CRESTINISMUL POPORULUI ROMAN !!

Revelatoare pentru ceea ce aş putea numi esenţa permanentă a poporului român, trăsătura sa caracteristică,A FOST SI RAMANE CRESTINISMUL. Ştiu bine că proclamată atât de brutal şi lipsită de beneficiul unor probe concrete, această afirmaţie privind creştinismul nostru ar putea părea gratuită.

Cum la fel ar putea părea curioasă justificarea invocată de guvernul român, când ne-am opus unei anexări teritoriale, nu pentru că aceasta ar fi fost inabil ori periculos din punct de vedere politic, ci pentru simplul fapt că priveam acest lucru ca fiind o imposibilitate în sens creştin.Pentru a mă face mai bine înţeles, vă rog să-mi permiteţi să fac o paranteză:Originea îndepărtată a creştinismului în România .

O constatare curentă este că oricare ar fi vicisitudinile pe care un popor le traversează de-a lungul istoriei sale, acesta îşi păstrează nealterat caracterul său specific, chiar dacă şi-ar pierde independenţa, frontierele şi chiar limba. Doriţi exemple? Să-l pe luăm cel al naţiunilor europene. Şi pentru a înţelege mai bine filiaţia caracterelor specifice ce definesc aceste naţiuni în zilele noastre, să ne întoarcem în trecut pentru a le găsi în starea lor pură.

Să considerăm harta Europei de acum 2000 de ani.

Ce observăm? Cinci mari familii de naţiuni îşi împart continentul nostru. La sud, elenii şi latinii, la vest celţii, la nord germanicii, la est slavo-balticii iar în centru, adică în bazinul danubian, iliro-tracii. În acea epocă, ultimii locuiau în regiunile ocupate azi de Bavaria, Austria, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria, Macedonia SI CHIAR Turcia. Unii pretind că aceştia.iliro-tracii s-ar fi întins până la vechiul Ilion, acolo unde a avut loc războiul Troiei, şi că Priam însuşi, tatăl lui Hector şi al lui Paris, nu era altceva decat un iliro-trac.

Dar să nu fim lipsiţi de respect faţă de vechea tradiţie  homerică şi să ne mulţumim a înregistra că, după mutări succesive, iliro-tracii s-au restrâns în Panonia şi Dacia.Fiecare dintre aceste cinci mari familii pe care le-am citat, a rămas înscrisă în istorie prin ceea ce avea mai caracteristic: elenii, geometri şi navigatori, au dat pe grecii de astăzi, cu simţul calculului şi comercianţi, pe noi, romanii, inventatorii dreptului a căror nume îl poartă şi constructori de drumuri şi de imperiu îi regăsim în italieni, excelenţi jurişti şi mari arhitecţi şi constructori, celţii, celebri în întreaga antichitate prin gustul artistic şi rafinamentul estetic, retrăiesc prin francezii ce au dat lumii scriitorii, pictorii şi sculptorii cei mai subtili. De altfel, recitind comentariile lui Cezar privind razboiul galic, avem impresia de a citi “Jurnalul Franţei” de Fabre-Luce sau “Ruinele” lui Lucien Rebatet.

Dacă Cezar comentează conduita morală a Franţei de astăzi, Tacit, în ceea ce-l priveşte, se extaziază în faţa calităţilor germanilor din zilele noastre.Care era, în această nobilă adunare, caracterul distinctiv al tracilor? Herodot şi confraţii săi ne-o spun: religia. Tracii, singurii dintre europeni, erau monoteişti. În timp ce religia altora se pierde în urmărirea aventurilor –de cele mai multe ori puţin edificatoare – a unei întregi faune de zei, zeiţe, sirene ori satiri … tracii se fac comunitarii unei credinţe severe într-un Dumnezeu unic, care le-a legat o credinţă esenţial spiritualistă. De unde şi credinţa lor oarbă în imortalitatea sufletului, de unde calmul olimpian cu care privesc moartea, această moarte pentru care par să aibă un veritabil apetit, după cum remarca un istoric român. Ori este tocmai acest apetit, pe care îl regăsim în doinele româneşti, în cântecele de dragoste, de nostalgie, de curaj, în care ursitoarele ce prezidează destinul, viaţa şi moartea, intervin cu adevărat ca binefăcătoare supreme ale umanităţii.Dacă găsim la ţăranul român al zilelor noastre acelaşi gust al morţii, este pentru că el descinde în linie dreaptă de la tracii lui Herodot, tracii cuceriţi şi romanizaţi de către Traian.Şi chiar fiind moştenitorul unei vechi limbi romanice şi al unei civilizaţii latine, românul de azi a rămas, înainte de toate, un trac, la fel după cum francezii au rămas celţi. Şi este din această calitate a sângelui său biologic că îşi trage înclinarea sa naturală pentru creştinism.

Care altul dintre popoarele antice ar fi fost mai apt de a primi doctrina lui Christ, mai mult decât tracii monoteişti? Aceasta pentru că, dacă noua credinţă s-a impus în marea majoritate a ţărilor europene ori prin forţă, ori prin autoritatatea indiscutabilă a unui apostol, poporul român s-a încreştinat de unul singur, fără nevoia de a fi „evanghelizat”.

Cronicile îl regăsesc deja în această stare în sec. al III-lea, chiar înaintea încreştinării complete a Romei sau a Bizanţului. Şi aceasta pentru că pe acest pământ al Daciei, creştinul vieţuia încă înainte de a fi născut şi pentru că putem atribui ţăranilor din “vechime”, strămoşilor noştri, aceste cuvinte ale lui A. de Chauteaubriant, care zice: “eu cred că e mai bine, uneori, să urmăm lui Dumnezeu, fără a-L numi explicit, decât să-L numim fără a-L urma”.Şi pentru faptul că este profund creştin, poporul român nu a cunoscut pe parcursul întregii sale istorii chinuite, spaima angoasantă a războaielor religioase.

Şi dacă a scăpat cu viaţă din teribila invazie barbară a Evului Mediu şi dacă nu a fost redus la neant de către hoardele fără număr ale avarilor, cumanilor şi gepizilor, ale pecenegilor, ungurilor, bulgarilor şi a tuturor valurilor imense pe care Asia le-a deversat asupra noastră, aceasta se datorează acestui creştinism care îi dădea credinţa, la fel după cum limba latină păstra în conştiinţa acestui popor conştientizarea unei civilizaţii superioare celei a invadatorului.Iar dacă creştinismul a fost cel care ne-a ajutat sa ne salvăm, noi am făcut la rândul nostru tot ce ne-a stat în putinţă pentru a-l conserva.Iar dacă occidentul a zămislit artele pentru a-şi mărturisi ataşamentul său la credinţa creştină, noi am fost obligaţi s-o apărăm pe-a noastră cu armele-n mâini.

Timp de un mileniu am fost obligaţi să ne opunem fără încetare în războaie – istoricii au numărat, în medie, 150 pe fiecare secol – împotriva grindinii barbarilor păgâni. În timp ce în Occident se găsea timp pentru a ridica catedrala de la Chartres ori domul de la Cologne, România, epuizată de luptele fără sfârşit la care era chemată să facă faţă, se mulţumea să-şi construiască biserici în inima arcaşilor, în sufletul războinicilor.

Dar toate aceste sacrificii erau consimţite cu bucurie, în chip conştient. Prinţiul Valahiei, Mircea cel Mare, al cărui domeniu se întindea de la Porţile de Fier până la mare, de la Dunăre şi până în Carpaţi şi mai sus, nu îşi strângea nobilimea decât pentru apărarea credinţei. La fel au procedat şi succesorii săi, întreg neamul Basarabilor, care timp de secole s-au opus turcilor.Împotriva aceloraşi turci şi împotriva tătarilor au luptat şi voievozii Moldovei  Alexandru cel Bun, Ioan Vodă cel Cumplit şi în special Ştefan cel Mare pe care, în sec. XV, Papa Sixt al IV-lea l-a numit “Atletul lui Cristos”.  Acest Ştefan pe care noi îl numim cel Mare datorită celor 32 de victorii ale sale în războaiele cu turcii, anunţând prinţilor occidentali izbânzile sale contra infidelilor, le-a cerut sprijinul contra răzbunarii previzibile a turcului.“Împăratul păgânilor s-a decis să se răzbune şi să vină în luna mai să supună patria  noastră, care este poarta creştinătăţii. Dacă această poartă este distrusă  – Dumnezeu să ne păzească – pericolul va fi mare pentru voi toţi, fraţii mei întru Christ. Vă rugăm deci, să trimiteţi căpitanii voştri, pentru ca să-i combatem împreună pe duşmanii Domnului nostru.” Dar căpitanii occidentului aveau altele de făcut. Rămas singur, Ştefan nu pierdu totuşi războiul şi la sfârşitul domniei sale ce a ţinut o jumătate de secol, istoricul polonez Dlugosz va spune:“O, om demn de elogii, egalul celor mai mari eroi pe care îi admirăm, Ştefane, tu ai fost primul prinţ în lume care a câştigat victorii atât de măreţe şi numeroase împotriva păgânilor. Tu ai fi cel mai demn, dintre toţi, de a asigura comanda armatelor creştine împotriva turcilor, căci ceilalţi prinţi îşi petrec timpul în inactivitate, amuzamente sau războaie civile.”   Şi numai pentru că este un creştin autentic, ţăranul român este de o bunătate legendară, tolerant, având un spirit larg deschis şi fără teamă în faţa morţii. La noi creştinismul este atât de viu, fără să fie niciodată tiranic, încât îl găsim impregnat peste tot, chiar şi acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin: în toate mişcările noastre de regenerare naţională.

În România, aproape toate partidele au fost naţionale ; deci extremiste, autoritare, totalitare. Dar s-au afirmat ca fiind în acelaşi timp profund creştine, ceea ce tempera şi umaniza tot ceea ce ar fi putut fi excesiv într-un autoritarism despotic, într-un totalitarism intransigent, într-un naţionalism exacerbat. Aceasta merge atât de departe, încât chiar dacă sunt înverşunat naţionaliste, partidele noastre politice nu puteau interzice primirea în rândurile lor a bunilor creştini de altă naţionalitate, primind în rândurile lor ruteni, ruşi, saşi, bulgari şi chiar unguri, ce s-au distins ulterior ca fiind cei mai buni militanţi în vederea unei Românii mari şi naţionale.

Actul lor de conştiinţă avea mai curând alura mistică a unei convertiri decât aspectul politic al unei naturalizări. Iată singura formă de imperialism de care s-a prevalat naţiunea română: imperialismul  inimii, al sufletului, cel al credinţei noastre creştine, care îi face fraţi pe toţi cei ce locuiesc pe pământul nostru.Nu vom putea găsi oare în acest umanitarism creştin, care a funcţionat atât de bine la noi, fermentul unificator al Europei de mâine, al Europei de azi care caută, fără să găsească încă, formula definitivă a uniunii sale?România este prea modestă – şi din nou, prea creştină – pentru a-şi revedica dreptul de a impune o formulă pe care ea a găsit-o fericită.

Şi probabil, tot gândindu-se la aceste chestiuni, filosoful german Keyserling, acelaşi care găsea că “în afara francezilor, românii sunt singurii care au un plus de spirit în sensul francez al termenului” , contele Keyserling scria deci că adevărata misiune a României este de a resuscita civilizaţia bizantină, în ceea ce are ea mai specific, adică ortodoxia sa.

Pentru cei care vor fi tentaţi să interpreteze religiozitatea ca pe un semn de slăbiciune, ca o dovadă de resemnare ori de oboseală, pot să răspund că poporul român se bucură de cea mai robustă virilitate iar forţa sa biologică este cea mai remarcabilă din toata Europă.

Economistul german Anton Reithinger a calculat că până la sfârşitul secolului România va avea 35 milioane de locuitori. Înţelegeţi deci de ce ea nu acordă o importanţă prea mare vicisitudinilor actuale, pe care le ştie – fiind conştientă de forţa ei – inevitabil pasagere? (Textul de mai sus a fost oferit publicului şi drept un omagiu la centenarul autorului. El reprezintă conţinutul unei conferinţe rostită în limba franceză pe 25 Noiembrie 1942 de Alexandru Mateescu Frâncu, secretar general al “Asociaţiei Corespondenţilor de Presă Străini”, în faţa “Cercului European”, Paris.)