„Coroana este un simbol, dar funcţia pe care purtătorul ei o ocupă are o valoare juridică”
Răsfoind articolele unei prestigioase publicaţii, rămasă temporar în afara cenzurii, am avut surpriza să iau cunoştinţă de pledoaria unui „consilier privat onorific al familiei regale” a Republicii România. În situaţia dată, am considerat că metoda „cu pielea clientului”, utilizată pentru demontarea aberaţiilor, este mai mult decât adecvată „cauzei” şi analizei, din care extrag câteva elemente definitorii. Poate din lipsă de preocupări aplicabile în viaţa cotidiană, poate din convingere, poate din nostalgie pentru o instituţie caducă, autorul scriiturii respective caută motive şi soluţii în trecutul medieval al umanităţii. Rezultatul? Refularea printr-un „graffiti” juridic cu intenţii persuasive, un fel de scriere S.F. cu trimitere către anacronicii trăitori ai timpurilor apuse. Printre speculaţiile alambicate cu „arome” de drept şi cu trimiteri la scurta istorie a regilor României, autorul speculaţiilor serveşte meniuri indigeste nostalgicilor urmaşi ai lui Pardaillan: „Coroana este un simbol, dar funcţia pe care purtătorul ei o ocupă are o valoare juridică”[1]. Nu ştiu pe ce raţionament se bazează autorul, dar în cazul de faţă, Michel Zevaco sau Alexandre Dumas-tatăl – cu care se pare că este contemporan prin raţionament – ar comenta că obiectul în discuţie este o „coroană” fără suport, adică fără cap.
Despre teoria succesiunii şi succesiunea teoriei
În grafiti-ul său, „consilierul privat onorific al familiei regale” menţionează: „Orice transfer de putere, de la puterea unui proprietar asupra unei case, până la puterea Suveranului asupra ţării sale, implică o nestatornicie, un moment de cumpănă şi de sensibilitate, în care continuitatea se poate întrerupe, iar soarta îşi poate spune cuvântul. […] Creatorii Constituţiei din 1866 au dorit ca, prin instituirea unor reguli ferme de succesiune, să oprească zâzania din jurul celei mai înalte poziţii în stat […] excluzând de la succesiune atât femeile, cât şi pe cei ce nu erau de religie ortodoxă”.
Sfidând adevărul istoric – gest ce nu-l onorează nici moral, nici profesional -, „consilierul privat onorific al familiei regale” încearcă să basculeze evenimentele incomode şi să estompeze realitatea, reuşind performanţa de a-şi auto-contracara afirmaţiile: „Evenimentele brutale din 30 decembrie 1947, şi exilul dureros al Regelui nu fac obiectul analizei noastre […]. În condiţiile neimplicării Parlamentului României, constituit actualmente sub o constituţie republicană, Regele a luat frâiele Casei sale, şi a acţionat aşa cum a văzut din istoria Dinastiei, 
preventiv şi dibace (omite să precizeze în ce constau « prevenţia » şi « dibăcia » ex-regelui – n.n). Gesturile sale din 1997, prin care a numit pe Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României în calitate de Principesă Moştenitoare, şi din 2007, prin care a numit-o pe aceasta Custode al Coroanei (şi moştenitoare a unui «tron» imaginar – n.n.) […].Titlul de Principesă Moştenitoare este unul Dinastic, ce ţine de natura poziţiei de Şef al Casei Regale, anume una ereditară. […] Titlul de Custode al Coroanei este însă mai interesant. El reflectă poziţia Casei Regale, deşi Coroana nu este re-instituţionalizată, ea se află încă în Exil. Or, în aceste condiţii, Dinastia continuă în continuare (mare dandana! – s.n.) să existe […]”.
Dacă dinastia „continuă să existe în continuare”, în mintea domnului consilier cam certat cu limba română, sunt în mod clar doar pleonasme, precum cel de faţă, şi fantome „regale” care lenevesc în palatele republicii! Imaginaţia maladivă a domnului „consilier privat onorific al familiei regale” pune, la final, bomboana pe coliva coroanei fără suport: „Pronia a făcut ca, în persoana fiicei sale mai mari, Principesa Margareta, Custodele Coroanei, el să aibă nu doar un urmaş, ci un stâlp de rezistenţă, chiar un « buzdugan »”.
Monumentala gafă a „casei regale”
În ton cu derularea ultimele ştiri despre cetăţeanul Mihai, mass-media informează că, sâmbătă, 26 martie 2016, „Casa Regală a organizat o întâlnire oficială cu premierul Cioloş şi cu alţi miniştri, la un concert susţinut de Camerata Regală, cu ocazia aniversării celor 67 de ani ai Principesei Margareta, zi de naştere ce coincide cu împlinirea a 135 de ani de la proclamarea Regatului României”, iar „Principesa” Margareta-Buzdugan a transmis românilor să se roage pentru ca tatăl ei să nu sufere şi să aibă zile liniştite… [2].
Poate pentru a „încorona” non-evenimentul, poate pentru a-şi demonstra regalele „abilităţi” şi „competenţe”, „Principesa” Margareta-Buzdugan a călcat cu sârg în străchini. Cu mare pompă, „Custodele Coroanei” fantomă, a comis Gafa Mărţişorului, conferind atelui Mircea Cărtărescu decoraţia regală „Nihil Sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu!)[3], sau, după cum relatează la „Flux 24″ cunoscutul regalist Marius Ghilezan, „Ceremonia de la Palat a fost un non eveniment, o sfidare a dumnezeirii din Coroana română”. Este posibil ca succesoarea la tronul-fantomă să fi fost (ne)inspirată în gafa sa monumentală din scrierile „ilustrului” etern catindat la Premiul Nobel: „Eu am fost crescut fără Dumnezeu. N-am spus niciodată «Înger, îngeraşul meu», îngenuncheat împreună cu mama lângă pat, n-am fost la biserică, n-am cântat colinde creştine. La mine n-a venit niciodată Moş Crăciun. Din primii ani de viaţă am auzit ca Dumnezeu nu există, că sfinţii, îngerii, şi Isus însuşi sunt născociri băbeşti, că preoţii sunt nişte trântori”[4]. Desigur, presupun că şi următoarele cugetări ale Mandebilului au motivat decorarea : „Îmi bag pu** în regina Angliei”[5]; „Mă fu* în ea de Casa Albă?”[6]; „C.I.A. ce că**t; e!”[7]; „Căci sfânt era să lingi cu devoţiune scrotul iubitului tău”[8]; „Am avut milioane de târfe, în masa lor colcăitoare de ţâţe, cu**ri şi vulve”; „Am exersat sodomia!”[9]. Inutil să mai comentez numele celorlalţi decoraţi de „Principesa” Margareta-„Buzdugan” în numele tatălui ei, singura remarcă fiind: Aşa „Tron”, aşa succesoare! „Majestate”, de ziua ei, fiică-ta te-a făcut şi mai mult de cacao!
Realităţile „regalităţii” postdecembriste
Având în vedere abdicarea regelui Mihai din 30 decembrie 1947 – niciodată reclamată oficial de semnatarul actului de abdicare, deci cu caracter definitiv – de la acea dată, România este Republică. Pe cale de consecinţă şi din punct de vedere juridic:
– Cetăţeanul Mihai… şi nu se ştie precis cum îl mai cheamă[10], nu mai este nici „Suveran”, nici rege, din decembrie 1947;
– Ana, Principesă de Bourbon-Parma nu a fost niciodată regină, nu s-a căsătorit cu un Rege, ci cu simplul cetățean cu numele Mihai (comentariile care circulă în cercul apropiaţilor „casei regale” a Republicii o descriu ca pe Cruella din „101 dalmaţieni”. Aşa să fie? Eu nu cred. Bârfe! Apără doar interesele familiei);
– Gest inutil: pentru a camufla decizia Împăratului Wilhelm I, cetăţeanul Mihai ar fi interzis după anul 2000, membrilor familiei sale să mai poarte titlul de Hohenzollern-Sigmaringen[11].
– Cetăţeanul Mihai nemaifiind rege, Margareta-„Buzdugan” şi surorile ei sunt fiicele unui fost monarh, nu prinţese. Una dintre ele ar putea eventual, alătura numelui şi blazonul „La doi cocoşi”. „Prietenii ştiu de ce!”.
– Dudă, autodeclarat găgăuz, fost actor de mâna a şaptea, „prinţ” butaforic fabricat la comandă şi „colonel” de operetă nu este decât un personaj de decor, despre care se spune că ar fi fost aruncat pe „piaţă” şi vârât în „familie” din raţiuni nu prea „ortodoxe”.
În concluzie, „casa regală” a Republicii România este o hologramă morganatică, o fantomă care a primit de la statul român moşii, palate şi bunuri care nu au aparţinut niciodată nici cetăţeanului Mihai, nici moştenitoarelor sale, iar „prevenţia” şi „dibăcia” atribuite gratuit de „consilierul privat onorific al familiei regale” unei entităţi demult expirate, ar putea fi definite doar prin scoaterea de pe scenă a tuturor potenţialilor moştenitori ai averii fabuloase, extrasă imoral din munca şi patrimoniul naţional al românilor. În rest… parole, parole, fumigene, invective şi ameninţări furibunde adresate celor care au altă opinie decât a lor faţă de paraziţii sociali, fie ei şi de viţă regală.
Ion Măldărescu
–––––––––––––––––––
[1] http://www.cotidianul.ro/principesa-margareta-mesaj-in-legatura-cu-regele-mihai-278517/
[2] Ibidem, op. cit.
[3]https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com/2016/03/21/mircea-cartarescu-decorat-de-regele-mihai-i-cu-nihil-sine-deo-de-ziua-principesei-margareta/ şihttp://www.fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp?artid=684634&title=-gafa-uriasa-principesa-margareta-a-oferit-decoratia-regala-nimic-fara-dumnezeu-unui-ateu
[4] Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, Bucureşti, Ed.Humanitas, 2012.
[5] Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă, Bucureşti, Editura Humanitas pag. 241 şi http://scrieliber.ro/mircea-cartarescu-autorul-preferat-al-lui-basescu/
[6] Ibidem, pag. 241.
[7] Ibidem, pag. 242.
[8] Ibidem, pag. 339.
[9] Ibidem, pag. 519.
[10] Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, în Biblioteca Academiei, Arhiva istorică, fond.2, dos.1243, f.11: „În toamnă a anului 1914, prin decesul lui Carol I, a dispărut principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei în Războiul pentru Întregirea Neamului”. Ca urmare, Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, a exclus din casa de Hohenzollern şi dreptul de alăturare a aparteneţei Hohenzollern-Sigmaringen pe Regele Ferdinand împreună cu toţi urmaşii săi. Există afirmaţii fără suport oficial că s-ar fi revenit asupra deciziei
[11] https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_I_al_Rom%C3%A2niei
http://www.art-emis.ro/
” data-medium-file=”” data-large-file=”” class=”wp-image-84976 size-full aligncenter” src=”https://gandeste.org/wp-content/uploads/2017/12/ilie-serbanescu-e1513672368438.jpg” alt=”” width=”535″ height=”401″>Ordonanța folosește prilejul mutării contribuțiilor pentru a incrimina ca infracțiune evaziunea unui șir de impozite și taxe, fiind enumerate în acest sens 32 de poziții.
