Cum s-a ajuns aici?
Una dintre prietenele mele are de gestionat cea mai dificila situatie cu care s-a intalnit pana acum. Mai complicata decat efortul zilnic de a tine pe picioare afacerea marunta si subreda pe care o conduce de ani buni. Abilitatea pe care a deprins-o de a se mentine pe linia de plutire, chiar cand este sufocata de impozite, TVA sau facturi imposibil de onorat, nu-i ajuta la nimic.
Pentru prima data de cand se lupta, simte ca dusmanul care i se opune acum este mai tare decat ea. Pentru ca vrajmasul nu este acum vreo institutie obtuza, vreo lege stramba sau vreo taxa impovaratoare. Este chiar fiica ei.
Prietena de care va vorbesc este, cu siguranta, o femeie inteligenta. Anii de profesorat i-au format deprinderi de pedagog, pe care firea ei inovatoare le-a rafinat si le-a menit unei comunicari umane care le e straina multora dintre cei ce predau la catedra. A stiut intotdeauna sa-si apropie elevii, carora le-a fost mereu o altfel de profesoara. A dat in mintea lor de nenumarate ori, ca sa anuleze distantele impuse de regulamente si programe scolare. A fost deschisa si comunicativa; inainte de a fi „a Teacher” ?– femeie a predat ani buni limba engleza – a fost „a Friend”.
E greu de crezut ca, dupa ce a pregatit mai multe generatii de elevi, a dat gres cu propriul copil. O fi confirmarea proverbului cu nimeni nu-i profet in tara lui, aplicat in mediul scolastic. Esecul in care s-a innamolit relatia mama-fiica, in momentul in care ultima implineste problematica varsta de 16 ani, vrea cu orice pret sa dovedeasca amar ca pedagogia din clasa nu se potriveste cu cea de la domiciliu.
E drept ca datele familiale nu sunt dintre cele mai invidiabile. Fata a crescut de mica fara tata; mama si bunica, o batranica gospodina, robita poftelor nepoatei, incearca de ani de zile sa suplineasca lipsa tatalui cu toate atentiile de care sunt in stare.
Pana de curand, relatia parea sa functioneze. Daca nu de minune, macar cat sa nu lase sa razbeasca in afara semnele dramei ce se consuma astazi. Parintii obisnuiesc sa se tachineze deseori in legatura cu problemele adolescentei care le chinuiesc odraslele. „Lasa ca vezi tu ce te-asteapta!” anticipeaza, jumatate in gluma, jumatate in serios, parintii deja trecuti de acest hop, necazurile celor ce se apropie de momentul fatidic. Genitorii zambesc stingher, dar nici unul nu admite cu adevarat ca s-ar putea trezi in fata unei situatii fara iesire in relatia cu propriul copil. Fiecare crede ca detine solutia necazurilor, pe care o va aplica la momentul oportun.
Si prietena mea a crezut la fel. A urmarit indeaproape evolutia fetei; i-a stat aproape, uneori sufocant de aproape, cand a simtit ca o pandeste deraierea de la drumul drept. I-a fost confidenta, a mangaiat-o, a sfatuit-o, a cicalit-o. Astazi, are toata dreptatea din lume sa se intrebe, descumpanita si disperata: „Cum s-a ajuns aici?”
Este intrebarea care da apa la moara clevetelilor intelepte ale mamelor atotstiutoare. „N-a stiut, draga, s-o educe la vreme!”, este verdictul sec pe care l-ar putea servi prietenei mele alte doamne trecute cu succes prin experiente asemanatoare.
Chiar, cum s-o fi ajuns aici? Ce s-a intamplat ca pustoaica bleguta si fragila, cu alura strengareasca si o frumusete de par ondulat, cazandu-i greu pe umeri, sa se transforme in aratarea scheletica, cu fata strapunsa de piercinguri, tatuata peste noapte, aceeasi noapte in care si-a ras occipitalele si a pastrat din paru-i bogat o creasta dizgratioasa? Ce a facut ca discutiile amicale si pline de invataminte de amandoua partile pe care le purtau mama si fiica sa devina raspunsurile stereotipe si repezite pe care parintele i le mai smulge odraslei doar la sedintele comune de consiliere psihologica? Cum a ajuns eleva harnicuta si talentata – fata studiaza la „Liceul de Arte”, pasionata de desen si de muzica, sa doarma cu capul pe banca la scoala, ravasita de hasisul pe care l-a descoperit de curand, si sa-si socheze profesorii cu atitudinea obraznic-golaneasca?
Mahnirea neagra ce acopera sufletul mamei este mai groasa ca stratul de praf asternut pe pianina cumparata cu eforturi si neatinsa astazi de nimeni, ca si pe trusa de desen, nedeschisa de multa vreme. Chiar si intrebarea „Cum de s-a ajuns aici?” mama si-o pune doar pentru ea; fata, pe care ii vine greu s-o recunoasca, a amenintat ca daca o mai bate cineva la cap „cu chestiile astea” isi face bagajele si pleaca definitiv de-acasa.
Cumva s-a ajuns, totusi, aici. Mama, fiica, scoala, anturajul, statul, integrarea in UE, au toate partile lor de vina, in proportii mai mult sau mai putin egale. Drama prietenei mele si a fiicei sale, decisa sa experimenteze cu orice pret toate tentatiile de care a fost tinuta pana acum deoparte, e doar un caz din miile ce compun cazuistica psihologiei. Manualele de specialitate ofera, cu siguranta, sfaturi, terapii, eventual claustrari in institutii abilitate, pentru a scoate gargaunii din cap adolescentilor teribilisti. Nici un pliant medical nu ofera, insa, raspunsul la o intrebare mult mai simpla si infinit mai sfasietoare: „Cum s-a ajuns aici?”
Vifor Rotar
