Corabia nebunilor din politica romanească

România este azi o ţară în plin marasm. Fără conducători, fără instituţii, fără credibilitate, fără bani şi cu un popor rupt în două: agitaţi şi paralizaţi.
Ciolacu a dat în mintea copiilor. Se zbenguieşte pe tiktok, îşi pune poze cu sarmale şi tochitură pe cap. Atât îl duce glagoria şi îl lasă lesa. Asta când nu face cu Simonis glumiţe de oligofreni despre cum a dat PSD voturi lui Simion ca să iasă bine, să nu iasă rău. Şi iată cât de bine a ieşit!
Iohannis se sufocă în propria-i flegmă rămasă de pe vremea când îi plăcea să fie flegmatic. Acum i s-a cam tăiat. Ar tuşi s-o expectoreze dar i-e frică să nu facă zgomot şi să nu-şi dea de gol ascunzătoarea. Nimeni nu ştie pe unde ar putea fi găsit pentru o urare populară sau pentru o recomandare binevoitoare. La coloanele de manifestanţi care s-au văzut de Ziua Unirii pe bulevardele Bucureştiului cred că mai are puţin şi cheamă elicopterul.
Bolojan, după ani de relaxare şi glorie mitică în administraţia locală, se simte odihnit şi tocmai bun de luptă. Are ficatul şi dileala potrivite să recepţioneze în plină meclă huiduieli la scenă deschisă. Chiar şi în timp ce se intonează imnul naţional. Şi să le dea veşti echivalente cu arătatul uşii răsfăţaţilor săi subalterni de la Senat care nu au avut nicio reţinere să-l răsplătească cu apelative colegiale.
Crin Antonescu oratoreşte. E drept, la asta se pricepe mai bine ca ceilalţi. Doar că vremea oratoriei a trecut de mult şi acum este vremea tiktokărelii. A mesajelor scurte, bine ţintite (cu ajutorul IA), care să le spună destinatarilor exact ce vor ei să audă. Nici vorbă de obiectivitate sau de informare verificată. Şocuri emoţionale inventate anume să ridice pulsul, să creeze dependenţă şi să împingă armata de vrăjiţi într-o direcţie, chipurile, salvatoare.

Ţara este o corabie în plină derivă. O corabie a nebunilor pomeniţi mai sus care, dimpreună cu instituţiile de forţă care i-au ţinut la cârmă până acum, au intrat în panica naufragiului. Singurul de care îmi pare oarecum rău este Crin Antonescu. Şi mă întreb de ce nu se retrage, cât încă mai are timp, din farsa asta compromiţătoare a candidaturii comune, fără nicio şansă. Nu vrea, nu poate, ştie ceva ce noi nu ştim?
Deşi părerile mele sunt critice la adresa celor care ne conduc azi, nu pot, automat şi împotriva unor reţineri întemeiate, să devin susţinătorul necondiţionat al soluţei Călin Georgescu.
Am primit reproşuri învolburate de la unii dintre cititorii mei pentru refuzul de a mă declara fan CG după modelul Cristoiu sau Tucă. Pentru aceşti cititori nu există decât alb şi negru, ceea ce mi se pare o formă de intoleranţă, chiar de fanatism care, de cele mai multe ori, întunecă minţile.
Nu mă pot declara fan CG pentru că, fără tiktok fiind, nu am intrat în hipnoza generală şi nu pot închide ochii la multele bizarerii ale acestui domn.
Da, sunt total de acord că e nevoie de o resetare a jocului politic din România care a fost şi este viciat şi mutilat de inadmisibil de multă minciună, incompetenţă, demagogie, lipsă de patriotism.
Da, leneşul Iohannis şi tiktokerul Ciolacu, şi toată gaşca sorosistă de care este împânzită ţara, şi trădătorii din serviciile secrete care au devenit, după pensionare, mari afacerişti privaţi, trebuie daţi la o parte şi înlocuiţi cu oameni curaţi şi credibili.
Dar nu pot să nu-mi pun întrebarea: este CG un om credibil? Aici este marea mea indoială. Modul în care a apărut peste noapte şi de nicăieri, discursul său cu accente de delir mistic, declaraţiile sale contradictorii uneori până la stupefacţie, limbajul robotizat, cu tot felul de ticuri verbale, genul de idolatrie pe care îl generează doar prin discurs, fără a fi dovedit până acum, faptic, vreo mare realizare personală, pe mine toate acestea mă pun pe gânduri şi mă determină să fiu prudent. Şi să-l alătur, pe corabia nebunilor, celor deja invocaţi ca pasageri.
Da, am aceste reţineri.
Da, nu mă pot lăsa subjugat total, precum Anca Alexandrescu, de cineva care promite senin lucruri dintre cele mai irealizabile, doar pentru că mi-ar plăcea mie să se întâmple.
Eu cred că, în final, CG va ajunge preşedintele României. În felul acesta, un prim deziderat important şi anume schimbarea radicală a actualei clase politice are şanse mari să fie realizat. Acesta va fi un lucru bun, dar nu va reprezenta nicidecum o garanţie privind calitatea superioară a noii clase politice care o va înlocui pe cea de azi.
Şi nu ar trebui să uităm un lucru: preţul.
Reformele grandioase pe care le anunţă CG şi care atât de mult îi fascinează pe unii au nevoie de context internaţional şi de resurse naţionale. Despre aceste două condiţii s-a vorbit mai puţin pentru că, în general, CG preferă să vorbească despre viziunile sale fantastice şi evită să explice cum va reuşi, practic, să le realizeze.
Poate vom afla mai multe in campania electorala.

Autor: Contele de Saint Germain

Share on Facebook

Tweet

Follow us