„Controversele Sionului” (2)

„Controversele Sionului” (2)

4 424

Care este originea cuvântului „evreu”
În celebra sa carte „Controversa Sionului”, Douglas Reed face o expunere savantă și documentată a originii cuvântului „evreu“ și a modului cum leviții au confecționat – modificându-le, „adaptându-le“, adică falsificându-le continuu – cărțile Vechiului Testament, pe care, ulterior, creștinii ortodocși au luat aceste falsuri ca fiind „autentice”, iar Împăratul Constantin cel Mare chiar a stabilit, personal, ca orice imperator care poate să-şi impună opinia în mod absolut, lista cărților care să constituie conținutul Bibliei. Iată de ce, acum, culmea!, Jaroslav Pelikan relevă cu stupefacţie: „Cea mai mare parte a doctrinei creştine s-a dezvoltat în sînul unei Biserici care nu avea cunoştinţă de textul original al „Bibliei ebraice” (s.n., V.I.Z.).
Aşadar, Biserica Catolică (căci despre ea este vorba, întrucât termenul „catolic“ are, aici, sensul de „universal”, adică forma de mişcare a Bisericii, care fusese universală până la schisma ei oficială din 1054, între Catolicism şi Ortodoxie!) îşi dezvoltase doctrina ortodoxă – aici termenul „ortodox” este folosit de J. Pelikan cu sensul etimologic de „dreapta credinţă” – luând ca adevărate falsurile iudeene confecţionate de preoţii leviţi, „ajustându-le“, de fiecare dată, după bunul lor plac.
Acest paradox – Ortodoxia, adică „dreapta credinţă”, bazată pe niște falsuri – rămâne abscons, adică nu este conștientizat de către creștini, deoarece sunt ignoranți în materie de exegeză biblică, iar acesta este unul dintre motivele pentru care jidanii țin sub obroc Manuscrisele de la Marea Moartă, spre a nu se afla adevărul privind textele biblice!
Și pe aceste falsuri biblice se sprijină ideea pe cât de notorie pe atât de idioată a „iudeo-creştinismului“, adică a sorgintei iudaice – nu iudeene – a Creştinismului! Termenul „iudaic” a fost introdus abia în secolul întâi d.H., de către Flavius Josephus în celebra sa carte, „Antichităţi iudaice”.
Deşi, de la apariţia sa, Creştinismul s-a aflat într-un perpetuu război axiologic cu

Iudaismul
Caracterul paradoxal al acestui război este dat de faptul că aproape toţi papii au cochetat cu Iudaismul – în timp ce enoriaşii catolici îi persecutau pe iudei pentru deicid -, iar papa Ioan Paul al II-lea, faimosul Karol Joseph Woytilla, chiar a ajuns până acolo încât i-a numit pe iudeii actuali – în realitate, pe jidani, pe moștenitorii fariseilor biblici – „fraţii noştri mai mari”!
Mai mult, le-a cerut iertare jidanilor pentru persecuţiile comise de Biserica Catolică în decursul secolelor, îndeosebi în vremea Inchiziţiei! Din păcate, însă, acum Inchiziţia a încăput, şi ea, pe mâna jidanilor, care au întors-o contra creştinilor – mai exact spus, contra ortodocşilor, căci catolicii – sub „îndemnul“ cucernic al papilor, adică, de fapt, sub comanda autoritară a papilor, întrucât „papa de la Roma” este expresia emblematică a monarhului absolut – sunt protejaţi de către această nouă lnchiziţie.
Explicaţia rezidă în aceea că, aşa cum releva Douglas Reed, şi inclusiv, acum, Kevin MacDonald, Biserica catolică (la fel ca şi alte organizaţii oficiale) este infestată cu jidani „convertiţi“ la catolicism cu scopul deliberat de a se insinua și a submina Creştinismul. Conflictului bimilenar dintre Creştinism şi Jidănism i se potriveşte caracterizarea leninistă a luptei de clasă, cum că „se ascute zi de zi, ceas de ceas şi în proporție de masă!“
În fond, sub specie conceptuală, Creştinismul şi Jidănismul sunt două clase politice drapate în ideologie religioasă, dar, în subteran, conduse de elite politice: pe de o parte, Jidănismul – sub forma şi titulatura actuală de Sionism – este condus de Cahal, guvernul unic şi autoritar din umbră al Sionismului sub cele două forme de mişcare ale sale, Socialismul şi Capitalismul, care converg, acum, în Mondialism (Globalism) şi, pe de altă parte, Creştinismul, care se mişcă sub două forme mari, Catolicismul şi Ortodoxismul, în continuă dezbinare şi dispersare: Catolicismul, condus de papa de la Roma, este mai abil, fiindcă este disimulat sub diverse secte/culte conservatoare şi neoprotestante – unele foarte agresive, ca mormonii şi „Martorii lui Iehova”, autonumiţi şi „studenţi în Biblie“ –, dar toate de sorginte jidănească, foarte bine mascate şi, de aceea, foarte penetrante.
Voi expune, în continuare, în rezumat, primele capitole din „Controversa Sionului”[1]. Uneori, pentru mai multă clarificare (sper eu), am intervenit cu unele comentarii, introduse între paranteze drepte şi indicate, de cele mai multe ori, cu precizarea: „n.n., V.I.Z.”.
Douglas Reed a fost corespondentul principal al ziarului britanic Times în Berlin, Viena şi în celelalte capitale din centrul Europei între 1924 şi 1938, ceea ce l-a pus în legătură directă cu toate evenimentele politice şi militare europene în aceşti ani şi i-a permis să stabilească contacte şi să obţină informaţii veridice și importante.
În 1938 şi-a dat demisia în semn de protest pentru că reportajele lui erau din ce în ce mai mult cenzurate, distorsionate şi falsificate – intervenea „Poliția Gândirii” anticipată de George Orwell; astăzi tot ceea ce se publică în marea presă a tuturor ţărilor este o imensă minciună şi dezinformare, aşa cum dovedeşte autorul în această carte, care constituie încununarea operei vieții sale. A continuat să scrie cu mult succes dezvăluind adevărul despre toate tranzacţiile militare şi politice ale secolului, până când cărţile lui au fost boicotate, editurile au refuzat să-i mai accepte manuscrisele şi i-a fost tăiat accesul la demnitarii şi oamenii politici ai zilei. Ruina carierei şi vieții lui publice i-a dat, însă, răgazul şi singurătatea necesare studiului intens care a produs cartea pe care o rezumăm, printr-un fragment, aici.
Cartea, redactată între 1949-1952 şi rescrisă în 1956, a rămas nepublicată timp de 22 de ani, timp în care atât manuscrisul, cât şi autorul au fost intens boicotaţi de cei care deţin forţele de opresiune civilă şi intelectuală şi deţin monopolul tipografic în lumea „liberă”. Retras cu resemnare în anonimat, autorul a văzut cum politica internaţională continua să evolueze pe liniile descrise de el şi cum Uniunea Sovietică, aparent adversara Israelului, pe ascuns unelteşte cu acesta împotriva ţărilor atacate de Israel (1957, 1982); a trăit să vadă Israelul devenind cea mai mare putere militară din lume după Uniunea Sovietică, China comunistă şi Statele Unite; a trăit să vadă cum numai „evreii” din Tel Aviv sunt singurii care protestează împotriva genocidului şi măcelăririi refugiaților civili arabi de către armata israeliană: toate aceste evenimente venind să confirme analiza strălucită realizată de Douglas Reed.
Poporul antic nomad „habiru„ a migrat în diverse zone din arealul Orientului Apropiat. De la această denumire a apărut, probabil în primele secole de creștinism, prin corupere fonetică și grafică a filierei „habiru”-„hebreu”, forma literară a cuvântului, „hebraeus/hebraei” în limba latină, hébreu/hébreux în limba franceză, în limba engleză hebrew, cu varianta românească literară „evreu/evrei”, iar cea folclorică ovreu/ovrei; forma „evreu” a fost impusă, artificial și interesat de propagandiștii jidani-așchenazi, pentru a fi și ei considerați „evrei”, pe motivul că termenul „jidan” ar fi peiorativ, tot așa cum țiganii s-au fudulit și ei și vor să li se zică „rromi”.
Din cauza interșanjabilității fonemelor „b” și „v” (care dau și dublete, de ex., borbotine/vorvotine, voroave/vorbe etc.), în limba română avem și cele două variante: limba „ebraică”/„evreiască” și „evreu„ în loc de „ebreu”, tot așa cum cuvintele Benjamin și Bethleem au și variantele literare Beniamin, Veniamin și, respectiv, folclorice, Vitlaim. Chiar ideologul principal al sionismului, Teodor Herzl, avea numele iniţial, de jidan, nu de „european”, Binyamin Ze’ev Herzl.
Oricum, termenul „habiru“ înseamnă chiar „nomad”, deci nici el nu desemna un „popor”, ci doar grupuri de triburi care migrau de acolo-acolo, „ca țiganu’ cu cortul” – cum zice românul –, numite, deci, generic, „nomazii“. Iar , „nomazii“, adică „habiru“, nu înseamnă „evrei“, ci nomazi!

Cum a început tărășenia 
Totul a început în 458 î.Hr., când un mic trib palestinian din Imperiul Persan despărţit de izraeliți, şi anume tribul iudaic (descendent din Iuda, unul dintre fiii adulterinului-acceptat Iacob – spre deosebire de un François Mitterrand, care era un adulterin-mascat, sau de un Luigi Berlusconi, care este un adulterin-scandalos), a instaurat teoria supremaţiei unei seminţii alese pentru a jefui şi stăpâni toate popoarele lumii, care-i sunt prin lege inferioare.
Distrugerea civilizaţiei care a înflorit în Europa şi-n Vest în ultimii 2.000 de ani este cauzată de acţiunea acestei teorii, după cum o arată faptele, documentele şi datele istorice care pot fi verificate. În treacăt, amintesc, în acest sens, demonstrația făcută de Ilariu Dobridor, în cartea sa ignorată, „Decăderea dogmelor”[2]. Iudaismul era reacţionar încă de la apariţia sa acum 2.500 de ani, căci existau, deja, religii ca budismul şi confucianismul, care propovăduiau pacea şi existenta unui Dumnezeu unic pentru toţi oamenii cu milă şi toleranţă pentru toţi.
În Egipt, „Cărţile Morţilor”, care datează de acum 4.600 de ani, descriu pe Dumnezeul unic şi atemporal care a creat cerul şi pământul şi pe om, în timp ce iudaismul este politeist, cum dovedesc menţiunile despre „ceilalţi Dumnezei” din Ieşirea (în anumite traduceri se folosește denumirea de Exodul, dar aici preferăm denumirile din edițiile românești ale Bibliei, girate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române).
O sectă care a devenit stăpânitoare în tribul iudaic a preluat ideea unui Dumnezeu unic al tuturor oamenilor, dar i-a atribuit rolul de a distruge şi asupri pe toţi oamenii în favoarea iudeilor. Căci acest Iehova a ales un neam, fals numit „al lui Israel”, fiind redus doar la tribul iudaic, şi-i dă acestui neam ales putere absolută de a ucide, despuia, jefui, înrobi şi asupri pe toate celelalte seminții, ca o răsplată pentru că acest trib îl recunoaște drept Dumnezeu dintre toți ceilalţi Dumnezei: aceasta este „Legea”.
Dacă iudeii nu se supun Legii, atunci Iehova îi împrăştie printre celelalte seminţii, ceea ce constituie „robia” lor; iar drept pedeapsă pentru celelalte seminţii pentru că şi-au îndeplinit rolul destinat lor de Iehova, acesta le va da pe mâna iudeilor ca să le masacreze şi să le despoaie. Aceasta este înțelegerea dintre Iehova şi „fiii lui Israel“ în Vechiul Testament. În realitate, „fiii lui Israel” habar n-au avut niciodată de această înţelegere redactată de leviţii iudei în jurul anului 458 î.Hr.
Înainte de această dată n-a existat nimic scris şi religia consta doar din folclor oral. Fragmentele care au supravieţuit din acel folclor arată că izraeliții nu aveau o credinţă sângeroasă şi ucigașă ca a lui Iehova. Tradiţia lor era că Moise, a cărui legendă seamănă cu a regelui Sargon al Babiloniei, care l-a precedat cu o mie sau două de ani, s-a întors de pe Munte cu „Tablele Legii” cunoscute drept „Cele Zece Porunci“, care seamănă mult cu coduri mai vechi ale egiptenilor, babilonienilor şi asirienilor. Izraeliții din antichitate s-au contopit cu celelalte popoare antice contemporane lor, cu a căror religie inclusiv religia lor avea multe asemănări.
Numele lor şi numele lui Moise au fost, însă, preluat de leviţii iudaici, care au transformat ideea unui Dumnezeu unic al întregii omeniri într-o doctrină de segregare, ură de rasă, masacre în numele religiei şi răzbunare împinsă la infinit. Citind cu atenţie Vechiul Testament se poate vedea cum au rescris leviţii legendele anterioare; Moise întâi vine şi dă „Cele Zece Porunci” de cinste, bunătate şi respect pentru aproapele, ca, apoi, povestea lui să continue cu genocid şi masacrare pe scară mare a oamenilor nevinovaţi pe care-i întâlneau iudeii în migraţiunile lor. Iehova întâi zice: „Să nu ucizi!”, iar, apoi, ordonă uciderea tuturor triburilor învecinate, cruțând doar fecioarele pentru a le lua sclave.
Rescriind legendele şi transformându-le într-un program politic şi militar care acționează şi astăzi, leviţii au născocit multe episoade istorice despre care chiar cărturarii sionişti sunt de acord că n-au avut loc, ca, de exemplu, robia în Egipt, trecerea Mării Roşii şi toate poveștile legate de Egipt.
Învăţaţii rabini sunt de acord că Moise nu a existat niciodată şi că profeţiile lui Isaia, de exemplu, au fost compuse în diverse etape de timp de diverse persoane.
Spre deosebire de cititorii Bibliei, care se cred creştini, erudiţii talmudişti, ca, de exemplu, marele istoric sionist dr. Josef Kastein, nu cred în realitatea poveştilor din Vechiul Testament; dar cred în politica seminţiei alese pentru a stăpâni, asupri şi jefui pe celelalte popoare. Dr. Josef Kastein spune clar că Vechiul Testament este un program politic scris la vremea sa în scopul acţiunii politico-militare, care este în continuare revizuit şi rescris de către înțelepții Sionului pentru a face faţă realităţilor istorice contemporane.

Sfârșitul Israelului
Robia egipteană din Geneza/Facerea şi Exodul/Ieşirea este, deci, o legendă, căci nomazii „Habiru“ (hebreii), despre care vorbesc rapoartele miniştrilor faraonilor cu mii de ani în urmă, au pătruns în Canaan şi s-au amestecat cu populaţia locală cu mult înainte de timpurile legendarului Moise. În nord erau mai numeroși „Habiru” din triburile lui Yisrael, vag înrudite, uneori aliate, alteori în duşmănie; în sud era un trib mic al lui Iuda, tribul iudaic, care, căzând sub dominaţia leviţilor, a dat naştere religiei iudaice, rasismului iudaic şi – târziu, în istorie – termenului de „evreu”, interșanjabil cu cel de iudeu. În „Enciclopedia Iudaică” se spune despre acest trib că „cel mai probabil nu era un trib israelit”[3].
Dar, în timp ce izraeliții au acceptat să trăiască împreună cu celelalte popoare şi s-au contopit cu ele, tribul iudaic a preluat legende izraelite şi le-a rescris şi transformat în cel mai crâncen program politico-militar de distrugere a altor popoare. Izraeliţii au respins acest program politico-militar cu circa 950 de ani î.Hr., acum aproape trei mii de ani.
Rescriind legendele israeliților, leviţii care au pus bazele iudaismului au lăsat, însă, intacte unele pasaje despre „poporul ales“, care, văzute din afară de către neinițiați, par misterioase, ca, de exemplu, pasajul în care socrul are legături sexuale cu nora în Facerea 38; dar motivele scribilor şi leviților care au rescris Vechiul Testament şi care rescriu tot timpul doctrina iudaică nu pot fi totdeauna înţelese de cei din afară.
În Vechiul Testament se povesteşte cum tribul iudaic condus de clasa stăpânitoare a leviţilor (la care s-a asociat şi un trib minuscul, al lui Beniamin) a căutat o alianţă cu izraeliții, care erau mult mai numeroşi, ceea ce s-a realizat printr-un rege ales (nu ereditar), şi anume Saul. Cu el a început istoria cuceririlor sângeroase, a masacrelor şi distrugerilor care marchează cariera iudeilor în istoria antică. Saul s-ar părea că n-a ucis absolut toate victimele şi unii au scăpat cu viaţă din drumul iudeilor; de aceea Iehova l-a pedepsit, l-a înlocuit cu David şi, în cele din urmă, Saul s-a sinucis.
E probabil că toată istoria asta este inventată, căci a fost scrisă cu secole mai târziu; dar ceea ce este real şi ilustrativ este insistența lui Iehova ca agresorii, cuceritorii să fie fără milă, ucigaşi şi călăi neîndurători, să masacreze mulţimile, căci de aceea au fost aleşi.
„Cum izraeliții nu l-au acceptat pe David ca rege, izraeliții s-au despărţit, dar au fost cuceriţi cu forţa armelor şi stăpâniţi de fiul lui David şi a unei hitite, Solomon, care n-a prea păstrat nici el puritatea seminţiei, căci a avut un harem cu multe femei din alte triburi, printre care o egipteancă. Prin 937 î.Ch. izraeliții s-au despărţit de iudei şi dispar, astfel, din istoria Israelului şi a Sionului. Căci din seminţia lui David trebuie să se nască un mesia iudaic, care să-i instaureze definitiv pe iudei ca şefi supremi şi stăpâni peste toate popoarele lumii şi peste aurul şi bogăţiile lor. Josef Kastein scrie că segregaţia rasială crâncenă practicată de iudaici a început după moartea lui Solomon şi dispariţia izraeliților.
Această segregaţie este opera leviţilor împotriva cărora au perorat profeţii „ebraici“ secole de-a rândul, demascând sălbaticul crez tribal al leviţilor iudei, aşa cum l-a criticat şi Iisus Hristos cu şapte-opt sute de ani după ei.
Profeţii erau în special revoltaţi de nesfârşitele sacrificii de oameni şi animale aduse lui Iehova pe care le cere legea iudaică scrisă de leviţi, unde Iehova spune: „Primul născut din om sau animal trebuie să fie ucis pe altarul meu“ (Ieşirea 34,19) şi de accentul pe care-l pun leviţii pe ritualuri sângeroase şi pe stropirea cu sânge proaspăt din victima caldă încă (Ieşirea 29 etc.).
Amos arată că lui Dumnezeu nu-i plac sacrificiile, sângele vărsat şi litaniile leviţilor (Amos 5, 22 etc.), în pasaje pe care, din motive obscure, leviţii care au scris Vechiul Testament nu le-au eliminat, ci le-au transcris alături de sângeroasele lor incitări la omor, tot aşa cum n-au eliminat nici povestea despre naşterea lui Solomon, fiul legăturii adultere dintre regele David şi soția căpitanului său credincios, pe care David l-a ucis în mod mişelesc după ce l-a încornorat.
Pe timpul lui Miheia încă se mai ucideau copiii pe altarele lui Iehova (Miheia 6, 7). Şi el şi ceilalţi profeţi din Vechiul Testament cereau triburilor israelite să nu urmeze cruzimea şi sălbăticia leviţilor. De aceea, după două secole, leviţii s-au concentrat în special în tribul lui Iuda, care a rămas pe loc plătind doar tribut când asirienii au cucerit triburile izraelite în 721 î.Hr. și le-au dus în captivitate. După cucerirea asiriană, izraeliții dispar ca popor istoric, contopindu-se cu restul populaţiei asiriene, care, de-a lungul secolelor, a migrat probabil spre Vest şi s-a răspândit prin Europa. Istoricii Sionului relatează cu satisfacţie dispariţia celor zece triburi izraelite care au refuzat să se înregimenteze în armata destinată să verse oceane de sânge nevinovat în marşul ei triumfător către supremaţie asupra tuturor: dr. Josef Kastein arată că dispariţia izraeliților n-a pricinuit nici un regret. În realitate, izraeliții n-au dispărut cu desăvârşire de pe faţa pământului, ci au fost doar „pronunţaţi ca fiind inexistenţi” de către principiile sionismului militant şi nu mai participă în „controversa Sionului”.
Astfel, Talmudul spune explicit: „Cele zece triburi [ale lui Israel] nu participă în lumea ce va să vină (The ten tribes have no share in the world to come)”[4]. Marele rabin al iudeilor din Imperiului Britanic, J. H. Hertz, a declarat în 1918: „The people known at prezent as Jew are descendants of the tribes of Judah and Benjamin with certain number of descendans of the tribe of Levi” (Iudeii de azi sunt descendenţii triburilor lui Iuda şi Benjamin şi un anumit număr din descendenţii tribului lui Levi)[5], arătând, astfel, clar că el îi exclude pe izraeliți dintre „iudei”.
Bineînţeles că „iudeii” de azi nu descind deloc din tribul lui Iuda, după cum ştiu şi ei foarte bine; dar aici e vorba de apartenenţa politică, nu de genealogie. Deci, statul Israel n-are nici un drept la numele de „Israel”, pe care îl folosește doar din motive politice legate de obsesia Vechiului Testament etalată de către slujitorii sionismului, care-şi imaginează că îndeplinesc promisiunea făcută lui „Israel” de către Iehova. Singurul nume cu oarecare justificare istorică al statului Israel ar fi fost „ţara lui Iuda”.
De altfel, în Germania se înființase o organizație numită Jüdenland și, mi se pare, apăruse și o publicație cu acest nume!
Prima parte aici: „Controversele Sionului” (1)
Va urma

Autor: Colonel (rtg) Vasile Zarnescu
Sursa: art-emis.ro

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.