Colonie corporatistă internationala – Am îngenuncheat ÅŸi facem sluj

 

Motto: “FMI-ul trebuie să se reformeze ÅŸi din alte puncte de vedere. DeÅŸi are putere de influenţă asupra membrilor săi, aceasta se aplică numai în momentele de criză ÅŸi numai ţărilor mai mici, care au dificultăţi în a-ÅŸi onora obligaÅ£iile de plată. China, Japonia, Statele Unite ÅŸi Germania, naÅ£iuni care îndeplinesc rolul de creditori pentru restul lumii, pot să ignore FMI-ul” – Nouriel Roubini/Stephen Mihm, “Economia crizelor”, ed. Publica, 2010

 

Nicolae Văcăroiu, fostul premier al României între 1993 ÅŸi 1996, face dezvăluiri incendiare despre presiunile infernale pe care Fondul Monetar InternaÅ£ional, Banca Mondială, dar ÅŸi Uniunea Europeană le fac asupra autorităţilor române de la cel mai înalt nivel pentru a le fi pusă România la picioare, despre mecanismul complex ÅŸi extrem de eficient prin care Å£ara ajunge o colonie dispusă să înghită orice, să rabde oricât. VorbeÅŸte ÅŸi despre trădare, iar printre rânduri pot fi identificate figurile sclivisite ale “gulerelor albe” ÅŸi ale politicienilor care stau la coadă nerăbdători să-ÅŸi trădeze neamul ÅŸi Å£ara.

Acum, când Victor Ponta ÅŸi ai săi par că tropăie de nerăbdare să dea ÅŸi ultimele resurse ale economiei româneÅŸti – de la RoÅŸia Montană la Oltchim, de la Căile Ferate Române la cupru ÅŸi gaze de ÅŸist -, dezvăluirile fostului premier, făcute în 1998, în volumul “România, jocuri de interese”, constituie un adevărat manual despre cum să-Å£i iubeÅŸti Å£ara. Fără declaraÅ£ii pompoase, fără parade ci muncind pe brânci, cu inteligenţă ÅŸi maximă responsabilitate.

 

Victimele genocidului practicat de Banca Mondială şi FMI

“FMI ÅŸi Banca Mondială reprezintă o serie de interese, în primul rând interesele celor ÅŸapte mari puteri superindustrializate, care deÅ£in peste 56% din pachetul de acÅ£iuni al celor două bănci. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, pot să afirm că ei reprezintă în domeniul financiar-monetar, dar ÅŸi în politicile economice, ceea ce erau pe timpuri comisarii sovietici. Au o matrice generală, una ÅŸi aceeaÅŸi, pe care o aplică în toate ţările aflate în tranziÅ£ie, fără să Å£ină seama de specificul ÅŸi de evoluÅ£ia ţării respective, de perspectivele ei de dezvoltare. Este un program perfect din punct de vedere teoretic, dar care poate provoca efecte negative, mai mari sau mai mici, în funcÅ£ie de condiÅ£iile concrete din fiecare Å£ară. 

Personal, nu cunosc vreo Å£ară care să fi obÅ£inut succese în urma aplicării măsurilor de ajustare structurală impuse de FMI ÅŸi Banca Mondială. Din contră, au avut ca efect adâncirea crizei economice, agravând situaÅ£ia deja critică a celor săraci.

 În cartea sa "Scandalul ÅŸi RuÅŸinea", editată în 1997, Bertrand Schneider – o mare personalitate a Clubului de la Roma – spunea: "Într-adevăr, câmpul vizual al Băncii Mondiale s-a îngustat într-o asemenea măsură încât ea sfârÅŸeÅŸte prin a reprezenta o sursă de sărăcie ÅŸi de subdezvoltare în contradicÅ£ie totală cu însuÅŸi spiritul misiunii sale". Un eveniment semnificativ în ceea ce priveÅŸte «succesul» celor două organisme financiare internaÅ£ionale s-a petrecut în urmă cu circa doi ani, cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a FMI ÅŸi BIRD.

ONG-uri din întreaga lume au organizat în paralel un forum sub lozinca "50 de ani ajung". ToÅ£i participanÅ£ii au fost alături de Vandana Shiva când aceasta a cerut "un minut de tăcere" pentru victimele genocidului practicat de Banca Mondială ÅŸi FMI.

Am încercat în acele perioade de negocieri să spargem acest model general, această matrice ÅŸi să adoptăm o serie de măsuri convenabile”.

 

Sinucidere prin cădere economică

“S-a dorit să ni se impună, pentru anul 1993, o cădere economică de circa 15%. Aceasta era principala problemă care ni se punea în faţă. AdăugaÅ£i acest procent la căderea de cca. 54% din perioada 1990-1992 ÅŸi veÅ£i avea, cred, imaginea a ceea ce ar fi rămas din economia românească. Ar fi însemnat păstrarea doar a câtorva segmente ale economiei ÅŸi coborârea capacităţilor de producÅ£ie la o serie de obiective sub pragul de eficienţă.

A accepta aÅŸa ceva era echivalent cu o sinucidere, însemna în primul rând distrugerea perspectivei capitalului autohton, care nu ar mai fi avut ce să deservească. Să deservească populaÅ£ia? De acord, dar asta în proporÅ£ie, să zicem, de 30%, în rest trebuie să deservească marea industrie. Însă marea industrie era pur ÅŸi simplu propusă spre lichidare.

Într-adevăr, când am preluat guvernarea, cam 80% din economie se afla în blocaj financiar ÅŸi circa 1800 de societăţi mari ÅŸi mijlocii erau în pierdere, sau la limită, dar a lichida aceste obiective dintr-un condei ar fi însemnat decapitarea economiei româneÅŸti ÅŸi rămânerea fără nici un fel de perspectivă de dezvoltare ulterioară. (…) Se solicita, de regulă, închiderea societăţilor comerciale din ramurile de prelucrare finală, deci cele cu grad ridicat de prelucrare.”

 

“Să nu exportăm buÅŸteni, ci mobilă”

“De asemenea, interzisesem exportul de fier vechi, minereuri brute, blocuri de marmură ÅŸi granit, buÅŸteni etc. – deci materii prime brute – pentru o anumită perioadă de timp, pentru a da posibilitatea producătorilor din Å£ară (indiferent de forma de proprietate) să se modernizeze, retehnologizeze, restructureze, pentru a ajunge la performanţă în prelucrarea acestor materii prime brute. Cu alte cuvinte, să nu exportăm buÅŸteni ci mobilă, nu blocuri din marmură ci plăci fine, nu fier vechi ci metal prelucrat etc. Era o formă de a atrage investitori străini în realizarea de produse cu grad înalt de valorificare, în România. Asta însemna dezvoltare industrială, asigurarea de noi locuri de muncă, export etc.”

 

Dispute foarte dure ÅŸi foarte serioase

“Când, în locul unei scăderi de 15% am propus o creÅŸtere, fie ÅŸi mică, reprezentanÅ£ii FMI ÅŸi ai Băncii Mondiale au spus că aÅŸa ceva este practic imposibil, dar eu ÅŸtiam că putem ÅŸi am demonstrat-o.

Aveam experienţă, eram, sub aspectul pregătirii profesionale, cel puÅ£in la nivelul echipei lor, o echipă condusă de un anume Watson, un irlandez. În Å£ară aveau ca reprezentant permanent pe un anume Green.

Rezultatele obÅ£inute au dovedit viabilitatea programului nostru de guvernare ÅŸi capacitatea profesională a echipei guvernamentale. Concret, am realizat în anul 1993 o creÅŸtere a PIB cu 1,3% faţă de anul 1992 ÅŸi nu o cădere de cca. 10% cât era estimarea organismelor financiare internaÅ£ionale. Au fost ÅŸi alte mici victorii în confruntarea cu reprezentanÅ£ii FMI ÅŸi Băncii Mondiale. Spre exemplu, mi-au spus că prin introducerea TVA veniturile bugetului de stat se vor diminua cu 0,5%, în timp ce noi susÅ£ineam că vor creÅŸte cu 0,5%. Rezultatul final a condus la creÅŸtere a veniturilor cu 0,4%.

Până la urmă, am dobândit un anumit respect profesional din partea acestor echipe de negociatori, însă disputa a rămas în cotinuare foarte dură ÅŸi foarte serioasă. Să nu vă închipuiÅ£i însă că stăteam ÅŸi ne târguiam zi de vară până seară, că apăream cu dânÅŸii la televiziune, aÅŸa cum s-a întâmplat ulterior. Discutau cu specialiÅŸtii noÅŸtri din Ministerul de FinanÅ£e, Banca NaÅ£ională, ministerele economice, iar la primul ministru nu stăteau decât o jumătate de oră, o oră maxim, aÅŸa cum este normal.”

 

Măsurile impuse de FMI duc la destabilizarea ţării

“Măsura care ni se cerea era de lichidare rapidă a tuturor societăţilor comerciale cu pierderi, care nu-ÅŸi pot onora obligaÅ£iile financiare faţă de furnizori, bugetul de stat ÅŸi de asigurări. Era o analiză economică la rece care nu Å£inea seama de situaÅ£ia concretă din Å£ară, de efectele dezastruoase pe care le-ar provoca asupra întregii societăţi, pe termen mediu ÅŸi lung, punerea în aplicare a măsurilor propuse de aceste organisme financiare internaÅ£ionale

În 1993, când se purtau aceste discuÅ£ii, aproape întreaga economie se afla în blocaj financiar, mai bine de jumătate din industrie îÅŸi închisese porÅ£ile (în primii trei ani de după revoluÅ£ie se produsese deja o restructurare, involuntară, haotică), agricultura se afla în plină criză, nemaiputând să asigure securitatea alimentaÅ£iei populaÅ£iei, subcapitalizarea societăţilor comerciale atinsese cote alarmante (creditul pentru producÅ£ie depăşea, în medie, 75% din necesarul de capital circulant) în mare parte ÅŸi ca efect al practicării de dobânzi real pozitive exagerate timp de trei ani. Åži nu uitaÅ£i că economia ajunsese în această stare după punerea în aplicare de către guvernanÅ£i a măsurilor impuse prin acorduri de către FMI ÅŸi Banca Mondială. A continua pe această linie ar fi însemnat colapsul total al economiei, costuri sociale imposibil de suportat, declanÅŸarea de conflicte sociale puternice, destabilizarea ţării.

Sigur că aveam alternative pregătite – chiar acceptând unele din măsurile cerute de organismele financiare internaÅ£ionale – pe care le-am pus pe masă în discuÅ£iile purtate mai bine de jumătate de an. În final, au fost acceptate multe din măsurile propuse de noi. În practică, rezultatul noilor mecanisme s-a concretizat în reducerea treptată a blocajului financiar de la 80% din PIB (la 1 ianuarie 1993) la cca. 18% din PIB (la 31 decembrie 1996), refacerea echilibrelor macroeconomice prin creÅŸtere economică ÅŸi nu prin cădere, aÅŸa cum ni se propunea, recuperarea în mare parte a pieÅ£elor externe, dezvoltarea sectorului privat, care la predarea mandatului nostru contribuia cu 52% la crearea PIB.”

 

Preţuri mari impuse la electricitate şi gaze

“Am avut discuÅ£ii interminabile ÅŸi în ceea ce priveÅŸte impunerea unor preÅ£uri la energia electrică ÅŸi la gazele naturale. Punctul meu de vedere a fost acela că, fiind producători de astfel de resurse, nu e nevoie să includem o serie de cheltuieli în preÅ£ ca ÅŸi cum am importa energie. De altfel, ceea ce se solicita ÅŸi anume un preÅ£ de 50 de dolari pe MW nici nu exista ca atare în economia mondială, era un preÅ£ artifical. Până la urmă, am reuÅŸit să cădem de acord asupra unui mecanism de recalculare în baza păcurii, care avea preÅ£ul cel mai scăzut. De asemenea, s-a acceptat, pentru câÅ£iva ani, să practicăm un tarif mai scăzut la energia electrică ÅŸi termică livrată populaÅ£iei, comparativ cu cel suportat de agenÅ£ii economici.

Oricum, industria, agricultura etc. primeau energia la un tarif mediu de 40-45 dolari/MW, faţă de 65-75 dolari/MW în prezent în comparaÅ£ie cu 40-45 dolari/MW cât este tariful mediu pe piaÅ£a mondială.

Am obÅ£inut deci o serie de succese în aceste negocieri, ceea ce a dus la unul dintre cele mai mari ritmuri de creÅŸtere mediu anuale din Europa, de 5-6% în industrie, iar în agricultură reuÅŸisem, după o muncă de selecÅ£ie, să reabilităm marile complexe de creÅŸtere a porcilor ÅŸi a păsărilor ÅŸi să reintroducem ÅŸi să dezvoltăm sistemul de subvenÅ£ii ÅŸi prime, desigur în măsura în care ne permiteau resursele. În acest fel, până în 2002, când era prevăzută liberalizarea comerÅ£ului cu Uniunea Europeană, am fi ajuns la acelaÅŸi mecanism cu cel practicat în ţările respective.

Am fi ajuns ÅŸi noi, spre exemplu, să acordăm producătorilor de carne, de la buget, o subvenÅ£ie de 40% din preÅ£ ÅŸi o primă de export de 10-15%, aÅŸa cum procedează astăzi ţările membre ale Uniunii Europene ÅŸi chiar unele ţări vecine, cum este Ungaria. Efectele scontate: valorificarea potenÅ£ialului agricol deosebit de care dispune România; asigurarea securităţii alimentaÅ£iei populaÅ£iei la preÅ£uri accesibile; transformarea agriculturii, prin export, într-o ramură aducătoare de aport valutar; relansarea industriei care deserveÅŸte agricultura; creÅŸterea substanÅ£ială a veniturilor celor care lucrează în această ramură.”

 

Florin Georgescu: ”Se naÅ£ionalizează pierderile ÅŸi se privatizează profiturile”

“Am privatizat 2800 de unităţi ÅŸi, mă rog, se poate comenta că au fost multe sau că au fost puÅ£ine, dar criteriul nu a fost numărul lor ci oportunitatea de a le privatiza, creÅŸterea producÅ£iei, a calităţii acesteia în condiÅ£ii superioare de profitabilitate. Nu mi-aÅŸ fi putut permite în nici un caz să scot la privatizare societăţile cele mai profitabile, să scot la vânzare fabricile de ciment care făceau două sute de miliarde profit pe an ÅŸi să le dau unui investitor strategic.

Trebuie să spun ori de câte ori am prilejul că aceste societăţi trebuiau scoase la momentul oportun la privatizare, respectiv când ar fi existat condiÅ£ii de participare a capitalului autohton la acest proces ÅŸi prin ofertă publică ÅŸi în orice caz printr-o formulă adecvată care să conducă la spargerea monopolului. Mai ales că la fabricile de ciment – ca să rămân doar la acest exemplu – nu era nevoie de investiÅ£ii deosebite, poate de câteva milioane de dolari ca să fie cumpărate filtrele pentru a diminua poluarea. 

Am realizat că este o crimă să dai din mână societăţile cele mai profitabile, să faci ceea ce a spus la un moment dat Florin Georgescu despre ceea ce se întâmplă acum, respectiv că «se naÅ£ionalizează pierderile ÅŸi se privatizează profiturile».

Mi se cerea atunci – ÅŸi iată că după aceea s-a ÅŸi realizat – să facem privatizarea la normă, conform unui plan, fără să privesc în perspectivă, să văd în ce măsură este profitabil pentru economia naÅ£ională.”

Nevoia de guvernanÅ£i puternici, inteligenÅ£i, care să nu piardă cel mai aprig război – al pieÅ£elor de desfacere

“Este vorba ÅŸi de o strategie conjugată, bine gândită, impusă de FMI ÅŸi Banca Mondială. Nu trebuie ascuns faptul că aceste organisme financiare internaÅ£ionale fac jocul marilor puteri care deÅ£in pachetul majoritar de acÅ£iuni ÅŸi nu Å£in seama de condiÅ£iile specifice din fiecare Å£ară.

Aplicarea brutală a unor strategii economico-financiare generale duce automat la o scădere pronunÅ£ată pe plan industrial, agricol ÅŸi efectele se regăsesc în căderea pieÅ£ei interne, pierderea pieÅ£elor externe, ceea ce transformă totul într-o măsură eficace de penetrare a produselor din ţările dezvoltate pe pieÅ£ele eliberate. Să nu uităm că la sfârÅŸit de secol XX ne confruntăm cu cel mai aprig ÅŸi dureros război – lupta pentru pieÅ£e de desfacere. 

Lovitura sub centură, pe la spate, face parte, ca ceva normal, din regulile de bază ale acestui război. Cine câÅŸtigă? Aproape întotdeauna ţările superindustrializate, căci au de partea lor puternicele corporaÅ£ii multinaÅ£ionale (urmăriÅ£i fuziunile din ultima vreme) ÅŸi bineînÅ£eles organismele financiare internaÅ£ionale. 

Å¢ie, ca Å£ară în curs de dezvoltare, aflată în traziÅ£ie, Å£i se cere să iei măsuri rapide de fărâmiÅ£are a terenurilor agricole, să divizezi societăţile mari în mai multe societăţi, să distrugi sistemele integrate din domeniul energetic, transporturi etc. În aceste condiÅ£ii, ai nevoie de guvernanÅ£i puternici, inteligenÅ£i, care aleg cu răbdare calea, nu pentru a câÅŸtiga dar cel puÅ£in pentru a nu pierde acest război.”

 

Trădarea din interior

“România, la începutul lui 1995, începuse să aibă o imagine excelentă în mediile politice occidentale ÅŸi mai ales pe piaÅ£a privată de capital. Deci, se impunea să procedăm ca celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Cehia, să ieÅŸim pe piaÅ£a privată de capital de unde să luăm două, trei miliarde de dolari, bani pe care să-i introducem în totalitate în rezerva valutară a statului pentru a da încredere în moneda naÅ£ională. Era o măsură obligatorie, pe care alÅ£ii au realizat-o, fiindcă în acest fel puteam ieÅŸi de sub dependenÅ£a totală de FMI ÅŸi Banca Mondială. (…)

Am avut discuÅ£ii destul de dure cu guvernatorul Băncii NaÅ£ionale, discuÅ£ii care nu au dat rezultate. Sigur, Banca NaÅ£ională n-a spus nu, de altfel o ÅŸi ajutasem să poată ieÅŸi pe o astfel de piaţă, cu ajutorul ambasadorului nostru în Japonia, domnul Dijmărescu, cu care am colaborat personal pentru a intra în legătură cu societatea financiară Nomura. 

Nu s-a spus deci un «nu» ferm, dar m-a deranjat enorm – ÅŸi o spun pentru prima oară – faptul că în urma acestei discuÅ£ii într-un cerc restrâns, care avea un caracter oarecum confidenÅ£ial, reprezentantul misiunii FMI a venit urgent la BucureÅŸti. Cineva îl informase că premierul forÅ£ează ieÅŸirea pe piaÅ£a privată de capital.

L-am întrebat de ce este interesat de această problemă, i-am explicat că rolul său este să-ÅŸi vadă de atribuÅ£iile pe care le are, că FMI ÅŸi Banca Mondială sunt totuÅŸi bănci internaÅ£ionale, unde ÅŸi Å£ara noastră este acÅ£ionar ÅŸi că nu au dreptul de a trage la răspundere guvernul pentru intenÅ£ia de a atrage ÅŸi alte surse financiare externe. DiscuÅ£ia s-a închis foarte rapid.

În concluzie, operaÅ£iunea a fost declanÅŸată cu aproape un an de zile întârziere, când am ieÅŸit, într-adevăr, pe piaÅ£a privată de capital pentru prima dată în istorie. Este vorba de piaÅ£a japoneză, piaÅ£a care dispunea de lichidităţi ÅŸi era cea mai receptivă în acel moment. Ne-a ajutat să facem acest pas faptul că România obÅ£inuse ca urmare a rezultatelor pe linia reformelor, a ritmurilor ridicate de creÅŸtere economică, a stabilităţii macroeconomice realizate în a doua parte a anului 1994 etc., o cotă de risc de Å£ară bună (BB+), apropiată de cea a Cehiei ÅŸi a Poloniei. (…)

Aceasta a fost deci a doua acÅ£iune care, cu toată buna mea intenÅ£ie ÅŸi cu toată activitatea depusă, n-am putut să o realizez la timp, ceea ce ne-a costat. Normal ar fi fost să avem până în 1996 cel puÅ£in patru, cinci ieÅŸiri pe piaÅ£a privată de capital, să avem cinci-ÅŸase miliarde de dolari de pe această piaţă. În momentul când s-a înregistrat o cădere a PIB de peste 10% în 1997, am devenit din nou dependenÅ£i aproape în exclusivitate de FMI ÅŸi Banca Mondială.”

 

„Se dorea să revenim la nivelul dinainte de 1945”

“Când am preluat guvernarea, circa 80% din PIB se afla în blocaj financiar ÅŸi, mai mult decât atât, peste 1400 de societăţi ÅŸi regii se aflau în pierdere. La sfârÅŸitul mandatului meu, acest număr se redusese la 200, ca urmare a muncii de aplicare a programelor de restructurare.

Dacă aÅŸ fi mers pe principiile aplicate sau măcar enunÅ£ate în anul 1997 ÅŸi impuse de FMI, ar fi însemnat, pur ÅŸi simplu, ca toate aceste societăţi ÅŸi regii să fie lichidate, ceea ce ar însemnat ca economia românească să funcÅ£ioneze la circa 20% din nivelul anului 1989. Practic, însemna să nu mai aibă industrie, să revenim, poate, la nivelul dinainte de 1945, să nu mai contăm pe piaÅ£a externă, să nu mai putem asigura satisfacerea necesităţilor populaÅ£iei, să fim condamnaÅ£i să ne transformăm într-o Å£ară puternic importatoare de absolut orice.

Ar fi fost o tragedie naÅ£ională, ar fi însemnat intrarea ţării în situaÅ£ia de a nu mai putea plăti, chiar ÅŸi cu un buget destul de restrâns, aparatul public, am fi ajuns ca Rusia, Ucraina, să nu mai putem plăti pensiile decât la patru sau la ÅŸase luni de zile, n-am mai fi avut bani pentru armată, pentru sănătatea publică, pentru cultură, pentru cercetarea ÅŸtiinÅŸifică.”

 

Privatizare la doi lei

“Asemenea gafe nu se pot face decât din nepricepere, dar la fel de adevărat este că în spatele acestor iniÅ£iative au fost ÅŸi sunt jocuri de interese, mai întîi cele externe, care urmăresc eliminarea concurenÅ£ilor de pe piaÅ£a externă ÅŸi penetrarea pe piaÅ£a internă a României, ÅŸi în al doilea rând cele interne prin realizarea de venituri personale sau de grup, privatizând societăţi comerciale atractive în faza de lichidare, respectiv la un preÅ£ mult mai scăzut decât cel real.

(…)Åži acum apare ÅŸi reaua intenÅ£ie, fiindcă în paralel cu desfiinÅ£area societăţii Promex Brăila, care producea excavatoare, buldozere, s-au început negocierile pentru încheierea unor contracte de import (din SUA) de utilaje complexe (maÅŸini agricole, buldozere, excavatoare etc.) în valoare de cca. 180 de milioane de dolari, desigur cu garanÅ£ia guvernului român. Fiindcă nu trebuie uitat că până în 1989, peste 60% din producÅ£ia de aici era livrată la export, iar excavatoarele ÅŸi buldozerele din Brăila erau cunoscute în întreaga lume.

Cum poÅ£i, deci, să iei decizia de desfiinÅ£are a unei astfel de societăţi numai fiindcă Å£i-a cerut-o cineva de la FMI sau Banca Mondială ÅŸi în acelaÅŸi timp să vorbeÅŸti despre buna ta credinţă? VreÅ£i ca FMI ÅŸi Banca Mondială să Å£ină cu România, sau cu americanii, germanii, japonezii etc., care sunt principalii acÅ£ionari?”

 

Devalorizarea teribilă a leului ÅŸi majorarea explozivă a dobânzilor, mijloacele falimentării

“La începutul anului 1997, Guvernul ÅŸi Banca NaÅ£ională au acceptat, sub presiunea FMI, punerea în aplicare a două măsuri – deprecierea leului de la 4.035 lei/USD la 8.500 lei/USD ÅŸi majorarea dobânzilor la credite de la 70% pe an la peste 200% pe an, măsuri care au provocat punerea în situaÅ£ia de a falimenta a majorităţii societăţilor comerciale, indiferent de forma de proprietate.

Efectul s-a regăsit în căderea serioasă a veniturilor bugetare, obligând Ministerul FinanÅ£elor să emită pe bandă rulantă noi titluri de stat, cu dobânzi uriaÅŸe, chiar ÅŸi de 400%. Sigur că în atare situaÅ£ie băncile comerciale au redus operaÅ£iunile de creditare a economiei, cumpărând titluri de stat, unde realizau profituri de 4-5 ori mai mari. Åži iată cum, după ce ne-au criticat vehement, într-un singur an, 1997, datoria publică a ajuns la peste 18 mii de miliarde.

Åži acum să discutăm despre o a doua acuzaÅ£ie. S-a spus că eu am Å£inut cursul de schimb pe loc. Absurd, fiindcă Banca NaÅ£ională nu-mi era subordonată. S-a trecut însă la această devalorizare masivă – ÅŸi opinia mea este că ea a fost realizată de Banca NaÅ£ională în înÅ£elegere cu FMI – care a fost una dintre cele mai mari gafe posibile ale actualei guvernări.”

 

DesfiinÅ£area rezervei strategice de grâu

“În 1997 s-a realizat o producÅ£ie-record de cereale, datorită campaniei agricole din 1996, numai că aceste produse nu au mai avut valorificare, iar producătorul agricol nu a mai avut cum să-ÅŸi achite datoriile.

De ce nu s-au mai vândut cerealele, iarăşi este interesant să analizăm. În primul rând, s-a desfiinÅ£at practic rezerva strategică de cereale a României, mai ales la grâu, printr-o măsură impusă din exterior. Măsura a fost bine gândită ca să ne pună pe butuci.Concret, rezerva de grâu a ţării era, dintotdeauna, de cca. două milioane de tone (din care un milion de tone pe stoc de siguranţă), respectiv trebuia să se asigure aprovizionarea populaÅ£iei cu pâine pe un an de zile, în cazuri deosebite – secetă, inundaÅ£ii, război etc. În 1997 această rezervă s-a redus la 350 mii de tone.

Au fost presiuni externe ÅŸi asupra mea, în 1993, ÅŸi m-am opus categoric să desfiinÅ£ez rezerva strategică. M-am opus, fiindcă exact în acelaÅŸi o trăsesem, ca să spun aÅŸa, pe pielea mea, avusesem un an agricol dezastruos pe vremea Guvernului Stolojan ÅŸi m-am văzut în situaÅ£ia de a rămâne fără grâu pentru pâinea populaÅ£iei ÅŸi de a apela la marii exportatori, adică la Canada, FranÅ£a etc. PreÅ£ul la grâu era atunci 115-120 dolari, dar ÅŸtiind că am nevoie au crescut imediat preÅ£ul la 175 de dolari tona. Iată ce înseamnă lupta pe piaţă pentru profit, cum se realizează în fapt sprijinul ţărilor dezvoltate către cele aflate în tranziÅ£ie.”

 

Odată distrusă, industria nu se mai poate reconstrui

“La bănci, unde profiturile sunt mari, s-a făcut deci restructurare cu bani publici, iar la societăţile importante pentru economie nu se preiau datoriile ÅŸi sunt lăsate în faliment. Iată un exemplu clar de cum se acÅ£ionează faţă de interesele României.

Unii au spus că mecanismele de piaţă trebuie puse imediat în funcÅ£iune, chiar în mod brutal, iar piaÅ£a va juca rolul de regulator. S-ar închide astfel circa 90% din industrie, după care s-ar încerca punerea pe picioare, aproape de la zero, a unei noi economii. Întrebarea – sau una dintre întrebări – este în cât timp am putea reuÅŸi să construim din nou industria care ne trebuie. Ne-ar trebui 30 de ani? Ne-ar trebui 60?

Cert este că o industrie nu se construieÅŸte în cinci ani sau într-un deceniu.

Următoarea întrebare ar fi dacă principiile globalizării economice ne-ar mai permite să creăm o industrie în România. Ne mai putem întreba, legat de acestă ultimă problemă, dacă putem identifica vreun segment al industriei pe care vrem să o construim din nou în care să nu existe în ţările dezvoltate mari producători, care domină astăzi piaÅ£a mondială ÅŸi care să nu se confrunte periodic cu supraproducÅ£ia. Deci, întrebarea este dacă există cineva în lume dispus să vină în România cu tehnologie de vârf într-un anumit domeniu, în situaÅ£ia când ţările industrializate se confruntă cu criza de supraproducÅ£ie? Åži dacă ar fi cineva dispus să ne ofere o astfel de tehnologie, îi va permite statul lui acest lucru? ”