Corneliu Coposu la Radio Romania in septembrie 1944 despre apocalipticul măcel al fraţilor noştri din Ardeal
Fragmente din Conferinta rostita de catre liderul taranist Corneliu Coposu la posturile romanesti de radio-emisiune ,in ziua de 22 septembrie 1944
Din primele zile ale ocupaÅ£iei maghiare s-a dezlănÅ£uit peste Sălaj o teroare de neînchipuit! In primul rand împotriva populaÅ£iei româneÅŸti, manifestată prin injurii, bătăi crâncene, arestări, internări în lagăre, confiscări ÅŸi deposedări de bunuri, acte de degradare a demnităţii omeneÅŸti, expulzări, schingiuiri, violuri ÅŸi asasinate. Bandele înnebunite de victoria ieftină, obÅ£inută pe neaÅŸteptate, au aflat victime în fiinÅ£e fără apărare, uluite de groaza reînvierii veacului de aur al gloriei. Au fost înjunghiate femei în bucăţi, bărbaÅ£ii chinuiÅ£i până la ultima suflare. Ne-au batjocorit ÅŸi violat femeile ÅŸi fetele, au tăiat sânii mamelor, au încercat torturi necunoscute în legendele europene, au turnat var nestins peste carnea ciopârÅ£ită, au îngropat de vii victimele demenÅ£ei lor asasine.
Apocalipticul măcel al fraÅ£ilor noÅŸtri din Ardeal va rămâne, peste veacuri, culme de sălbăticie. Iconostasul de la Trăznea a fost fioros zugrăvit cu creieri de copii nevinovaÅ£i. Sute de case au fost incendiate, troiÅ£e prăbuÅŸite, regiuni întregi devastate. Zeci de biserici din comunele Sălajului au fost profanate. Numărul Românilor bătuÅ£i ÅŸi schingiuiÅ£i se apropie de numărul celor rămaÅŸi acolo. TemniÅ£ele de la Zalău s-au dovedit neîncăpătoare. Iar acelea de la Lokoshaza ÅŸi Puspokladany, mai gem încă de sălăjeni. Din numărul de 2.085 al celor arestaÅ£i, nu mai puÅ£in de 43 sunt preoÅ£i români.
În pădurile MeseÅŸului au zăcut săptămâni întregi trupuri de femei batjocorite ÅŸi apoi crunt spintecate. În Cozniciul de Sus, la 16 septembrie 1940, o fată a fost legată de cai ÅŸi despicată, ca pe vremea lui Atila. La Marca au scos cu baionetele, din mame, copiii ca să-ÅŸi astâmpere setea tiranică de sânge. Iar în Zalău, la 2 octombrie 1940, ÅŸase fruntaÅŸi români din AghireÅŸ au fost purtaÅ£i pe uliÅ£i, cu tricolorul românesc pe care l-au ascuns, Å£intit în cuie, pe spatele gol ÅŸi însângerat.
(…) Pomenlnicul de mai jos, căruia îi închinăm astăzi parastasul celor patru ani de jale, arată pe comune, numărul Românilor asasinaÅ£i de honvezi viteji ai armatei maghiare, în luna septembrie 1940, în judeÅ£ul Sălaj: Bucimi 1, Camăr 4, Carastelec 12, Căpleni 1, CeriÅŸa 11, Cehei 4, Cheja 1, Ciumârna 7, Cozniciul de Jos 1, Cozniciul de Sus 15, Dobrin 1, Halmăjd 7, Horta 1, IanculeÅŸti 1, Ip 165, IliuÅŸa 1, Iaz 1, Jurtelecul Hododului 13, Lucăceni 3, Marca 17, NuÅŸfalău 11, PlopiÅŸ 1, Pria 1, Stâna 2, ScăriÅŸoara Nouă 6, Åžimleul Silvaniei 15, Trăznea 106, UnguraÅŸ 8, Var 1, VărÅŸolÅ£ 2, Zalău 26, Zăuan 17.
În total, 477 de morÅ£i, dintre care 460 români, 12 slovaci ÅŸi 5 evrei. Din numărul total al victimelor 179 sunt femei ÅŸi 190 copii. În aceste ceasuri de cumpănă ÅŸi de măreÅ£ie, mucenicii Sălajului nostru vor găsi mângâiere, în tovărăşia atâtor suflete de ardeleni, care mai mor ÅŸi astăzi pentru libertatea ÅŸi dreptatea Neamului. OptzeciÅŸidoi de Români din judeÅ£ul Sălaj, din cei 625 grav schingiuiÅ£i, au rămas invalizi, iar cinci au murit de foame, în urma acÅ£iunii sistematice de înfometare a populaÅ£iei, ordonată de autorităţile maghiare.
De groaza Ungurilor s-au refugiat din Sălaj 29.731 români ÅŸi au fost expulzaÅ£i 4.520.
Din capitala judeÅ£ului, ungurii au arestat ÅŸi trimis peste hotare 1.258 de intelectuali români, iar din Åžimleul Silvaniei 592; 2.218 români au fost forÅ£aÅ£i să se convertească la una din confesiunile ungureÅŸti.
Dacă cităm ca epilog al acestor cifre macabre constatarea oficială a domnului Prefect al judeÅ£ului Sălaj, baronul Jozsika, fost ani de-a rândul deputat în Parlamentul României, făcută în 14 iunie 1942 – vom avea icoana limpede a dominaÅ£iei maghiare în Sălaj: "Constat cu durere – zice Prefectul – că mai avem încă în judeÅ£ul nostru mult prea mulÅ£i Români ÅŸi mult prea înstăriÅ£i".
Fiii Sălajului sunt pe drum.Vin sa-si elibereze "Tara"… Åži nu va fi putere pe lume, care să-i oprească în marÅŸul lor dezrobitor. Cel mai de seamă dintr ei, Iulie Maniu, care ÅŸi-a stăpânit cu atâta bărbăţie sentimentele, păstrează întâia lacrimă de bucurie pentru glia în care dorm, sub pîmânt încă robit, părinÅ£ii ÅŸi strămoÅŸii lui.
Noi ducem libertate ÅŸi domnie românească pe pământul care n-a fost niciodată decât românesc. Din cripta lui, scăpată de străini, BărnuÅ£iu ne va răspunde pentru fraÅ£ii dezrobiÅ£i, cu freamătul ecoului de catedrală: "Am fost sub Unguri ÅŸi nu ne-am ungurit!"
