Cum au disparut la Brasov tovarasii Stalin si Zuckerman…

Dar cum s-a ajuns aici?
Păi foarte simplu. Dincolo de legendele care spun că iniţial „onoarea” i-ar fi revenit Sibiului, dar că nu ar fi fost de bon-ton ca celebrul Salam de Sibiu să se numească… Salam de Stalin.
Cei de la centru au decis să schimbe numele Braşovului în Oraşul Stalin pentru a îndeplini „arzătoarea dorinţă” a „oamenilor muncii” de aici care… cereau această schimbarea printr-o scrisoare deschisă. Mai mult, depăşirea planului cincinal pe primul semestru al anului 1950 cu 114% era o dovadă în plus că numele de „Braşov” nu prea exprimă cum trebuie acest efort titanic al muncitorilor urbei. În schimb, Oraşul Stalin…DA!
Pe 19 august 1950 cererea apărea în ziarul Drum nou, pe 22 august 1950 era dat decretul de schimbare al numelui, iar pe 25 august acelaşi an, Drum nou publică „salutul călduros” al Guvernului şi Comitetului Central . Pe 6 septembrie 1950, Marea Adunare Naţională votează Legea nr. 5 cu privire la reorganizarea teritorială a judeţelor din perioada Regatului României, iar Oraşul Stalin devine Capitala regiunii cu acelaşi nume.
Nu doar că au încercat să şteargă identitatea oraşului şi a locuitorilor prin schimbarea numelui urbei, însă Strada Michael Weiss devenise Armata Roşie, Mureşenilor devenise 7 noiembrie (data revoluţiei bolşevice), Strada Regele Carol a devenit (şi a rămas) Republicii str. Lungă a purtat numele mareşalului sovietic Voroşilov, Postăvarului s-a numit Molotov, iar Calea Bucureşti s-a numit… Calea Moscovei.Nu lipsea nici B.dul Lenin… Asta ca să dam doar câteva exemple.

Statuia lui Stalin din faţa Primăriei.Cea mai celebră legendă legată de perioada Oraşul Stalin este reprezentată de brazii de pe Tâmpa, care formau numele geniului popoarelor.Referitor la inscripţia de pe Tâmpa, ea nu are legătură cu momentul schimbării de nume al oraşului, ci este o iniţiativă ulterioară marginală şi marginalizată a unui oarecare Issac Schmit, fost prpagandist brasovean pcr, in deceniul 5-6 al veacului trecut. Din cauza aceasta s-a evitat reproducerea ei în fotografiile epocii, folosindu-se chiar tehnici de mascare prin retuşare.
”Dacă privim o carte poştală din acea perioadă, observăm că „Stalin”de pe Tampa era într-adevăr cam neglijat… Mai întâi, o fotografie cu inscripţia de pe Tâmpa.Observaţi  cum Stalin” a cam dispărut de pe Tâmpa…

Cum a dispărut inscripţia? Cică pădurea ar fi fost incendiată pentru a se scăpa astfel de „stalinism”.Gresit,incendiul a avut loc cu cativa ani mai devreme… O altă variantă, mai puţin revoluţionară, zice că natura, de fapt, l-a făcut pe Stalin dispărut de pe Tâmpa, prin amestecul firesc al speciilor. Şi, pentru ca legenda să fie completă, zice-se că doar iarna se mai puteau distinge pe Tâmpa câteva din literele numelui plantat cu brazi intr-o padure de foioase ,care trebuia să şteargă identitatea oraşului.

Vara anului 1956. Echipa de fotbal Steagul Roşu Oraşul Stalin promovează în Categoria A (actuala Liga 1). Cronica primului meci jucat de „stegari” în liga de elită a României spunea ceva de genul: „În meciul de ieri (n.a. 18 august 1957),in fata a 10 mii de …brasoveni , Energia Oraşul Stalin a învins Progresul Bucureşti cu 3 la 1”.În vara anului 1950, înainte ca oraşul să sufere această traumă identitară, echipa de fotbal se numea tot Steagul Roşu Braşov. E drept că acel Steagul Roşu din nume avea tot conotaţii comuniste, însă, odată cu trecerea anilor, avea să se „dezbrace” de însemnătăţile sovietice, oferind braşovenilor şi celor din împrejurimi 90 de minute de libertate etapă de etapă.
În acea vară, Steagul Roşu Braşov promova din Divizia Judeţeană în Divizia B (nu exista încă Divizia C). În toamna aceluiaşi an,denumirea Oraşul Stalin ia locul Braşovului, iar echipa lui Silviu Ploeşteanu, un anti-comunist convins, luptă pentru a ajunge mai sus în fotbalul românesc. În vara lui 1956 echipa de sub Tâmpa avea să reuşească promovarea în prima ligă a ţării, iar în primăvara lui 1960, ocupa locul de vice-campioană a României.

REZISTENŢA PRIN FOTBAL
I. V. Stalin murise în martie 1953, însă oraşul de sub Tâmpa a rămas tot Oraşul Stalin, cu toată destalinizarea începută dupa moartea dictatorului .

„Stegarii” întâmpinaţi cu flori în Gara Chişinău. Cel arătat de săgeată este legendarul jucător şi antrenor „stegar”, Nicolae Proca.

În plan fotbalistic , „stegarii” lui Silviu Ploeşteanu îşi vedeau de treabă şi nu ezitau să mai pună din când în când gheata pe grumazul „tovarăşilor” sovietici. În 1957, profitând de pauza generată de trecerea sistemului competiţional de la primăvară-vară sovietic, la cel romanesc, toamnă-primăvară (o măsură a politicii îndepărtării de Moscova), Steagul Roşu Oraşul Stalin întreprinde primul său turneu internaţional. Unde altundeva dacă nu în URSS? Prima oprire a fost la Chişinău, în Republica Populară Moldovenească, parte din URSS, unde „stegarii” sunt întâmpinaţi la trei dimineaţa de mii de oameni în gara Capitalei basarabene. fiind prima echipă românească care joacă în Basarabia după război. Meciul cu echipa locală Burevestnik (actuala Zimbru Chişinău) este pierdut cu 2-3.Aventura braşoveană din Est continuă cu meciurile jucate în Ucraina, contra echipelor Dinamo Kiev (câştigătoare a Cupei URSS în 1954) şi Casa Ofiţerilor din Odessa (un fel de selecţionată a jucătorilor din liga secundă). La Kiev, băieţii lui Silviu Ploeşteanu fac un meci mare şi termină la egalitate, scor 1-1, confruntarea cu sovieticii. În ultimul meci al turneului, „stegarii” joacă într-un oraş cu o încărcătura istorică deosebită: Odessa.  În 1957, românii reveneau în Odessa nu pentru a cuceri iar oraşul prin puterea armelor, ci pentru a-l supune… prin fotbal. La final, „stegarii” câştigă cu 2-1 meciul şi se întorc triumfători în ţară, pregătiţi să debuteze în prima ligă.

1957. „Stegarii” la Chişinău. Ghiţă, Constantinescu (portari), Raicu, Bârsan, Marinescu, Percea (fundaşi), Aron, Zaharia (halfi, mijlocaşi), Haşoti, Fusulan, Proca, David şi neamţul Kneipp (atacanţi), au reprezentat lotul deplasat în URSS de către Silviu Ploeşteanu (primul din dreapta).

Vine, apoi, anul 1958. Sovieticii ne întorc vizita, iar echipa campioană a URSS-ului, Dinamo Moscova, întreprinde un turneu în ţara noastră. După un scurt popas în Capitală, unde inving Lotul B al României (Naţionala secundă) cu 3-1, moscoviţii luau trenul Bucureşti-Braşov, urmând să întâlnească echipa Steagul Roşu Oraşul Stalin. Ce turneu ar fi fost ăsta dacă… tocmai campioana URSS nu ar fi jucat contra echipei din oraşul ce poartă numele fostului conducător al sovietelor? La ora jocului, stadionul „Tineretului” gemea de spectatori. Deşi nu a fost un meci oficial, s-a jucat pe bune. „Stegarii” ştiau că  nu e doar un simplu meci  şi că rezultatul final cu campioana Estului poate transmite o grămadă de mesaje. Si totusi „Steagu” învinge o  campioană a URSS cu 8-2 (!!!)  A fost, cu siguranţă, meciul vieţii pentru mulţi dintre băieţii lui Silviu Ploeşteanu.

– Mie să-mi spuneţi „domn”, nu „tovarăş”!. M-am născut un „domn” şi aşa voi rămâne mereu…(”Silviu Ploeşteanu, antrenor FC Braşov între anii 1947-1967)

În aceeaşi perioadă în care Steagul Roşu Oraşul Stalin răzbuna numele oraşul în plan sportiv, dând de pământ cu greii fotbalului sovietic, pentru umilinţa la care fusese supus purtând acel nume, o istoria sângeroasă se scria în munţii României: rezistenţa armată anti-comunistă. Responsabilii cu „relaţiile publice” de la Partid le-au creat o imagine de monştri în ochii cetăţenilor de rând. Retraşi în munţi, aşteptând sprijinul americanilor,dar tradati de acestia, luptătorii anti-comunişti au fost vânaţi de Securitate şi Armată, Principalul lor scop nu era acela de a-i îndepărta  pe sovietici din ţară (tancurile de ocupaţie sovietică au rămas în România până în 1958), ci de a asigura un „pachet” de rezistenţă.
Practic, putem spune că aceast episod din istoria României (1944-1962) are câteva din caracteristicile unui Război Civil hibrid.
În anul 1951, Ion Gavrilă Ogoranu este condamnat la moarte în contumacie (nefiind prezent la judecată), de către Tribunalul Oraşului Stalin. „O altă amintire legată de Stalin: dupa ani, călătorind de la Braşov (abia denumit atunci Oraşul Stalin), spre Bucureşti, m-am  întâlnit în tren cu o veche cunoştinţă, tov. Zuckerman, inginer-şef al Trustului de Construcţii  şi, evident, membru de partid. Tot stând de vorbă, mi-am exprimat mirarea că s-a ales un oraş istoric, ca Braşov, pentru a-i  da numele „Oraşul Stalin”.
„Nu era preferabil să se aleagă un oraş nou, sau un oraş muncitoresc, ca, de exemplu, Petroşani, Uricani sau Petrila, pentru aceasta? Ca să nu mai vorbim,mi-am permis sa-i spun, că denumirea Oraşul Stalin este străină spiritului limbii române, nu ca Stalingrad, Leningrad, Kaliningrad, în limba rusă. Interlocutorul meu a protestat vehemenet împotriva însăşi a întrebării, susţinând că numai un oraş mare şi important ca Braşov putea avea cinstea să se numească Oraşul Stalin: „Noi suntem vechea generaţie, legată de prejudecăţi burgheze. Copiii şi nepoţii noştri nu vor şti că a existat numele Braşov, iar Oraşul Stalin va fi pe veci numele acestui frumos oraş.” În bibilie se spune… cui îi este dat darul profeţiei. Este foarte clar că inginerul Zuckerman nu a avut acest dar…!! ”
Fragmentele de mai sus sunt dintr-un articol semnat de Aharon Guvrin, din „Amintiri în legătura cu Stalin”, apărut în „Nuanţe”, publicaţie a diasporei din Israel. 

 P.S.  Pe 24 decembrie 1960, „profeţia” inginerului Zuckerman s-a spulberat, chiar şi numele său a fost pierdut undeva în istorie, în vreme ce Moş Crăciun (sau Moş Gerilă, depinde cum preferaţi…) aducea locuitorilor Oraşului Stalin cel mai frumos cadou posibil, revenirea la vechiul nume: BRAŞOV !