Cum a schimbat SUA faţa României. Milioane de dolari pentru ONG-uri, televiziuni, sindicate şi mişcări politice
Perioada cuprinsă între sfârşitul anului 1989 şi începutul lui 1990 rămâne, şi după un sfert de secol, un timp al misterelor. Cine a declanşat Revoluţia? Cine a avut interesul ca în această parte a Europei să se producă o schimbare? Cum şi când a intrat România în sfera de influenţă a Statelor Unite ale Americii?
La 20 iunie 1991, Mugur Isărescu, proaspăt numit Guvernator la Băncii Naţionale Române, se afla într-o vizită în Statele Unite ale Americii. Întrebat de prezentatorul unei emisiunii televizate care e scopul vizitei sale, Isărescu a răspuns: „E mai degrabă o vizită privată. Sunt aici ca să-i informez pe unii oficiali americani despre noua faţă a reformei economice din România”.
Aşadar, care au fost paşii unei tranziţii atât de rapide de la comunism la protecţia umbrelei americane şi de la telefoanele Bucureşti – Moscova din timpul Revoluţiei, la aceste dări de seamă în faţa unor oficiali americani? Mai jos este o cronologie a unor fapte şi întâmplări care ne vor ajuta să avem o perspectivă ceva mai clară asupra istoriei noastre recente.
1 martie 1990. Marian Munteanu, liderul Ligii Studenţilor din România şi viitor „amfitrion“ al fenomenului Piaţa Universităţii, participă în West Virginia (SUA), la conferinţa „Studenţii, ca agenţi ai schimbării sociale“, ogranizată de Universitatea Bethany. Câteva săptămâni mai târziu, studenţii români grupaţi în „Liga Studenţilor“, organizaţie condusă de Marian Munteanu, întreţineau cea mai mare mişcare de protest din România – „Golaniada“ din Piaţa Universităţii.
Nu a fost singura acţiune a lui Marian Munteanu în Statele Unite. Vladimir Tismăneanu a scris într-un articol publicat recent că s-a întâlnit cu Marian Munteanu şi în luna mai a anului 1990, la Washington: “Fusese invitat aici de National Endowment for Democracy, şi vorbisem mult despre şansele şi blocajele societăţii civile în România post-decembristă“, afirmă Tismăneanu într-un editorial de pe contributors.ro. 
Ce este National Endowment for Democracy?
National Endowment for Democracy (NED) este o fundaţie privată, nonprofit, finanţată de Congresul American pentru a promova democraţia în lume. A luat naştere în 1983. Scopul infiinţării acestei fundaţii a fost de a nu mai expune anumit activităţi ale CIA. Când a ieşit la iveală, la finalul anilor ’60, că organizaţii de volunari primeau fonduri acoperite din partea CIA pentru a susţine unele idei la forumurile internaţionale, administraţia Lyndon Johnson a ajuns la concluzia că asemenea practici trebuie să înceteze, recomandând înfiinţarea unui mecanism public-privat pentru a finanţa activităţile din afara Americii.
National Endowment for Democracy are o răspândire globală. În sud-estul Europei a susţinut financiar mişcarea Solidarność din Polonia (anii ‘80), „Revoluţia portocalie“ din Ucraina (2004) şi derulează în prezent mai multe programe în Republica Moldova. În România, NED a activat cu precădere în perioada 1990 – 1996.
20 iunie 1990. Trecuse o săptămână de la sângeroasa Mineriadă iar Doina Cornea şi Petre Mihai Băcanu se aflau la Washington, la invitaţia National Endowment for Democracy. În discursul ţinut în faţa americanilor, atât Doina Cornea cât şi Petre Mihai Băcanu mulţumeau NED pentru sprijinul de până atunci. Doina Cornea era membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, prima organizaţie civică românească – înfiinţată cu largul sprijin al National Endowment for Democracy.
“Mulţumesc Fundaţiei Naţionale pentru Democraţie – spunea Doina Cornea la Washington -, cunosc ajutorul foarte important pe care l-au dat pentru construirea democraţiei în România. Aş fi fericită să pot spune că în România nu mai avem nevoie de ajutor. Din păcate, situaţia e cu totul alta. Avem nevoie de ajutor pentru că democraţia e în mare pericol“.
Petre Mihai Băcanu era directorul ziarului „România liberă”. Cotidianul fusese finanţat în primele luni ale anului 1990 de NED şi primise un însemnat ajutor din partea Freedom House: o tipografie. În cartea „Exporting Press Freedom”, ceretătorul Craig Lamay notrează că, în acel moment, ajutorul financiar a fost de 1,2 milioane de dolari, cea mai mare donaţie făcută de americani în domeniul presei în sud-estul Europei. Freedom House este, de asemenea, un ONG finanţat de guvernul american pentru a promova democraţia liberală în lume.
Freedom House a pus la dispoziţie o tipografie pentru cotidianul independent România liberă, iar NED a ajutat Agora (n.r. – revistă românească editată de Dorin Tudoran la Washington) şi Grupul pentru Dialog Social să deschidă un Centru pentru studii democrate în România. SURSA: Raport NED, 2003
15 aprilie 1991. Marian Munteanu revine în America, la o masă rotundă organizată de National Endowment for Democracy pe tema tranziţiei ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Munteanu ia cuvântul şi ridică o problemă stringentă pentru firava democraţie românească din acel moment: „Principala problemă este televiziunea. În timpul Revoluţiei, fosta nomenclatură a pus mâna pe televiziune şi pe cele mai importante ziare. […] Dacă forţele de opoziţie vor reuşi, desigur cu asistenţă, să realizeze un post de televiziune independent, dacă ziarele independente vor fi susţinute şi vor avea un tiraj mai mare şi vor ajunge la mai mulţi oameni, atunci cred că problemele politice se vor termina într-un timp foarte scurt”.
There’s no business like show business
Un an mai târziu, adică în 1992, a apărut SOTI, prima televiziune privată din România. Staţia TV a început să emită la iniţiativa lui Răzvan Huzuneanu, ziarist şcolit în 1990 în America, la „Vocea Americii“ şi la United States Information Agency (o agenţie creată de guvernul american pentru susţinerea intereselor SUA în lume prin intermediul mass-media).
Virgil Popescu, fondatorul SOTI din partea Ligii Studenţilor, a declarat într-un interviu acordat site-ului paginademedia.ro: „Americanii ne-au ajutat cu aparatură şi cu know-how. Am trimis oameni la burse. Rolul SOTI a fost să formeze oameni de televiziune“.
Oamenii formaţi de SOTI au continuat la Pro TV. Andreea Esca, simbolul Pro TV, scrie în ultima sa carte, „Ce am făcut când am tăcut”: „După un stagiu la CNN, câştigat în urma unei burse Soros pe care mi-o recomandase Lucian Mândruţă (n.r.- amândoi debutaseră la SOTI), am primit din partea cuiva de la Canal 31 oferta de a mă alătura unei echipe ce urma să formeze viitorul nucleu al Pro TV“.
Apariţia Pro TV face parte dintr-o strategie globală. În 1991 au fost puse bazele Central European Media Enterprises (CME). Fondatori erau Ronald Lauder şi Mark Palmer, doi foşti diplomaţi, buni cunoscători ai ţărilor ex-comuniste din Europa de Est. Palmer mai deţinea şi funcţiile de vicepreşedinte al Freedom House şi membru fondator al National Endowment for Democracy. Scopul declarat al Central European Media Enterprises a fost de a deschide televiziuni libere în toate fostele ţări comuniste. 
Expansiunea a început din Cehia, în 1994. Valul a ajuns şi în România un an mai târziu. Ronal Lauder, unul dintre cei doi fondatori CME, a investit 20 de milioane de dolari în staţia românească Pro TV. Adrian Sârbu a declarat în urmă cu câţiva ani: “În 1994 Ronald Lauder a fost singurul care mi-a întins mâna şi aşa am putut lansa Pro TV-ul”. De atunci, Lauder a mai investit în alte operaţiuni de dezvoltare, incluzând aici şi Universitatea Media de la Bucureşti, dar mai ales în trainingul echipelor de jurnalişti.
Tot Andreea Esca a obţinut, în 1995, o bursă USAID, în urma căreia a realizat documentarul TV „Sistemul de învăţământ american”. USAID este Agenţia Americană pentru Dezvoltare Internationala – veriga care face legătura între Guvernul American şi NED (vezi graficul de mai jos). În utimii ani, Agenţia Americană pentru Dezvoltare Internationala a fost nevoită să facă faţă atacurilor Federaţiei Ruse, care susţine că această organizaţie urmăreşte, prin distribuirea de granturi, să influenţeze asupra proceselor politice naţionale în ţările în care operează.
Cu suportul financiar asigurat, cu know-how şi cu jurnalişti pregătiţi în America, Pro TV a jucat un rol important în schimbarea de putere petrecută în România în 1996. Acest lucru a fost recunoscut mai târziu chiar de perdanţi acelui scrutin.
Noi ca jurnalişti, la începutul anilor ‘90, am beneficiat de programe de training. Nu sunt eu singurul caz. Burse în ţară sau în străinătate. 
Erau finanţate deja ONG-uri, precum Centrul pentru Jurnalism Independent sau Fundaţia Soros. Făceau programe pentru ziarişti. Vă daţi seama că în momentul în care eu am intrat la Jurnalistică, în 1993, nu exista nicio şcoală de jurnalism? Existase fosta Ştefan Gheorghiu, care n-avea nicio legătură cu jurnalismul, era o şcoală de cadre pentru Partidul Comunist. Deci facultatea de jurnalism de azi este fosta Ştefan Gheorghiu. Până s-au pus ăia pe picioare s-a reuşit crearea unei structuri care se numea Şcoala Superioară de Jurnalistică, la care au studiat foarte mulţi jurnalişti din generaţia de azi. Acolo am beneficiat de singurul manual de jurnalism – aşa se şi numea: „Manual de jurnalism pentru jurnaliştii din Europa centrală şi de est“, editat de Fundaţia Soros. Umbla în copii xeroxate, că n-aveai nicio editură care să-l publice. Din manualul ăla aflai şi tu cum e cu piramida celor cinci întrebări, cum să scrii un reportaj, cum să faci o ştire, cum să faci un interviu. Era singura carte de jurnalism din România. 
Scopul SUA: întărirea opoziţiei
Martie 1993. Debarcarea găştii lui Ion Iliescu şi înlocuirea ei cu un partid de dreapta era scopul declarat al politicilor National Endowment for Democracy. În 1993, cercetătorul american Ronald H. Linden a realizat pentru Institutul Republican Internaţional (IRI – unul dintre cele patru organism ale NED) un raport detaliat cu privire la România. “Dacă opoziţia formează un Guvern, atunci scopul principal al IRI va fi realizat. Dacă implicarea sa continuă, ea devine apoi un vehicul de influenţă pentru guvernul în exerciţiu prezumtiv. În această situaţie, o ambasadă este un vehicul mai adecvat pentru a încerca să influenţeze un guvern suveran.”, se arată în raport.
Lanţul politicilor Americii de implementare a democraţiei
Raportul realizat de Ronald H. Linden specifică şi sumele de bani alocate de NED către diverse structuri din România. Pentru perioada 1990-1992 s-au alocat 2,5 milioane de dolari pentru activităţile din ţara noastră. Cele mai importante sume au fost împărţite după cum urmează:
Sindicatul Frăţia: 671.105 $ (prin Free Trade Union Institute – Institutul Sindicatelor Libere). Sindicatul Frăţia avea în acea perioadă un milion de membri şi era condus de Miron Mitrea. În 1992, Miron Mitrea, din calitatea sa de lider sindical, a susţinut în mod deschis candidaţii Convenţiei Democrate Române la alegerile locale. De asemenea, Mitrea a fost iniţiatorul unor mari greve sindicale îndeptate împotriva măsurilor luate de guvernele de stânga. Asta nu l-a împiedicat ca în 1995 să treacă în PDSR, de partea lui Ion Iliescu.
Asociaţia Pro Democraţia: 436.999 $ (prin National Democratic Institute for International Affairs – Institutul Naţional Democratic pentru Afaceri Internaţionale).
Partidele din opoziţie: 200.000 $ (prin International Republican Institute – Institutul Republican Internaţional). Raportul menţiona că sprijinul american s-a dovedit decisiv pentru coagularea forţelor din Opoziţie în cadrul Convenţiei Democrate Române. Sunt consemnate investiţii în sisteme de comunicaţie puse la dispoziţia partidelor pentru a întări filialele din teritoriu: telefoane, faxuri, maşini de multiplicat şi computere. Liviu Petrina, unul dintre liderii PNŢCD a spus într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” în 2010: „Evident că organizaţiile care promovau democraţia au sprijinit partidele care susţineau instaurarea statului de drept în România. Au fost mai multe fundaţii din Occident care ne-au ajutat”.
De menţionat că, la finalul mandatului său de preşedinte, Emil Constantinescu i-a mulţumit preşedintelui NED, Carl Gershman, acordându-i distincţia Ordinul National al României – Serviciul Credincios în grad de Comandor.
NED a mai sprijinit de-a lungul timpului Agentia de Monitorizare a Presei, azi Active Watch, Fundaţia Română pentru Democraţie (condusă de Emil Constantinescu), Institutul de sondare a opiniei publice, Revistele “22” şi “Sfera Politicii”.
România a ieşit din aria de activitate a NED odată cu accelerarea proceselor de integrare în NATO şi UE.
De ce noi?
Dincolo de dorinţa de a crea un climat global de pace, interesele SUA în România au avut şi o latură pragmatică: crearea unui mediu previzibil, în care investitorii americani să poată opera.
Theodor Stolojan, fostul premier al României, a explicat pentru „Adevărul“: „Prăbuşirea sistemului economic socialist a salvat ţările capitaliste de la intrarea în recesiune la începutul anilor ‘90. Ei au evitat intrarea în recesiune prin pătrunderea pe pieţele create ca urmare a prăbuşirii sistemului economic socialist. Asta e concluzie clară“.
Fişierul de alături conţine o listă dintr-un document al Ambasadei SUA în România în care sunt enumerate firmele care intraseră pe piaţa românească până în 1994.
Exemplul din publicitate
Rese Palley este un american care în 1990 a venit în ţara noastră pentru a pune bazele publicităţii româneşti. Bogdan Enoiu, şeful McCann-Erikson, l-a cunoscut în 1990. „Palley era 99,99% agent CIA. Era un tip super-deştept, n-am văzut aşa ceva“, l-a caracterizat Enoiu pe Rese Palley în cartea lui Petre Barbu, „Primul an de publicitate“. Palley a fondat în România firma de publictate Rom-KU, alături de Adrian Drăghici. Rom-KU a schimbat faţa Bucureştiului, fiind prima firmă care a plasat reclame pe autobuzele RATB şi pe taxiuri. Aşa au apărut reclamele outdoor la companii americane precum Apple sau R. J. Reynolds Tobacco.
Prin firma Rom-KU multe servicii necunoscute până atunci românilor au intrat pe piaţa de la noi: de la televiziune prin cablu, la reviste glossy sau de IT, până la centrale telefonice. Toate aduse în România cu expertiză americană. „Între 1990 şi 1994, am creat în România un sistem capitalist şi am antrenat o întreagă generaţie de viitori antreprenori“, spune Rese Palley pe site-ul său personal. Palley are în prezent 93 de ani şi locuieşte în America.
