Cuminţenia pământului şi prostia naţională…
A venit şi sorocul de închidere a colectei naţionale pentru achiziţonarea Cuminţeniei pământului, a lui Brâncuşi. Probabil că domnul Vlad Alexandrescu, propunând această inepţie, s-o fi gândit la colecta daţi un leu pentru Ateneu sau la contribuţiile americanilor de rând la fondul pentru susţinerea campaniei de alegere prezidenţială a lui Obama, sau la cine ştie ce alte chestii cu rezonanţă istorcă, ba uneori şi geografică.
Dar la noi, astăzi, domnule Alexandrescu, la noi e mai altfel… La noi, domnule fost ministru, am fi avut nevoie de o lege, dar nu o lege de murături, cum cerea un personagiu al lui Caragiale, ci o lege foarte serioasă, care să-i puie pe toţi mârlanii prinşi cu mâţa-n sac să-şi deşerte câte-un mizilic de douăzeci-treizeci de mii de euro, acolo, sau să se negocieze cu unul ca domnul Voiculescu de pildă şi să-i mai scadă doi-trei ani din ăia zece ai Domniei sale, că şi-aşa are destui, în schimbul a nişte toţi atâţia euroi, acolo, că bani mai face el rost, dar cu anii e mai nasol, acolo numai Dumnezeu are acces…Dar te poţi înţelege cu parlamentarii ăştia?; „ Lasă-mă, dom’le, cu momâia aia!‘ ar zice unul gras şi cam pleşuv.; ” Parcă e Cristoiu, care stă pe closet!” ar zice altul, plin de dispreţ pentru atât de înţeleptul oracol din Găgeştii de sus.
Şi-aşa ne luăm cu vorba şi rămânem în ofsaid cu fapta. Nu degeaba spunea bunul nostru Caragiale că românului îi place prea mult să discute şi că stă mai prost cu fapta, conchizând că românul are mai degrabă o inteligenţă verbală! Dar până una alta, cu ce rămâne Tovarăşul Stat din toată această lugubră comedie? Rămâne cu aproape un million de euro câştigaţi pe spinarea unei familii, care s-a luptat nouă ani pe sălile pavate cu lacrimi ale tribunaleleor, mai adăugându-i încă un an de suferinţă şi speranţă.
Cine plăteşte anii ăştia de lupte stupide, care-au îmbogăţit avocaţii, care l-au făcut pe criminalul Iliescu sau pe scopetele Năstase Bombonel să agite leninistele lor teorii de contestare a atât de îndreptăţitului principiu moral de restitutio in integrum? Cine? Avusesem o mare speranţă, când domnul Alexandrescu a fost numit ministru al culturii, mai ales auzind că unul din bunicii lui a fost Tudor Vianu, cel care a fost nu numai cel mai valoros profesor al meu, dar şi cel mai iubit.
Câtă naivitate din partea mea! Mai ales că i-am trimis şi un memoriu, în care nu ceream nimic, dar îl atenţionam asupra dezastrului din teatrul românesc, despre caracatiţa care-i gâtuie ultimele respiraţii. A mai stat câteva luni, după ce-a primit memoriul, dar n-a catadicsit să îmi răspundă, deşi ar fi trebuit chiar să ia măsuri, fiindcă faptele sunt grave şi pentru că există chiar suspiciuni mai mult decât rezonabile de corupţie, dragă domnule fost ministru!
— I am asleep, wake me not! Aşa se pare că mi-ai răspuns , totuşi! Mă mulţumesc şi cu atât!
Puşi Dinulescu
P.S. Articolul de mai sus ar fi trebuit să se cheme Cuminţenia pământului şi nepăsarea naţională, nu Cuminţenia pământului şi prostia naţională, dar oare între nepăsare şi prostie nu există cumva o fatală şi foarte jegoasă legătură?
.Nota redacției. Există și un aspect penal al chestiunii: din informțiile pe care le-am primit întâmplător, statul român a despăgubit în mod echitabil foștii proprietari. Tamara Dobrin, ministru pe vremea ailalta, a supravegheat tranzacția și a fost chiar generoasă cu proprietarii. Firește, la cursul de atunci al pieții operelor de artă! Sper să apară și actele. Ceva asemănător, adică o escrocherie, se pare că s-a produs și cu „casa Monteroru”, fostul sediu al Uniunii Scriitorilor, acum cazinou….
Gurile rele dau vina pe văru Jean de la Finanțe, cel cu premiul Nobel pentru literatură, care ar fi în cunoștință de cauză cu toată tărășenia! Alo! DNA!… Ne auzi?
