Cum au fost cedate: nordul Transilvaniei, Bucovina, Basarabia si Cadrilaterul

Cum au fost cedate: nordul Transilvaniei, Bucovina, Basarabia si Cadrilaterul

0 250
DeclanÅŸarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraÅ£ii menite să liniÅŸtească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.
Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguÅŸitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanÅ£iile aliaÅ£ilor tradiÅ£ionali, FranÅ£a ÅŸi Anglia, minimalizând forÅ£a teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la ChiÅŸinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopÅ£ii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat ÅŸi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.
AceeaÅŸi declaraÅ£ie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din ÅŸanÅ£uri ÅŸi cazemate, unde staÅ£ionau câteva divizii cu ostaÅŸi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…
Dar în faÅ£a ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia ÅŸi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită ÅŸi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.
Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câÅŸtig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.
Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuÅŸirea graniÅ£elor tării ÅŸi, implicit, dispariÅ£ia de pe hartă a României Mari, asigurând populaÅ£ia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.
O declaraÅ£ie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.
Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naÅ£ionale din 1940 au fost generate de mai mulÅ£i factori, printre care:
– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;
– utopicele garanÅ£ii franco-engleze, de care am amintit;
– respingerea (în 1939) a garanÅ£iilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;
– lipsa aproape totală de armament greu ÅŸi de tehnică modernă de luptă .
Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.
Sacrificiul celor peste 300.000 de morÅ£i din primul război mondial, precum ÅŸi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum ÅŸters ÅŸi anulat. SuferinÅ£ele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.
Însă încă o dată în istoria ei, Å£ara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaÅ£i sau mai depărtaÅ£i.
Dar nici aÅŸa agresorii nu erau satisfăcuÅ£i: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu ÅŸi Moldova până la Siret ÅŸi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susÅ£ină cererile ei viitoare; Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie ÅŸi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinÅ£a de a-ÅŸi întinde graniÅ£a de nord până la Tulcea! (De aici ÅŸi caracterizarea pretenÅ£iilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)
La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninÅ£are în sprijinul pretenÅ£iilor teritoriale ungare ÅŸi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile. Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:
“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră ÅŸi întreaga Românie:
1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaÅ£ia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;
2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.
În ce priveÅŸte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, ÅŸi nu aÅŸtept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Å¢ara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eÅŸueze ÅŸi vor eÅŸua. SfârÅŸitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înÅ£elegere loială cu Ungaria ÅŸi Bulgaria.
Favorizată de o ÅŸansă excepÅ£ională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!). Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria ÅŸi Bulgaria datează de multă vreme ÅŸi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”
Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.
Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aÅŸa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord ÅŸi Å¢inutului HerÅ£ei, precum ÅŸi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.
Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la BucureÅŸti, având astfel parte ÅŸi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.
O hartă din sec. XIV -lea al acestui colÅ£ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Å¢ara Românească a lui Mircea cel Bătrân.
Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaÅ£i în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca ÅŸi acum.
Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 2326 kmp (DUROSTORUL).
În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra ÅŸi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceÅŸti (puÅ£ine româneÅŸti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turceÅŸti ÅŸi macedo-române, urmate de bulgarii care revendicau însă prin acÅ£iunile teroriste ale comitagiilor.
ConferinÅ£a de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat. Din delegaÅ£ia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte ÅŸi primarul ConstanÅ£ei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta ÅŸi ministru plenipotenÅ£iar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează ÅŸi se refugiază în FranÅ£a, unde îi apare în editură “MioriÅ£a” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).
Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. CreÅ£eanu care, împreună cu alÅ£i numeroÅŸi membri ai delegaÅ£iei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucÅ£iune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaÅ£ie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.
Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!
Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.
Dar la Craiova se alăturaseră delegaÅ£iei române ÅŸi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra ÅŸi alÅ£i câÅ£iva români-macedoneni îngrijoraÅ£i de viitorul soartei lor.
DelegaÅ£ia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la BucureÅŸti ÅŸi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaÅ£ii înÅ£elegeau ÅŸi vorbeau româneÅŸte, dar evident că toate convorbirile ÅŸi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaÅ£ia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.
După prezentarea scrisorilor de acreditare ÅŸi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaÅ£iei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniÅŸtea, cruÅ£ând sentimentele ÅŸi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.
Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparÅ£inând Ţării RomâneÅŸti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.
De asemenea ÅŸi portul CAVARNA ÅŸi BALCICUL, din care românii făcuseră o staÅ£iune de prim ordin, să rămână tot României. Atât! Deci pretenÅ£ii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, ÅŸi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.
Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înÅ£elege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden… Deci dictat în toată puterea cuvântului.
La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se Å£ineau ÅŸedinÅ£ele, aÅŸteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.
S-a reuÅŸit ca schimbul de populaÅ£ie ÅŸi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra ÅŸi glia lor.
În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaÅ£ie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat. Al. CreÅ£eanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar. (Emilian Georgescu)
 
 
Răpirea Cadrilaterului
La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeÅ£e din Cadrilater (Caliacra ÅŸi Durostor) erau cedate Bulgariei. DuÅŸmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruÅŸii făceau manevre ÅŸi demonstraÅ£ii militare ameninţătoare.
Concomitent cu desfăşurarea tratativelor de la Craiova, la Viena s-a impus Dictatul prin care României i s-a smuls un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 ÅŸi cu o populaÅ£ie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români. Pe baza aceluiaÅŸi Tratat s-a procedat ÅŸi la un schimb de populaÅ£ie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaÅ£i în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.
 
CALIACRA
JudeÅ£ul Caliacra, cu o suprafaţă de 4.500 km2 ÅŸi o populaÅ£ie de 183.000 de locuitori, avea în 1937 o economie agricolă înfloritoare, favorizată de o climă aproape mediteraneană, cu un peisaj mirific. JudeÅ£ul avea podoaba Balcicului, a staÅ£iunii balneo-climaterice Ecrene, considerată cea mai frumoasă plajă de pe litoral, biserici ÅŸi multe aÅŸezări cu o bogată tentă orientală.
Numele judeÅ£ului vine de la capul Caliacra ceea ce înseamnă în limba greacă “stânca bună” întrucât corăbierii greci îÅŸi găseau adăpost pe timp de furtună în golful liniÅŸtit, în zona Balcicului de astăzi, fosta cetate a zeului trac Dionysos. Trecut sub dominaÅ£ie romană, judeÅ£ul a cunoscut o vie viaţă religioasă creÅŸtină.
Aici a murit în luptă cu sciÅ£ii împăratul roman Decius. Mai târziu, regiunea a fost guvernată de un duce bizantin. Negustorii genovezi au construit noi aÅŸezări ÅŸi-au dezvoltat un intens comerÅ£ maritim. Tot aici ÅŸi-a avut reÅŸedinÅ£a despotul Dobrotici. Teritoriul a făcut parte din corpul Ţării RomâneÅŸti sub Mircea cel Bătrân, dar după nefericita bătălie de la Varna (1444) a fost ocupat de turci.
La Balcic a fost înălÅ£at cartelul regal al reginei Maria. În mozaicul de rase ÅŸi neamuri numărul românilor a crescut mereu prin coloniÅŸti munteni, macedo-români, bănăţeni, mocani din Ardeal. (Radu Constantin)
 
 
 
 

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.