Cum sa inventezi multiculturalism acolo unde este confruntare între etnii, culturi și civilizații !? Ignorarea sau „ajustarea” lor înseamnă fals și minciună!
Academicianul Profesor Ioan Aurel Pop este rectorul celei mai bine cotate instituții de învățământ superior din România, Universitatea Babeș-Bolyai, cel mai tânăr membru al Academiei Române, unul dintre marii istorici ai Țării, dar mai presus de toate, in calitate de Presedinte ales al Academiei Romane este o voce lucidă și înțeleaptă prin care parcă auzim, dacă ascultăm cu atenție, cuvântul conștiinței noastre cele bune.
Rep: Domnule profesor, Conform proiectului de programă școlară, „în ciclul gimnazial istoria își asumă formarea unor mecanisme intelectuale care să prevină orice forme de naționalism, de formare de stereotipii și xenofobie.” În egală măsură, se urmărește ca aceeași disciplină „să stimuleze asumarea multiculturalității și multiperspectivității”. Cum am putea prezenta incursiunile lui Mihai Viteazul în Sudul Dunării, dintr-o perspectivă multiculturală? Cum am putea prezenta în condiții de multiculturalism – fără să facem procese de intenție lui Ștefan cel Mare, de pildă – istoria Țărilor Române, în condițiile în care capitulațiile încheiate de domnitorii noștri urmăreau tocmai protejarea spațiului de influența culturii și religiei islamice?
Acad. Ioan Aurel Pop: Trendul european și chiar mondial era, până nu demult, „discriminarea pozitivă”, integrarea euro-atlantică, globalizarea, internaționalizarea etc. Pe acest fond, noi, românii, am fost atât de des acuzați de… naționalism, antisemitism, xenofobie, încât unii puteau avea impresia că fuseserăm în stare, cândva, să aducem Europa la pierzanie, prin nimicnicia noastră. Așa că am ajuns să ne punem cenușă în cap și când nu trebuia, cu speranța că doar-doar vom fi iertați pentru toate, pentru cele făcute și pentru cele nefăcute.
Programa aceasta scolara este o mostră de „suflat și în iaurt”! Vă dați seama, ca și mine, că nu trebuie proclamate asemenea principii, ci trebuie respectate tacit… Cine și de ce ar putea repune în manuale, în România actuală, „forme de naționalism” și de „xenofobie”? Mai ales că, vrând să fim politicește corecți, noi am uitat complet să ne prezentăm lumii ca români… Suntem europeni și basta! Majoritatea analiștilor, formatorilor de opinie, invitaților de serviciu pe platouri, eseiștilor etc. nu fac distincție între națiune și național, patriotism, naționalism, xenofobie, șovinism. Or, definițiile sunt simple, ca la școală: patriotul este cel care-și iubește locul de naștere, al lui, al părinților și bunicilor etc. (dacă ele concordă) și nu cel care urăște patriile altora; națiunea este o formă de comunitate umană veche de multe secole, este un fel al oamenilor de a trăi împreună, uniți prin limbă, origine, istorie, religie, teritoriu, cultură, tradiții etc. (sau măcar prin unele din acestea);
Toți oamenii din lume trăiesc uniți în comunități, fiindcă omul e o ființă socială; spirit național înseamnă cultivarea identității etnice proprii, în rând și împreună cu identitățile altora; naționalism înseamnă glorificarea propriei națiuni, prin ignorarea sau, uneori, în detrimentul altora; xenofobia este ura față de străini, față de cei care nu sunt ca tine ori ca grupul tău; șovinismul marchează ideologia vrăjmășiei dintre popoare și națiuni și a superiorității unei/ unor națiuni față de alta/ altele etc.
Rep:Toate aceste noțiuni au semnificații destul de clare, dar unora le place să le amalgameze, suprapună, demonizeze în bloc, ca să obțină o confuzie generală. Pe al cărei fond, să se poată apoi broda …
Acad. Ioan Aurel Pop Ideologiile prezenteiste – nu doar la noi – tind să înfățișeze istoria, adică viața oamenilor care au trăit odinioară, în funcție de valorile actuale.?
Sa vă dau un exemplu: în urmă cu vreo două decenii, s-a obținut cu greu aprobarea ca, la Viena, într-un loc istoric anume, să fie pusă o placă de marmură, care să amintească faptul că și românii, alături de alții, au ajutat la despresurarea orașului, asediat de otomani în 1683; textul, compus de specialiști, cuprindea sintagma, luată din înscrisuri de epocă „ apărarea Republicii Creștine europene”; ideologul de serviciu local ne-a spus (eram câțiva profesori din țări ale Europei Centrale și de Sud-Est) că nu era politic bine, fiindcă s-ar fi putut supăra turcii din Viena, din Occident și chiar din Turcia; atunci, am propus „apărarea civilizației europene” și am aflat că era tot restrictiv și ofensator!
Până la urmă, eu m-am lăsat păgubaș, fiindcă mi se cerea să schimb istoria, adică să adaptez idealurile și ideile oamenilor de la 1683 celor din 1995, să nu mai reiasă că, atunci, turcii (islamici) și creștinii se băteau între ei! Nu la mult timp după, s-a ajuns iarăși la lupte violente între islamici și creștini (europeni), ca o ironie a sorții!
Evident că nu pot să-l prezint le Mihai Viteazul decât în acord cu morala epocii lui: a trecut la sud de Dunăre în numele creștinilor ca să-i combată pe musulmani, eventual chiar să elibereze Constantinopolul, unde era așteptat de greci ca un eliberator, ca un erou.
Tot evident este că domnii români, de la Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare încoace, au luptat contra otomanilor care-i atacau și îi presau, i-au învins sau au fost învinși și au încheiat tratate (inegale, ca-n Evul Mediu), cu drepturi și obligații, conform cărora, printre altele, turcii nu puteau face prozelitism islamic la noi, nu puteau construi moschei și alte locuri de cult mahomedane etc.
Azi, când Marea Britanie întoarce spatele Europei ca să-i fie ei mai bine, când America vrea să fie numai a americanilor (care?) și face ziduri la graniță, când Ungaria, Polonia sau Cehia își proslăvesc propriile națiuni și exprimă, nu de puține ori, rezerve sau chiar ură față de altele, față de vecini! –
Rep. Domnule Profesor , spuneați, într-o cuvântare ținută la Bistrița anul trecut și care a devenit foarte populară pe internet, că Mihai Viteazul a fost criticat de otomani, – firesc, pentru că atâția au pierit de sabia lui, dar și de occidentali, pentru că și-a urmărit interesul propriu. S-ar putea spune că a fost, deci, naționalist? Sau trebuie să-l criticăm pe Mihai pentru că și-a „trădat” sistemul de alianțe, cum am spune azi?
Acad. Ioan Aurel Pop: Haideți să numărăm câte alianțe … au trădat Germania, Anglia sau Franța, de la Marea Revoluție Franceză încoace și apoi să vorbim! Acelea însă nu sunt „trădări” – fiindcă nu sună bine termenul – ci sunt „Realpolitik”, mărturii de… „echilibru european”, adaptări subtile la realități” etc. Este evident că „politica interesului național”, valabilă de la Renaștere încoace (când Francisc I, catolicul rege al Franței, prin 1530, s-a aliat cu … Suleiman Magnificul, sultanul otoman, contra… unor suverani creștini!) și dusă de marile puteri, nu le era permisă micilor principi.
Egalitatea nu este și pentru căței, vorba fabulistului! Sau non licet bovis quod licet Iovis, adică „nu-i este permis boului ceea ce îi este permis lui Jupiter”! În plus, Mihai era și „schismatic”(termenul occidental peiorativ pentru ortodocși), iar asta, în condițiile prejudecăților puternice de-atunci, nu prea dădea bine în Occident.
Nu, Mihai nu a fost naționalist (vă spuneam că naționalist înseamnă proslăvirea exclusivă a propriei națiuni, prin ignorarea ori în detrimentul altora) și probabil , nici nu a urmărit formarea României mari la 1600. Poate nu erau încă, la noi, vremurile coapte pentru așa ceva. Mihai a făurit un bloc politic puternic antiotoman, dar l-a făcut din cele trei țări care aveau, nu peste prea mult timp, să formeze România. A și luat importante măsuri în favoarea românilor asupriți din Transilvania, a creat stema unită a celor trei țări, a pregătit o dinastie uniunii (federației) nou create etc. Aș zice că Mihai Viteazul a fost mai întâi creștin și apoi român (nu contează aici „sângele” sau originea; a fost principe român, s-a purtat ca român și a fost perceput ca român de către contemporani).
Prin faptele sale, Mihai a fost transformat, mai ales de la romantism încoace, în erou național. Aceasta nu este nici de bine și nici de rău, ci este o constatare.
Toate țările au eroi naționali sau părinți ai patriei! Dacă și-a urmărit și interesul personal (cine nu face asta în viață?!), a făcut-o în așa fel încât acest interes s-a potrivit cu interesul țării și, lucru rar, cu interesul de perspectivă sau de viitor al românilor. De aceea, Mihai Viteazul este o mare personalitate a istoriei românilor.
Acuzele de „condotier” etc. vin, de regulă, din vârful buzelor, de la neistorici ori de la istorici teribiliști, adolescenți întârziați, care urmăresc spectacularul, succesul facil, profitul de imagine și nu numai.
Rep. Trecând în alt plan, vreau să vă întreb despre apelul semnat, inițial alături de alte 83 de personalități ale Academiei Române, un apel la unitate, la cinstirea eroilor și înaintașilor care au făcut posibilă Marea Unire pe care o sărbătorim sau „comemorăm”? Un post de televiziune cu patron din Ardeal a scris că acest îndemn este unul cu „accent puternic naționalist”. ?
Acad. Ioan Aurel Pop: Distinse Domnule Șomănescu, acum sunt, din câte știu, în ciuda a vreo trei răzgândiți, peste 100 de membri ai Academiei care au semnat . Oamenii ( chir și academicienii) sunt oameni, cu defecte și calități, au făcut-o cu sinceritate, crezând – în naivitatea lor – că Academia se bucură de respect, fiind ea , încă forul suprem de recunoaștere a creației științifice și culturale, de consacrare formală a valorilor afirmate, un fel de empireu al spiritelor luminate ale națiunii, în sensul scopului pentru care ea a fost creată la 1866. Se poate ca unii academicieni – înaintați, firește, în vârstă – să fi uitat de democrația noastră originală și să fi sperat că vorbele lor vor fi luate în serios, chiar dacă și criticate. Observ că și unii reprezentanți ai partidelor extremiste maghiare s-au inflamat, deși este vorba despre un apel la pace, la respectarea Constituției României etc.
Iar Constituția nu permite autonomii teritoriale după niciun criteriu.
Nicio propoziție, frază sau noțiune din apel nu jignește vreo altă națiune sau vreo minoritate. În schimb, dacă aș lua câteva exemple de discurs politic din pozițiile oficiale ale partidului de guvernământ din Ungaria și ale înaltelor oficialități de acolo, am putea vedea că lucrurile stau cu totul altfel. Nu vreau sa spun mai mult!
Se vor fi „tocit” unele cuvinte, dar ele există și cu atât mai mult realitățile pe care le exprimă. Cea mai cuprinzătoare reuniune internațională de state se cheamă încă „Organizația Națiunilor Unite”;
Marea Britanie ne anunță că, după Brexit,revine la anumite atribute ale „suveranității”, la care renunțase prin tratatele UE; autoritățile de la Madrid dau comunicate prin care reiterează conservarea „unității” Spaniei etc. Anumite mijloace de difuzare în masă nu cunosc semnificația termenului de „naționalism” și intervin public ca să se afle în treabă.
Marii înfăptuitori ai Marii Uniri s-au bucurat, au exultat, unii (ca Gheorghe Pop de Băsești) nu au putut muri decât după pronunțarea actului de la 1 Decembrie 1918. Cum să comemorăm? Noi trebuie să ne bucurăm și să retrăim „Poemele luminii”, cum ar spune Lucian Blaga, să ne umplem de încredere pentru că, alături de italieni, de germani, de polonezi, de cehi și slovaci, de slavii de sud, am intrat în rândul lumii.
Să ne bucurăm și pentru că, pe ruinele unor imperii perimate, am construit edificii naționale solide.Cele mai legitime mișcări colective din secolul al XIX-lea – „secolul națiunilor” – au fost cele de emancipare națională, în acord cu principiul autodeterminării naționale, recunoscut inclusiv de SUA sub președintele Woodrow Wilson.Firește, ca în cazul oricărui act omenesc, nu au putut să fie toți mulțumiți , nici în 1918.
Austriecii, otomanii, germanii, rușii și, mai ales, ungurii, au fost frustrați, supărați, dornici de revanșă. Sunt de acord că ungurii (mai ales cei din Ungaria) nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 , dar, în logica aceasta, nici românii nu au ce să sărbătorească la 15 martie 2018, pentru atunci vor fi 170 de ani de la decizia dietei ungare de unire fortzata a Transilvaniei cu Ungaria!
Aici, cu… sărbătorile, suntem chit, numai că decizia românească din 1918 este încă în practică. Asta este sigura deosebire, în rest, prin zilele naționale, ne „gratulăm” reciproc. Așa este între vecini! Vedeți cum este și la alte popoare, cu pretenții, nu ca noi!,Dacă aplicăm această logică strâmbă, atunci mă aștept ca unii să-i condamne pe corifeii Marii Uniri, fiindcă nu ar fi respectat drepturile omului, deși acestea nu erau încă formulate, sau că nu i-au consultat pe toți cetățenii prin referendum, deși atunci nimeni nu ar fi putut s-o facă!
Noi suntem capabili de orice! Ar fi, totuși, o mare rușine, care ne-ar arăta adevărata față de epigoni. Altminteri, eu aș fi cel dintâi fericit să văd la 2018 o Europă unită și fericită, generoasă și curată, patria primitoare a tuturor cetățenilor săi, dar mă tem să nu văd doar intoleranță, șovinism, ură națională și rasială etc. și nu neapărat pe la noi, ci în țările unde s-a născut democrația modernă, libertatea, egalitatea și frăția …
Rep; Domnule profesor, eu am senzația că trăiesc într-o perioadă asemănătoare cu anii de dinainte de 1940. Pare-mi-se că sunt după alegerile din 1938, când Regele Carol al II-lea s-a supărat pe rezultatul electoral, când vechile înțelegeri de securitate se prăbușeau, când se crea o nouă ordine mondială. Și atunci, ca și acum, autoritățile și poporul par să fie mai degrabă preocupați de războiul cel dintre noi. Convingeți-mă că greșesc și că un nou 1940 nu este deloc aproape…
Acad. Ioan Aurel Pop: Mi-ar plăcea, firește, să vă conving, să am argumente să vă conving și, mai ales, să fiu eu însumi convins! Dar nu sunt! Asta este ca-n replica profesorului care le reproșează elevilor că nu înțeleg lecția: „Copii, v-am explicat o dată și nu ați înțeles nimic, v-am explicat a doua oară și voi tot nu ați înțeles; a treia oară am înțeles și eu, iar voi tot nu ați înțeles!”. Cu alte cuvinte, ca să vă conving, trebuie să fiu eu convins …
Pe de altă parte, istoria nu se repetă întocmai niciodată, din pricină că – ar fi zis A. D. Xenopol – faptele istorice sunt fapte de succesiune și nu de repetiție. Se petrec o dată și petrecute rămân!
Nu pot să le reproduc în laborator, așa cum descompun apa în hidrogen și oxigen, de câte ori doresc! Da, împrejurările de nesiguranță, de marasm, de impunere a dreptului forței din acest moment seamănă cu cele din 1938-1940! Dictatori mari sau mici vor să ne convingă, acum ca și atunci,cât sunt ei de democrați. Hitler opera cu masele, cu mulțimile care umpleau piețele și reitera ideea că luarea prin forță a unui teritoriu de către Germania era legitimă și că era ultima sa pretenție. Și azi se iau teritorii de la alții, în virtutea drepturilor istorice sau altminteri.
Democrația directă a străzii – aparent forța poporului – se impune și azi în fața democrației reprezentative. Trei guverne recente ale României au fost schimbate de popor, cum se spune.
Pe bună dreptate, unii se întreabă de ce să mai meargă la vot! Ni se spune că românii sunt idioți și că nu știu ce votează! Chiar dacă ar fi așa (idiot înseamnă, literal, analfabet), votul este vot, cu avantajele și dezavantajele sale. Dezinformarea este în floare, iar manipulările de tot felul ne lasă deconcertați, uluiți, prostiți!
În cine și în ce să mai credem? De data aceasta, chestiunea mi se pare gravă, cum spuneți, fiindcă nu numai românii par lipsiți de busolă (ei sunt obișnuiți să fie așa!), ci lumea întreagă.
Și totuși, eu cred că mai sunt mecanisme de reglare și de autoreglare pe care nu le știm și pe care nu le-am folosit încă. În ciuda tuturor relelor – și au fost multe! – de mii de ani ființa umană și comunitățile (inclusiv națiunile, fie etnice, fie civice) au găsit resurse de viețuire, de supraviețuire și de conviețuire, atunci când se spera mai puțin.
Pe scurt, nu vă pot convinge, pentru că nu am certitudini, dar speranțe am … Altminteri, nu aș fi om!
