Home Editorial „Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (10)

„Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (10)

Editorial

dec. 8, 2023

0 239

Centrul talmudic (ocultat) – centrul conspirativ mondial!
Motivul pentru care centrul talmudic s-a ascuns vederii este clar: după 1772 au început conspiraţiile şi revoluţiile comuniste şi sioniste, care au dominat ultimele două secole, iar centrul talmudic este un centru conspirativ, care nu poate lucra decât pe ascuns.
Acest lucru a devenit clar când, în 1917, revoluţia comunistă a instaurat în Rusia un guvern aproape pur iudaic [jidănesc].
În Occident nu e voie să se pomenească acest adevăr, aşa de mare este puterea Talmudului aici.
Dacă centrul talmudic ar fi rămas la suprafață, masele ar fi putut vedea clar că guvernul talmudic al jidanilor care striga „emancipare“ organiza, în același timp, o revoluție care anihila emanciparea și instaura robia.
Dr. Kastein scrie: „Rușii se întrebau de ce, oare, iudeii nu se amestecau cu restul populației, și au ajuns la concluzia ca cahalurile lor secrete dețin rezerve importante și că exista un cahal mondial”.
Apoi dr. Kastein confirmă bănuiala rușilor prin aluzia lui la guvernul internațional iudaic din secolul 19.
Douglas Reed crede că astăzi guvernul talmudic internațional nu este așezat în nici o țară anume și că, deși centrul puterii este în mod evident în Statele Unite, Cahalul are forma unui directorat ai căror directori sunt distribuiți în diverse țări, dar care lucrează coordonat la unison peste capetele guvernelor naționale. Rușii, care erau mai bine informați decât oricine altcineva la vremea dispariției centrului talmudic, știau adevărul.
Nu mai este un mister pentru cei care caută adevărul cum a obținut acest directorat talmudic puterea deplină asupra guvernelor țărilor occidentale; există destule documente și informația este publică.
Este un mister cum de atâtea secole iudeii au continuat să rămână subjugați și înregimentați. Cum a putut o sectă să țină o populație împrăștiată pe tot globul în lanțurile unui tribalism primitiv timp de 25 de secole?!
În capitolele ulterioare din „Cointroversa Sionului”[15] se dezvăluie metodele folosite între anii 70 și 1.700 AD; dar aceste metode sunt așa de străine gândirii occidentale încât numai cine a trăit în comunități jidăneşti răsăritene înainte de 1940 sau într-o țară comunistă pricepe cum operează teroarea și frica.
Oricum, capitolele-rezumat expuse până acum din „Controversa Sionului” sunt suficiente pentru a înțelege ideologia iudaică născocită de leviți și preluată, prin talmudism, de sioniști – ideologie eminamente anticreștină, antiumană şi – ţinând cont de agresiunile axiologice, economice, politice şi spirituale pe care şi le permit jidanii în România, dar nu şi le permit în nici o altă ţară – preponderent antiromâneşti.
Firește, falsurile comise de leviți și demascate de către Douglas Reed în urmă cu o jumătate de secol nu reprezintă o descoperire originală a lui, ci, dimpotrivă, el a realizat o analiză și sinteză bazat pe documentarea riguroasă și onestă făcută asupra temei.
Astfel, încă în zorii Creştinismului, Celsus își exprimase deriziunea față de importanța acordată textelor și cultului iudaic: Ceea ce îi ofensa pe păgîni în privinţa creştinismului era în mare măsură ceea ce moştenise acesta de la iudaism.
Celsus şi alţi critici păgîni îi ridiculizau pe cei care susţineau că Dumnezeu s-a arătat tocmai „într-un colţ neînsemnat din Iudeea”; iar împăratul Iulian critica aspru concepţia iudaică şi creştină despre Dumnezeu, considerînd-o „în mod esenţial concepţia despre divinitate a unor oameni primitivi şi necivilizaţi”, deşi îi mustra pe „galileeni” pentru renunţarea la iudaism. Nu numai criticii păgîni ai creştinismului, ci şi păgînii recent convertiţi la creştinism voiau să ştie cît anume din tradiţia iudaică erau obligaţi să păstreze[16].
Celsus a scris un mare pamflet contra creștinismului – „calul de bătaie“ fiind jidanii, pamflet pe care Origen l-a combătut într-o și mai extinsă exegeză, considerată una dintre cele mai elaborate ale apologeților creștini.
De reeținut, Celsus a scris în a doua jumătate a secolului al II-lea după Hristos.

Totuși, faptul că i s-a dat o asemenea importanță relevă că Celsus spunea multe lucruri pertinente, care aveau o mare putere de persuasiune și, deci, exista riscul să fie crezut de multă lume; merita, așadar, combătut cu acribie polemică. „Celsus crede că între diferitele popoare ale lumii există o anumită înrudire cînd e vorba de una și aceeași învățătură. Mai mult, el face chiar o enumerare a tuturor celor care aveau la început aceeași doctrină. În schimb, nu pricep de ce Celsus îi defaimă numai pe evrei, și nu pune alături de ei și alt popor pentru motivul că, îndurînd aceleași suferințe, au aceleași tradiții și în multe privințe și învățături asemănătoare. (…)
Egiptenii, care disprețuiau pe evrei în scrierilor lor, ar fi ei, oare, vrednici de crezare, pe cînd evreii, care defaimă și ei pe egipteni, cînd amintesc de nenumăratele pedepse pe care le-au suferit în Egipt, și care văd în acest lucru pricina pentru care egiptenii au fost pedepsiți de Dumnezeu, să fie acuzați că ar minți?
Și nu numai despre egipteni s-ar putea spune același lucru. Se știe că și asirienii s-au supărat pe evrei, lucru pe care-l istorisesc chiar arhivele asiriene.
Desigur, însă, că și scriitorii evrei – ca să nu fim învinuiți spunînd acest lucru numai despre prooroci – au descris în scrierilor lor pe asirieni ca pe vrăjmași”.
Iată cît de mult se contrazice aici Celsus: socotind pe celelalte popoare înțelepte, pe evrei îi osândește ca fiind cu totul lipsiți de cultură.
Să-l ascultăm numai cum grăiește: «Învățătura păgînă are o mare vechime; cu toate acestea ea e menținută și pe mai departe de popoarele cele mai înțelepte, de orașe, de înțelepți». Desigur, însă, că despre evrei el n-a vrut să afirme că ar fi «un popor foarte înțelept», întrucît această însușire se potrivește numai la «egipteni, la asirieni, la indieni, la perși, la odrizi, la cei din Samotrace și Eleuzis»” [17].
Preeminența acestor popoare pe care o etala Celsus devine sâcâitoare pentru filo-iudeul Origen, apologet al Creştinismului, care se origina – credea el, în mod greşit – „din iudaism”: „Mă miră că Celsus a putut pune la un loc și pe «odrizi, pe cei din Samotrace şi din Eleuzis, precum şi pe hiperboreeni, socotindu-le printre popoarele cele mai vechi şi mai înţelepte», – recunoaște el – în schimb n-a socotit de cuviinţă să numere pe evrei nici printre popoarele înţelepte, nici între cele vechi.

Originea creştinismului este legată de iudaism !
În Egipt, în Fenicia şi în Elada circulă o serie de cărţi care se dovedesc a fi dintre cele mai vechi, dar socot că-i de prisos să le enumăr. Toată lumea poate citi cele două cărţi ale lui Iosif Flaviu despre Antichităţile iudeilor, în care se pomeneşte un şir cunoscut de scriitori care vorbesc despre vechile instituţii evreieşti. [În paranteză fie spus, Flavius Josephus este caracterizat de jidani ca fiind primul trădător iudeu! (n.n. – V.I.Z). Se mai aminteşte şi de tratatul cu titlul „Cuvânt către greci” al lui Taţian cel Tînăr, un compilator foarte învăţat al istoriilor antice despre evrei şi despre Moise.
Se vede că Celsus şi-a scris lucrarea fără să aibă grijă ce anume este sau nu adevărat, ci a făcut-o doar cu răutate, numai ca să atace originea creştinismului, care se ştie că e legată de iudaism.

El zice că şi «galactofagii lui Homer, druizii din Galia şi geţii (de la Dunăre) sunt popoare vechi şi de înţelepciune foarte înaltă, profesînd învăţături înrudite cu ale evreilor», deşi nu ştiu dacă de la ei ne-ar fi rămas ori nu scrieri deosebite. Numai cînd e vorba de evrei Celsus (în foto alăturat) le tăgăduieşte atît vechimea, cît şi înţelepciunea.
Şi iarăşi, vorbind despre «Catalogul filosofilor antici care au fost apreciaţi de contemporanii lor, iar, prin scrierile lor, şi de urmaşii lor», Celsus exclude pe Moise din rîndul lor, cu toate că de la Linos, pe care-l pune în frunte, nu s-a păstrat nici o lege şi nici o învăţătură care să fi ajutat la înaintarea şi îmbunarea oamenilor; în schimb, legile lui Moise au fost transmise unui întreg popor, care astăzi e răspîndit în toată lumea.
Spune, dar, dacă nu-i răutate făţişă să scoţi pe Moise din lista celor înţelepţi, cîtă vreme «Linos, Musseos, Orfeu, Ferekide, Zoroastru al perşilor şi Pitagora au scris despre aceste probleme, iar învăţăturile lor sunt transmise în cărţi care s-au conservat pînă astăzi»”[18].
În treacăt fie spus — deşi este o mărturie pe cât de veche, este, totuşi, pe atât de ignorată de istoricii noştri de factură rolleriană -, trebuie remarcată extraordinara menţionare de către Celsus a odrizilor, care erau un popor trac din răsăritul Peninsulei Balcanice, a hiperboreenilor, care erau tracii din nordul Dunării până la Marea Baltică, şi, în mod expres, a „geţilor de la Dunăre“, adică a străromânilor!
Deşi formula apologetică a lui Origen referitoare la iudei, „popor care astăzi e răspîndit în toată lumea“, acoperea, pe vremea sa, o realitate derizorie, fiindcă sintagma „toată lumea“ reprezenta, pe atunci, doar lumea de pe ţărmurile Mediteranei şi câteva zeci de kilometri mai spre interiorul continentelor limitrofe Mării Mediterane, acum, din păcate, expresia acoperă o realitate terifiantă: jidanii sunt răspândiţi, efectiv, pe tot globul – de aceea și vor globalizare, mondialism, în primul rând sub aspect financiar-bancar, fiindcă așa pot prelua mai ușor frâiele conducerii globale!

Românii „un popor criminal de tolerant“
Deja România a fost înfeudată sub aspect financiar-bancar prin cele peste 50 de bănci străine înființate în România, cât și prin împovărătoarele împrumuturi impuse prin căi mișelești, de către F.M.I. și Banca Mondială – instituții bancare care sunt conduse „de perciunați“, cum spusese, cu ironie amară, Mădălin Voicu, stârnind prin această sinecdocă furia jidănească a lui Aurel Vainer[19].
Dacă nu suntem atenţi, vor ajunge să conducă toată lumea, aşa cum îşi doresc încă din vremurile biblice. De aceea, ca măsură de supravieţuire, „goyimii“ trebuie să conştientizeze pericolul, să se solidarizeze şi să aplice, „în ceasul al unsprezecilea“, aceeași metodă preconizată şi aplicată de trei milenii de către jidanii înşişi contra goyimilor: exterminarea.
De trei milenii, goyimii – şi îndeosebi românii, în ultimele două secole – au dovedit răbdare, înțelegere, îngăduință și i-au suportat pe jidani: au dovedit, adică, toleranță!
Am ajuns, vorba lui Nicolae Iorga, „un popor criminal de tolerant“.
Criminali cu noi înşine, fiindcă am răbdat prea multe mizerii din partea alogenilor, îndeosebi a jidanilor. Într-adevăr, iată ce declara Nicolae Iorga, în 11 februarie 1910, în Parlamentul Români: „Evreii, cei mai mulți dintre dînșii, sunt la noi de cînd cu turburările care au sfîșiat Polonia. Cea mai mare parte din Evreii Moldovei au venit pe vremea lui Mihai Sturza. Că erau și înainte evrei, bine, erau. Aici era un paradis pentru națiunile prigonite. Doar ei o recunosc în foaia lor de la 1850: că «Românii sunt foarte toleranți; nicio națiune n-a fost mai tolerantă decît Românii».

Soluția Petru Șchiopul – trimiterea peste graniță!
Va să zică, într-o țară ridicol și criminal de tolerantă, au fost evreii în toate timpurile, fiindcă vecinii ceilalți n-au fost toleranți deloc. Aceasta, fără îndoială, nu îndreptățește pe d-l Brociner, pe unul din mulții Brocineri pe care țara noastră îi adăpostește și-i ridică în onoruri, nu-l îndreptățește să scoată o carte în care să pretindă că Evreii sunt tot atît de vechi ca și noi, pe motiv că Domnii noștri de odinioară împrumutaseră bani de la Evrei și că Evreii veniau aici ca să se înțeleagă cu Domnul în ceea ce privește plata acestor bani.
Căci acesta a fost rostul lor odinioară: indivizi care împrumută bani boierilor și țăranilor, și care veniau în țară ca să culeagă camăta, sau să-și ia înapoi capitalul. Și, iată, sunt două interesante dovezi istorice, pe care le adaug în treacăt pentru ca să nu rămîie măcar aici fără răspuns anumite pretenții.

În 1568 era Domn în Țara Românească Petru Șchiopul (în foto), cel d-intîiu care a făcut cu privire la Evrei lucrul pe care au fost siliți mai mulți miniștri români din timpurile din nouă să-l facă tot așa, adică să-i trimită peste graniță. La 1568, Petru Șchiopul ia următoarea hotărîre: „Evreii vin în ţară de împrumută sătenilor cu dobînzi mari, ce nu pot plăti. Contra datornicilor cer sprijinul Cîrmuirii. Săracii sunt siliţi a împrumuta de la ei. Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară. Evreii se deosebesc esenţial de ceilalţi locuitori pentru că iau prin camătă sîngele raialelor şi, unde merg, fac mii de supărări sub cuvînt de bani. Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară”. Asta în 1568, prin urmare cu 300 şi ceva de ani înaintea quasimonarhiei moldoveneşti a familiei Fischer.
Apoi, bine, domnilor acesta era antisemit?
Şi în Moldova a fost tot aşa: „Alungarea evreilor din ţara noastră nu e din bun plac, ci pentru că desnădăjduiesc pe negustorii noştri, care-şi pierd vremea aşteptînd la hotar pe cumpărătorii de vite, pe cînd Evreii, trecînd pe alături şi aducînd postavuri leşeşti, după ce le desfac, îşi cumpără şi scot vite din lăuntrul ţării… Să ruineze pe negustorii noştri nu putem îngădui”. Aceasta, d-lor, face parte din moştenirea de înţelepciune a lui Petru Şchiopul. Și, dacă legea d-voastră de încurajare a industriei naționale, împotriva căreia țipă articole din „Cronica Israelită” și „Revista Israelită”, dacă legea aceasta va fi votată, și dacă, mai ales, se vor găsi oameni care să cuteze a o aplica celor mari și tari, atunci veți fi urmat, după trecerea a mai bine de 300 de ani, această învățătură a Domnului de odinioară: „Să ruineze pe negustorii noştri nu putem îngădui», zice Petru Şchiopul, Domn în Moldova; iar Petru Şchiopul, Domn în Muntenia, zice: «Aşa s-a săvîrşit ruina poporaţiunii sărace de la ţară”. Vedeţi, d-lor, două mari învăţături de la un om care nu a fost antisemit“ (s.n. – V.I.Z.) [20].

Lovitura de stat din decembrie 1989 a fost dată deliberat pentru a ruina România, ca să fie nevoită să se împrumute cu dobânzi mari la „perciunații” de la F.M.I., descendenţii jidanilor de pe vremea lui Petru Şchiopul. De aceea, a venit vremea să încetăm să mai fim toleranți, ci, dimpotrivă, să devenim intoleranți, fiindcă România a fost transformată într-o casă de toleranță. Am ajuns să zicem ca Heinrich von Treitschke: „Die Juden sind unser Unglück!” (Jidanii sunt nenorocirea noastră!)”[21]
A ajuns funia la par! E cazul ca această funie să fie desfășurată și de ea să fie atârnați toți jidanii! Altfel ne vor aplica și nouă metodele aplicate, încă din 1948, palestinienilor: exterminarea și epurarea etnică!
Să revenim la băşcăliile contra jidaniilor făcute de Celsus. Ironia lui Celsus devine iritantă pentru Origen: „Iudeii, acești paznici de oi și capre, zice mai departe Celsus, au dat ascultare cuvintelor lui Moise și, lăsându-se convinși de forța unor iluzii, au ajuns să creadă că există un singur Dumnezeu”. Să ne arate, dar, Celsus, cum crede el că a fost posibil ca niște păstori de oi și de capre „să părăsească fără un temei rațional închinarea la zei” și să ne explice de ce la elini și la alte popoare s-a păstrat și mai departe închinarea la mai mulți zei?”[22].
Și mai departe: „Apoi zice Celsus: «Acești paznici de capre și de oi au crezut într-un singur Dumnezeu, pe care-L numesc Cel preaînalt, sau Adonai, sau Uranios, sau Savaot, sau orice alte nume pe care l-au ales din lume, dar despre El nu știu nimic mai mult decît numele». Și, apoi, adaugă: «N-are nici o importanță faptul că Dumnezeu e numit Cel preaînalt sau Zeus, cum îi zic elinii, sau simplu Zeul, cum îi spun indienii, sau Oarecarele, cum îi spun egiptenii». La aceasta trebuie să răspundem că problema se leagă de originea adîncă și misterioasă a numelor”[23].
Dar, dincolo de ridiculizarea făcută de un polemist şi pamfletar redutabil ca Celsus sau de alţii, mai important era faptul că se demascase, încă din vremea lui Celsus, falsificarea textelor „sacre” biblice începută de leviți şi continuată de jidani. «Teologii creştini erau atît de siguri de modul lor de abordare a Scripturilor, încît îi acuzau pe evrei nu numai de faptul că le înţelegeau şi le interpretau greşit, dar şi de faptul că falsificau textele Scripturii.
Atunci cînd conştientizau diferenţele dintre textul ebraic al Vechiului Testament și Septuaginta, insistau asupra lor pentru a-și susține acuzațiile la adresa evreilor care „au înlăturat multe pasaje din traducerile celor șaptezeci de înțelepți“.
O importanță deosebită a avut-o traducerea din Septuaginta a cuvîntului „fecioară“ (partenos – παρθένος), care apare în Isaia, 7, 14, și care a fost adoptată de Noul Testament și canonizată de primii creștini. În tradiția iudaică este posibil să fi existat două versiuni ale versetului din Psalmul 21 (…).