Cu statul Meu și românii Mei, spre o președinție africană!

România lui 2017 se află într-o discordie ce poate duce pe nesimțite dincolo de democrație.

De unde vine aceasta? Să privim lucid o realitate deloc confortabilă.

În pofida perorațiilor abundente din ultimele zile, discordia actuală nu are vreo legătură nici cu Europa, nici cu justiția, nici cu statul de drept. Este vizibil că unii decidenți nu au nimic de propus, dar se bat acum cu pumnul în piept cât de proeuropeni, cât de iubitori de justiție și de stat de drept sunt, ca și cum acestea ar fi în posesia lor exclusivă. În fapt, covârșitoarea  majoritate a cetățenilor României vor condiții civilizate de viață, justiție independentă și stat de drept. Nu există în România actuală vreo divergență majoră în privința Europei, a importanței justiției și a statului de drept.
Discordia de azi nu are legătură nici cu codurile juridice. Cum se știe, acestea au fost adoptate cu ani în urmă, ocolind dezbaterea parlamentară, cu toate că aberațiile lor descalifică autorii și sfidează bunul simț. Codurile au fost apoi modificate prin ordonanță de urgență de un guvern anterior, fără ca decidenții care călăresc acum tema să fi suflat o vorbă.Nici nu  a apărut vreun curent civic nou în societate, cum se bate câmpii. Nimic nu este în fapt mai departe de civism decât agitația obtuză sau vehemența stimulată sau aflarea în treabă sau jocul de-a răspunderea.
Nu este vorba nici măcar de politică, dacă prin politică înțelegem, ca în orice țară civilizată, schimbul de argumente între oameni câtuși de puțin conștienți de implicațiile exprimărilor, aflați pe direcții concurente. S-a produs, în schimb, o nouă deturnare șmecherească a vieții publice.Se cuvine spus că în România s-a mai reușit păcălirea – nu de mult cu „pericolul întoarcerii la trecut”, cu „lupta anticorupție”, cu „schimbarea clasei politice” – și nu a ieșit decât autodistrugere în beneficiul câtorva.

Noua deturnare este poate mai periculoasă, căci pune în față locuri comune, de genul „vreți să nu mai fie corupție?” sau „vreți să pedepsim corupții?” sau „vreți să fie democrație?”, pe care simțul normal nu le poate respinge, dar în spatele cărora, deocamdată, puțini aruncă o privire. În loc să lupte, precum în țările partenere, pentru libertăți și drepturi, o populație sistematic dezinformată, ce se afundă în lipsuri ca urmare a amatorismului conducerii, este incitată acum să-i sfâșie pe cei de altă părere de dragul unei  meschinării. În vreme ce urgențele sunt cu totul altele – pluralism, democratizare, investiții și, peste toate, dezvoltare – iar țările vecine folosesc prilejuri de a-și mări ponderea, România este împinsă mai adânc într-un unghi mort, pentru mandatul cuiva.

Opinia mea este că situația creată după alegeri, scindările din societate, decepțiile și confuziile, luate împreună, sunt la originea periculoasei discordii actuale. Să dăm cuvântul faptelor. Sursa nemijlocită a discordiei de azi este incapacitatea coabitării democratice. Să ne amintim. Între un candidat bănuit de aventurism (după ce a semnat înțelegeri ascunse cu un regim detestat și a pus în funcții persoane care răreau vârfurile propriului partid) și un candidat fără relief, cu aparențe de civilitate, alegerile prezidențiale din 2014 au dat câștig de cauză ultimului. Așteptările au fost mari, iar dezamăgirile și mai mari. Politica externă de excursii, înlocuirea unui guvern legitim cu experți de mucava, malformarea justiției, instrumentarea serviciilor secrete, obstrucția la orice ameliorare, reluarea opresiunii au pus capac acestor dezamăgiri. Electoratul a sancționat degradarea și, prin alegerile parlamentare din 2016, a încredințat guvernarea vechii majorități. Aceasta a prezentat, se cuvine spus, singurul program serios elaborat în România de la programul CDR și cel al USL încoace. În momentul de față, Programul PSD este singurul care lasă speranțe de viață civilizată, democratică și asigură coerența acestei țări.

În loc să abordeze conform statului de drept și în mod european noua situație, pierzătorul s-a repezit la tehnicile a ceea ce teoria statului numește „președinție africană”. Înșelăciunea pe față reânvie, magistrații sunt asmuțiți să lovească concetățeni, grupuri revoltate de ceea ce trăiesc de ani buni, dar debusolate sau deplasate de firme, sunt mobilizate pentru a împiedica noul guvern  să-și aplice programul. În România de azi, s-a ajuns din nou la încercări tipice anilor treizeci – de trimitere în închisori a rivalilor, mai nou de rupere de sus a coaliției de guvernare, profitând de slăbiciuni umane și șantajând. Încercarea a mai reușit în 2004 și la ce a dus? La încătușarea  celor dislocați și, mai grav, la  aruncarea țării în cea mai gravă criză a istoriei moderne!

Nu cumva cineva se joacă, iresponsabil și pe costul unei țări sleite de nepricepere, cu marșuri, cu acțiuni în stradă, cu arestări, cu atacarea Parlamentului, cu referendumuri din panoplia de tristă amintire, oricum se vopsesc acestea? Așa stând lucrurile, o întrebare rămâne încă dificilă: de ce în România actuală nu atrag optici precum cele ale lui Thomas Jefferson sau Helmuth Schmidt sau Chevenement, ci revin, cum se vede, inspirații din rezervoarele negre ale istoriei europene? De ce atracția „guvernului meu” și a „guvernului puternic” este mai mare decât cea a guvernului competent, stabilit democratic la lumina zilei? Atunci când discută originea discordiei actuale, unii trimit la istorie. Nu se poate să nu-ți amintești invadarea de către stradă a Parlamentului sub Carol I, care, blocând și atunci adoptarea unei legi normale, a adus daune enorme României. Nu se poate să nu meditezi asupra mitingului din 1968, ce a fost exploatat de președinție pentru a lua calea dictaturii de familie. Nu poți să nu te gândești la subminarea de catre Basescu a  votului democratic în 2012, când electoratul a invalidat copleșitor, dar fără efect, președintele, sau în 2014, prin folosirea tragediei de la Colectiv spre a instala un guvern catrastofa , de uz personal.

În istorie găsim analogii, dar forța lor explicativă scade pe măsura înaintării în timp. Intră în explicație, însă, în mod sigur, istoria recentă. Discordia din România de astăzi survine, de fapt, după scindări multiple în societate, de care prea puțini s-au sinchisit.La scindarea cunoscută a epocii postbelice, datorată unui socialism care în România a fost mai oriental decât în alte țări europene și care a lăsat în urmă resentimente adânci, s-a adăugat scindarea epocii postcomunismului. Preocuparea majoră a multora a fost nu reconstrucția țării, precum în Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, ci nesfarsita lupta cu trecutul. Lipsită de analize serioase, care să aplice distincția europeană dintre fapte penale și opțiuni existențiale, lupta cu trecutul a căpătat alura răfuielilor punctuale, adesea născocind fapte. Și postcomunismul a fost aici carpatic.
Scindările s-au agravat când, după 2004, s-a încercat compensarea slabei susțineri din partea cetățenilor cu dezbinarea societății. Aceasta a debutat cu înlocuirea puținilor calificați din viața politică cu nepregătiți manevrabili și a continuat cu eliminarea, încă o dată, a oamenilor valoroși din instituții și înlocuirea lor cu amatori. Documentele atestă că România (de la legionari, trecând prin 1948, la legislația din 2011) a bătut recordul european al eliminărilor motivate politic din viața ei publică.În continuare, a venit scindarea perioadei neoliberalismului, de după 2007. În loc să profite de oportunități – cea mai lungă perioadă de pace din Europa, integrarea în democrația vest-europeană, cuprinderea în cea mai puternică alianță militară – și să se îngrijească de competitivitate, țara a intrat pe mâna amatorismului organizat. Nimeriți la decizii, inși fără idei și abuzivi s-au lipit de noua “corectitudine politică (political correctness)” și au găsit forțe externe pentru a se perpetua în roluri. Și neoliberalismul a luat astfel o turnură aparte.

Acum pare să se pregătească noua scindare – a epocii statului disciplinar, cum se poate numi ceea ce se prefigurează. În loc ca decidenții să se preocupe de dezvoltare și de dreptate, din nou justiția și serviciile secrete sunt chemate să lovească concetățeni cu relief și să împiedice alternativa democratică. În plus, în România actuală a sporit infiltrarea serviciilor secrete în recrutarea decidenților și în decizii. Faptul, de extremă gravitate, devine, din nefericire, caracteristic. Vălul s-a dat oarecum la o parte în justiție, unde a devenit cunoscut că la vârful organizărilor magistrații au fost încadrați în « câmpul tactic » al serviciilor și chemați să « coopereze » cu acestea. Dar dacă, de-acum s-ar pune în discuție desemnările în guverne? Dar unele instituții mass media? Dar conducerile unor universități? Dar alte instituții cu impact?

Riscul actual este ca, în loc să ia calea democratizării mai departe, care a asigurat prosperitatea țărilor comparabile, România să fie sufocată din nou de instituții de forță. De la acestea nu are cum să vină dezvoltarea, căci, la noi, respectivele instituții sunt folosite vizibil la controlarea și disciplinarea cetățenilor. Sub masca  acurateței regulilor, falsificarea și minciuna s-au organizat, încât, tacit, se reeditează tragedia României –  cel care desfigurează democrația, opresorul, pozează în proeuropean, adept al justiției și al statului de drept pentru a ascunde socoteli penibile! Ba mai și izbutește să inducă în eroare parteneri occidentali, care, obișnuiți cu distincții simple, se exprimă fără griji pentru urmări, ca și cum România ar fi o corabie rătăcită! Populația începe să observe că este trasă pe sfoară în interes privat, dar perceperea pericolului este împiedicată de diversiuni organizate pe scară de necrezut.

Decepțiile au devenit, din păcate, cotidiene în societatea românească a ultimilor ani. S-au restabilit proprietățile, dar corupția în mișcarea acestora pare să nu afle egal în anale. Se petrece o invazie de rude, de acoliți, la decizii, împreună cu o largă desconsiderare a pregătirii efective și a competenței. Faptele avansate spre public atestă că cei care se dau campioni ai luptei cu corupția nu sunt mai puțin corupți, iar cei care atacă « penali » nu sunt nicidecum mai curați! La situația actuală, la scindări și decepții se adaugă multe fapte ce generează neîncredere și revoltă. Iată câteva.Nici un eveniment nu se lămurește până la capăt. Cât privește evenimentele istorice, grăitor este faptul că România nu are nici acum o sinteză lămuritoare de istorie contemporană. Dacă este vorba de alte evenimente, este destul să spunem că în Germania ministrul apărării a demisionat pentru câteva fraze plagiate, în vreme ce la noi se importă softuri pentru a oculta ceea ce se poate decide cu ochiul liber. Unde nimic nu se lămurește, este loc de orice supoziție.

Lupta anticorupție a devenit, ca în nici o altă țară, politica principală. Nu se discută reindustrializarea și soarta milioanelor de săraci, dar se perorează despre unul sau altul. Nu se recuperează prejudiciile, dar se uneltește pentru încătușări. Țări cu decidenți mult mai pregătiți au arătat clar că fixarea pe corupție îngustează de la început dezbaterea publică și, cum se vede tot mai bine pe cazul României, împiedică dezvoltarea. Nu mai insist asupra faptului că această luptă se duce atât de nechibzuit, cu atâta lipsă de cultură juridică, încât corupția a crescut.Nu există o instanță cât de cât obiectivă, cu autoritate morală cel puțin, în instituțiile românești de azi.  Până și ocupanții acelor funcții concepute să  medieze, au fost cuprinși, cum se vede bine, de angajamente primitive. Ei se ocupă de propria bunăstare, nu de subdezvoltarea, abuzurile și necazurile din societate.

România are tot mai evident o problemă instituțională. Alunecarea repetată în „președinție africană” –  folosirea oricărui mijloc pentru a suprima concurenții –  nu este tocmai accidentală. Nicolae Ceaușescu a instituit, cum se știe, funcția de președinte spre a se izola de pericolul schimbării, din exterior sau din interior. Soluția a trecut dincoace de 1989.Constituția înzestrează funcția cu o seamă de prerogative. Cel puțin de zece ani încoace, însă, deținătorul își adaugă, abuziv și cu sprijinul profitorilor care aplaudă, prerogative pe care nici monarhii nu le au. Asta îi trebuie României – o funcție cu puteri discreționare, de care se abuzează și care dă societatea înapoi? Sau o democrație curată, în care fiecare aplică matur legi normalizate, iar dezvoltarea poate respira? Este evident că de ocupantul funcției depind astfel multe – în România, mai mult decât trebuie, spre paguba acestei țări. Când acesta, neavând cultura necesară și nici bună credință, se angajează în dispute, învârtind măciuca instituțiilor de forță și a mobilizărilor, discordia se adâncește. Iar când anunță referendumuri pe întrebări de la început confuze, pentru a înlocui voința politică exprimată în alegeri, pericolul este real! .

De ani buni, mai mult de trei sferturi dintre cetățeni semnalează direcția greșită în care merge țara. Este limpede că România are nevoie nu de „luminile telefoanelor” controlate, în bezna indusă, ci de lumina culturii și rațiunii, nu de „democrația copiilor”, ci de o matură înaintare cu toate mințile și brațele spre reconstrucție democratică. La această oră, nu mai este vorba doar de caracterul rudimentar al înțelegerii societății de către un decident și profitorii din jur, ci de un pericol perceptibil. Este vorba de plasarea țării, după crearea anacronicului „stat mafiot”,  recunoscut chiar de inițiatorii lui, pe direcția  nu mai puțin onerosului stat disciplinar.

Cu toate impedimentele, există indubitabil în România personalități reale care au priceperea și determinarea să o scoată din prelungita ei criză. Piedicile la acțiunea lor pe scenă par să fie mai mari decât în alte țări, căci valoarea persoanei este, din nefericire, ultima care contează acum. Iar din confuzia organizată a valorilor, iese orice. Discordie iese tot timpul, iar de ea se folosesc impostorii.