Cîțu și Orban sunt acuzați de beție
Cîțu și Orban sunt acuzați de beție. Primul, pentru că l-a prins poliția acum 20 de ani în SUA, al doilea că ar fi condus ”afumat” rău de tot chiar ședința de Guvern pe când era premier, acum un an și ceva.
Slavă Domnului, că Viorica Dăncilă nu le-avea cu șprițul!
Trec peste faptul că România face exact ce știe ea mai bine, se sfâșie pe interior și caută să-și demonstreze sieși că e condusă mereu de cine nu trebuie (așa a fost și va fi mereu).
Trec și peste energiile enorme consumate între cei ”buni” și cei ”răi”, pentru ”și dă-i, și luptă”, când lumea se prăbușește pe noi cu crize de tot felul (Afganistan, ultima) și nu se știe cu ce vom plăti pensiile și salariile peste câțiva ani.
Încerc să-i înțeleg pe cei revoltați sau dezamăgiți (au fost și vor fi mereu, indiferent de alegeri, după 2016 eram cu ochii pe Dragnea și Tăriceanu).
Ce nu înțeleg este unde vor să ajungă toți cei care-și rup acum hainele de pe ei, strigând direct și indirect ”trădareee”. Ce-și propun cei care, presupunând că nu sunt PSD-iști, se hrănesc acum cu venin nou, produs de bătălia din PNL? Care e scopul învolburării lor, dincolo de fireasca și legitima curiozitate?
Cumva, plăcerea de a râde de noi înșine? Mișto-ul total? Plăcerea sadică a înjurăturii? Aroganța arătatului cu degetul? Dorința de a demonstra că nu seamănă cu pleava politică?
Iar dacă sunt alții mai buni, mai curați, mai sfinți, unde sunt? Mă sună un prieten USR-ist dezamăgit și îmi spune că nu e ok ce aude acum de Cîțu.
I-am adus aminte de câte ori a fost dezamăgit de mulți ani încoace. Inclusiv de colegii lui din USR, ”care odată ajunși în funcții devin alți oameni”, îmi spunea el odată.
Zice, ”nu știu cum de ies mereu la suprafață oameni cu probleme, căci toți cei din jurul meu sunt oameni ok, fără probleme la CV”. Îl întreb dacă e sigur că chiar sunt ”fără probleme”. Că dacă odată ajunși în funcții publice nu va afla și despre ei ca acum despre Cîțu sau Orban. Nu mai e atât de sigur…
De ce trăim acest balamuc continuu? Pentru că e aproape imposibil să găsești în România oameni fără pată, care să nu fie vulnerabili sau acuzabili de ceva, într-o măsură mai mică sau mai mare, care să nu aibă o legătură imputabilă în trecutul lor.
Dacă nu vom recunoaște că suntem o țară în care mulți au trăit la limita onestității și a adevărului, vorbim degeaba. Într-o Românie ieșită din comunism (unde minciuna și hoția ”ca să ne descurcăm” erau lege), trecută la capitalism prin jaf și aranjamente, greu a rămas cineva de neatins. Mai sunt, dar nu mulți.
Iar dacă aceia foarte curați ca lacrima nu ajung la butoane, atunci de ce mai discutăm? La ce bun să spunem că nu toți sunt ca Orban, Cîțu, Iohannis, Dăncilă, Dragnea, Băsescu sau Năstase, dacă acei imaculați nu se bagă, nu ”sunt lăsați” sau preferă văicăreala de pe margine?
Ne învârtim mereu în jurul cozii și-o s-o tot facem până ne vom trezi, dacă ne vom trezi.
A ne trezi ce înseamnă? Că ne înțelegem slăbiciunile, că acceptăm realitatea, că oprim războiul absolut dezastruos cu noi înșine și ne punem pe treabă.
Cu alte cuvinte, putem construi ceva mai bun cu ce-avem pe masă? Cu alde ”Sică Mandolină” sau Cîțu, ori cu Tudose, Ciolacu sau Grindeanu? Cu Barna, Cioloș sau Drulă? Cu Hunor și Novak? Putem? Vrem? Sau ne ocupăm mereu de trecutul lor, le scormonim în viață și Dumnezeu cu mila?
Nu zic, e ”funny”, putem umple internetul cu poante sau înjurături, dar în realitate râdem doar de noi. Poate c-ar fi cazul să facem saltul de la aroganța onestității la parteneriatul cu cei care ne-au dezamăgit și ne vor dezamăgi mereu.
S-ar putea să ne fie mai bine. În stilul ăsta, sigur ne va fi mai rău. Tot mai rău. Churchill era considerat un mare bețiv. Nu putea gândi fără paharul de whisky alături și fumul trabucului inspirator.
E absurdă comparația cu Orban sau Cîțu, cu șprițurile lui Mihai Tudose sau beția la volan a lui Mircea Geoană, ditamai nr. 2 în NATO despre care nimeni nu vorbește tocmai pentru a nu vulnerabiliza o alianță care ne protejează încă.
Dar ce nu e absurd e să recunoști că englezii au fost mereu pragmatici, au știut ce vor, au văzut dincolo de defectele altfel naturale ale politicianului. De asta a fost posibil ca ”bețivul” Churchill să poată salva lumea din mâinele lui Hitler.
Nu suntem mai proști decât englezii, nici decât americanii care, by the way, au votat președinți bețivi (Bush-jr) sau drogați în tinerețe (Obama), ori țepari de impozite la stat și abonați la prostituate (Trump).
Dar suntem fuduli din cale-afară, ipocriți, aroganți (”eu și ai mei nu suntem ca ei”) și, la final, foarte dezbinați de ura dintre noi. Ne place să ne arătăm cu degetul unii pe alții, să ne bârfim, să ne scoatem ochii, să ne furăm căciula, să fim mințiți frumos, să acceptăm șpaga, aranjamentul sau ”intervențiile”, să ne pizmuim și să ne întoarcem spatele unul altuia.
Cu un astfel de bagaj genetic în noi, vom găsi mereu motive să ne supărăm pe viață, pe lideri, pe vicioșii care ne conduc, în loc să facem din ei copii fie și nereușite ale marelui Winston Churchill.
Laurenţiu Ciocăzanu
Sursa: facebook.com
