CREŞTEREA ANIMALELOR ÎN DACIA
O serie de date de ordin istoric (prin documente) sau arheologic (prin descoperirea unor obiecte şi unelte legate de această ocupaţie), dar mai cu seamă prin materialul arheozoologic rezultat şi el – în urma săpăturilor în siturile geto-dacice, vin să ne arate destul de bine rolul jucat de animalele domestice în viaţa de zi cu zi a comunităţilor umane geto-dacice.
Datorită acestora dar şi prin date corelate cu informaţiile ce rezultă prin reprezentarea acestora pe diverse lucrări în piatră cât şi teoretică, se pot detalia date complexe şi exacte cu referire la frecvenţa unor specii, caracteristici tipologice ale acestora, folosirea lor în diverse scopuri de ordin economic, dar şi cultic.
Se poate constata că specia cea mai frecventă era reprezentată prin cornutele mari (taurinele) ce aveau funcţionalităţi multiple. Mai întâi prin sacrificare, datorită şi taliei lor, acopereau cu mult peste jumătate din necesarul de proteine animale necesare vieţii omului, dar şi pe aceea de producere a laptelui (ce dădea prin preparare şi o serie de alte produse alimentare), cât şi pe cea de motor animal indispensabil pentru o serie de activităţi de acum bine diversificate.
Ele erau reprezentate printr-un tip de talie cel mult medie, cu coarne relativ mici. Între adulţi şi maturi erau cu totul preponderente femelele, castraţii fiind astfel în număr relativ redus. Trebuie menţionat că la dacii din Moldova se găseau şi vite acornute, ce reprezentau un grup cu totul inedit.
O frecvenţă mult mai mică o aveau ovicaprinele, dar existau şi rare excepţii când aceste cornute mici întreceau doar ca număr, dar nu ca pondere, taurinele.
Ovinele se găseau în cantitate mai mare decât caprinele şi ele erau de talie relativ mică, cele mai multe încă cornute, capra apărând însă mai masivă.
Cornutele mici erau şi ele polivalente, dând lapte, iar oaia şi lâna. S-ar putea ca şi la ovine să se fi practicat castrarea masculilor. Prin sacrificare, ovicaprinele dădeau o cota de carne cu foarte mult mai mică decât taurinele.
Porcinele, uneori întrecând uşor ca frecvenţă cornutele mici, fiind monovalente, erau crescute doar pentru producerea de carne şi grăsime, furnizând totuşi o cotă nu prea mare de carne. Porcul crescut de geto-daci era de talie mijlocie.
Calul apare de două tipuri, existând cai obişnuiti (ordinari), de talie mică şi medie, cât şi cai înalţi (de elită), de peste 1,40 m, buni de călărie, întrebuinţaţi probabil doar de către aristocraţie.
Calul era totodată un animal pe care geto-dacii îl foloseau în scopuri cultice, găsindu-se uneori cai îngropaţi întregi, sau doar o parte din trupul lor (cap şi extremităţile membrelor), uneori însoţind decedatul în mormânt.
Geto-dacii nu creşteau asinul, acesta fiind de aceea foarte rar printre resturile animaliere; era adus în zonă probabil de grecii din cetăţile de pe ţărmul Pontului Euxin.
Ca specii fără importanţă economică menţionăm câinele şi pisica. Primul era bine reprezentat, existând câini de la foarte mici ca talie (zişi câini „de salon”) până la foarte mari, aproape ca nişte lupi, folosiţi desigur pentru pază. Se pare că, în a doua parte a La Tène-ului, câinele devine şi un animal de importanţă cultică, găsindu-se exemplare de diverse marimi îngropate întregi în gropi. Pisica era încă foarte rară, fiind prezentă doar în situri din sudul României.
Pe lângă mamiferele citate mai sus, geto-dacii aveau de acum şi păsări domestice, găina, găsită în cantitate foarte mică, dar şi gâsca, însă foarte rară.
BIBLIOGRAFIE: Sursa:
„Alimentația în Dacia Romană”, lucrare- ghid istoric, autor Leila-Melinda Molnar (coordonare Prof.univ.dr.Mihai Bărbulescu, publicat, sub egida Universității „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie).
Sergiu Haimovici, Creşterea animalelor domestice în lumea geto-dacicã, în Dacia Magazin, 5, 2003, p.16.
Alexandru Ion Gudea, Nicolae Gudea, Contribuţii la cunoaşterea faunei domestice la daci înainte de cucerirea romană (Contributions a la connaissance de la faune domestique chez les daces avant la conquête romaine), în Apulum, 1999, 36, p.145-173.
