Cum a murit, la doar 29 de ani, autorul celei mai cunoscute poezii despre limba română, scrisă în tranşee, la Mărăşeşti
Preotul basarabean Alexei Mateevici a scris cunoscuta poezie „Limba noastră” (actualul imn de stat al Republicii Moldova) în tranşeele Primului Război Mondial. În doar câteva luni poezia lui a dat ocolul României, însă poetul s-a stins la scurtă vreme din cauza unei boli cumplite: tifosul. După doar câteva luni, visul lui Mateevici – unirea Basarabiei cu România – avea să devină realitate.
Deşi puţină lume ştie, dar poetul basarabean Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii patriotice „Limba noastră” (analizată până la obsesie în manualele şcolare, dar şi de către naţionaliştii de pe cele două maluri ale Prutului), şi-a legat destinul, într-un mod tragic, de la fel de celebrele tranşee de la Mărăşeşti, care au oprit înaintarea armatei germane în timpul Primului Război Mondial.
Trecut la cele veşnice la vârsta de doar 29 de ani, preotul Mateevici a murit din cauza unei boli cumplite – tifos exantematic – pe care a contractat-o în timp ce se afla în tranşeele războiului, foarte aproape de Mărăşeşti. Mateevici a agonizat o perioadă în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală, unde şi-a dat ultima suflare, pe 24 august 1917. La doar câteva luni distanţă de la moartea acestuia, pe 9 aprilie 1918, visul poetului se îndeplinea, iar Basarabia se unea cu România. Mărturiile trecerii lui Alexei Mateevici pe la Tecuci şi Mărăşeşti sunt adunate de profesorul Nicolae Chiscop într-un excelent studiu publicat în volumul „Satul ţinutului Tecuci. Istorie, spiritualitate, cultură”, Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” şi Protoieria Tecuci, Grapho Press, Tecuci, 2014.„Moartea lui, survenită pe neaşteptate a produs o puternică emoţie. A murit când gloria lui atinsese apogeul, după ce, la Chişinău, la 18 iulie 1917, în şedinţa festivă de deschidere a cursurilor învăţătorilor, citise capodopera sa – Limba noastră”, scrie profesorul Chiscop. Lucrarea amintită conţine şi o descriere a poetului (provenind de un participant la amintta întrunire), una dintre puţinele păstrate (de altfel nici fotografii cu Mateevici nu s-au păstrat prea multe.
„Auzind numele părintelui Mateevici… ne-am aţintit privirea pe uşa unde trebuia să intre poetul. Parcă-l văd: un preot de statură mijlocie, destul de robust, cu părul bogat, castaniu, fără a fi lung, cu o barbă scurtă, cu privire blajină în ochii expresivi. Mergea sfios spre tribuna din sala eparhială, de unde se susţin de obicei cuvântările. Când s-a apropiat de uşă, tot publicul l-a întâmpinat cu o ploaie de aplauze care l-au făcut să roşească şi atât s-a intimidat că nici nu putea începe poezia. Citind-o, vocea vibra la orice cuvânt. Simţeai că poetul îşi transmitea dragostea şi admiraţia pentru limba noastră… După ce a terminat de citit poezia, lumea din sală a rămas înmărmurită. Părea ameţită… Aplauzele au început mai târziu, cum se întâmplă după o preafrumoasă bucată cântată de un prea mare artist”. (Nicolae Chiscop – Mărturii despre Alexei Mateevici)
Este de prisos să mai spunem că Mateevici era unul dintre cei mai mari susţinători ai unirii cu România. Cu două luni mai înainte, la primul congres al învăţătorilor români din Basarabia (25–28 mai 1917), în aplauzele numeroşilor participanţi, Alexe Mateevici spunea răspicat şi convingător ceea ce azi rătăciţii şi vânduţii străinătăţii din provincia lui natală se prefac a nu şti: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”.
Poezia născută în traşeele udate cu sânge La izbucnirea Primului Război Mondial, Alexe Mateevici este preot militar al unei unităţi ruse de pe frontul din Galiţia. În 1916, la intrarea României în război, după cei doi ani de neutralitate, solicită să fie transferat în România, în brigada 71 artilerie de pe frontul Tecuci–Mărăşeşti. Foarte puţini ştiu însă că tocmai acolo, la Mărăşeşti, a scris cea mai valoroasă poezie a sa: Limba Noastră.
Tot în vara lui 1917, înainte să se îmbolnăvească de tifos, părintele Mateevici a bătut cu piciorul satele de la Siret, slujind în câteva biserici de la Cosmeşti şi Movileni. „În urmă cu peste patru decenii, un bătrân din Movileni, Constantin Mandea (zis Călugărul), om inteligent, credincios, cititor de cărţi bisericeşti „cu slovă veche” îmi vorbea despre trecerea poetului prin acest sat. Aproape de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, l-a cunoscut „pe părintele Mateevici, de la ruşi, care vorbea româneşte mai bine ca mine”, scrie Nicolae Chiscop în lucrarea amintită.
„Era frumos şi blând ca sfinţii de la Agapia”
Potrivit profesorului Chiscop, Constantin Mandea i-a vorbit cu mare plăcere despre împrejurarea în care l-a cunoscut pe Alexe Mateevici,pe care-l carcateriza într-un fel care aminteşte de actualul cult al lui Arsenie Boca: „Era frumos şi blând ca sfinţii de la Agapia”.
„Îmi mai spunea bătrânul Constantin Mandea că, după o slujbă, sub cerul liber, în Lunca Siretului, l-a avut oaspete pentru o jumătate de ceas pe părintele Mateevici în casa lui, situată la câteva sute de metri de punctul de comandă de la Piscul Hrubelor, pentru a-i arăta cele 15–20 de cărţi rare, scrise cu slovă veche, pe care le agonisise până atunci. De peste patru decenii, un ceaslov din aceste „cărţi rare” se află în biblioteca mea. Atunci când mi s-a oferit, spre aducere aminte, a ţinut să-mi spună că „acest ceaslov a fost şi sub ochii părintelui Mateevici când a slujit la noi în vremea marelui război”,
Cine a fost Alexei Mateevici
Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chişinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia. Este primul copil al preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Părinţii se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învaţă la şcoala primară şi se familiarizează cu frumoasele poveşti şi balade, pe care le aude de la părinţii săi, precum şi de la ţăranii de prin partea locului.
În 1897 este înscris de părinţi la şcoala teologică din Chişinău, pe care o termină (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, “cu privilegii”. Îşi urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoştinţă şi se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, care studia şi el la seminar în aceeaşi perioadă. În 1907, în primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Ţăranii”, “Eu cînt”, “Ţara”. Tot aici publică articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi “Din cîntecele poporane ale Basarabiei”.
Mai târziu devine student la Academia teologică din Kiev, pe care o încheie în 1914. În aceiaşi ani, dupa mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică şi studiază trecutul istoric şi cultural al poporului său, romanesc. Publică în “Kişineovkie eparhialinîe vedomosti” studiul lingvistic “Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti”, precum si articolele “Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor basarabeni”, “Bocetele funerare moldoveneşti”.
În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Novitschi, absolvă Academia teologică şi se întoarce la Chişinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învăţase. La 23 iunie vizitează străvechea biserică din Căuşeni, pe care o găseşte “uimitor de bine păstrată”.
În vara anului 1917 scrie poeziile: “Văd prăbuşirea”, “Cîntec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza nucului”, “Unora” etc. La 17 iulie plăsmuieşte poezia “Limba noastră”, poate cea mai frumoasă odă închinată limbii române. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească. În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910.
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
