. Motivul real era, aşa cum scria Kossuth, că „schimbarea situaţiei în Principate, putea produce un efect moral incalculabil asupra românilor din Ungaria.”

Kossuth a negat până în ultima clipă a Revoluţiei ungare identitatea naţională a românilor şi i-a tratat ca pe un popor de ţărani barbari şi inculţi, căruia, dacă i se îmbunătăţea soarta, putea deveni conştient de drepturile sale fireşti ca naţiune şi deci primejdios pentru „naţiunea ungară”. Personal Kossuth a aprobat instaurarea unui regim de teroare în Transilvania prin numirea în funcţia de comisar pentru Transilvania a lui László Csányi, un intim al său, care îi ura visceral pe români şi care a asmuţit împotriva lor „tribunalele de sânge” şi a transformat gărzile naţionale ungare în „echipe de vânătoare” care au masacrat femei, copii şi bătrâni. Culmea , in ciuda cererilor insistente ale generalului Bem, Kossuth a refuzat să-l retragă pe acest călău paranoic al românilor dar şi al saşilor.
Despre caracterul lui Kossuth spune multe scrisoarea trimisă de el, la 1 aprilie 1849, lui Csányi, comisarul pentru Transilvania, în care îi da indicaţii despre cum urmează să fie trataţi saşii: „Ne găsim în jenă financiară. (…) Oricum, pune-i pe saşi să plătească gras. Să plătească 2.000.000. (…) Dacă se opun, ordonă să fie executaţi…” Împuternicit de Kossuth, Csányi va ordona personal împuşcarea  marelui cărturarului Stephan Ludwig Roth la 11 mai 1949. Procesul său a fost o farsă! (Cf. Folberth, Procesul lui St. L. Roth, Graz-Köln 1959).

Maghiarii înşişi ar trebui să-şi revizuiască imaginea romantică falsa despre Lajos Kossuth, care nu are nimic a face cu personajul istoric real care a fost acesta. Reprezentant al radicalismului ungar, Kossuth a fost un „agitator politic” care din cauza exceselor sale a intrat în conflicte grave cu contele Istvan Széchenyi, considerat şi astăzi drept  „cel mai mare ungur!” Încă din 1841, Széchenyi scria despre Kossuth în următorii termeni: „Dacă eu îi trezesc pe cei adânc adormiţi, aprinzând focul sub cazanul unguresc rece ca gheaţa, Kossuth îi mână pe cei care abia s-au trezit până fac febră, iar cazanul, oricum prea cald, va exploda” (Magyar Revay Lexicon, XVII, p. 81).
În „Fragmente de program politic”, din 1847, Széchenyi l-a avertizat pe Kossuth personal: „N-aveţi decât să aţâţaţi toate naţionalităţile până la furie împotriva maghiarilor, (…) să biciuiţi interesele monarhiei  până la ultimele consecinţe şi să umpleţi până la refuz paharul represaliilor cu veninul d.voastră – şi o să vedeţi ce o să iasă” (MRL, XVII, p. 129).
Nu în ultimul rând, Kossuth a provocat  rănile nevindecabile, pe care memoria colectivă a generaţiilor de români ardeleni nu le poate uita. În perioada în care el a condus guvernul revoluţionar ungar au fost distruse 230 de sate româneşti. În fiecare sat locuit de români au murit între 10 şi 20 de oameni. În Transilvania, revoluţia din 1848 a făcut 40.000 de victime civile.Comparativ, în Revoluţia franceză din 1789 au murit doar 15.000 de persoane…(sinteze de istorie – Prof.Deak Andrei, D.D.Rujan)