De ce apărarea lui nea Gică nu e o soluție?

Există o întreagă istorie a inegalității, care ne arată cum, din cele mai vechi timpuri, bogăția s-a polarizat. Culmea, teoria polarizării nu are nevoie de o istorie deoarece poate fi verificată mereu, indiferent de timpuri, de societate, de doctrine. Permanent vor exista unii care vor avea ceva mai mult decât ceilalți.
Pornind de la această inegalitate, un parazit precum Marx a creat o întreagă filosofie, infestând lumea pentru mai bine de un secol. Nu, n-am de gând să-i fac un proces de conștiință lui Marx, ci să merg ceva mai adânc prezentându-vă cum stau cu adevărat elementele constitutive ale acestei stări de fapt.
E cât se poate de clar că, atunci când te afli în fața inegalității, simți nevoia să reacționezi, iar reacția imediată este impulsul de a-l apăra pe amărât. Când eram mai tânăr, ca mulți alții, am simțit impulsul acesta, cu toate că societatea în care trăiam era una eminamente egalitaristă. Blindat de la școală cu propagandă, îmi făcusem un țel din a „salva lumea”, spre dezamăgirea bieților mei părinți care se speriaseră de monstrul pe care-l produsese școala comunistă în familia lor și-așa hăituită. Mi-l făcusem erou pe nea Gică, un semi-boschetar căruia regimul îi dăduse o cameră printr-un cămin de nefamiliști. El își trăia zilele făcând treburi pe la unul și pe la altul întrucât era prea alcoolic să stea la un serviciu.
Consideram că nea Gică merită și el o viață decentă, nu una în care puștanii care dădeau de-un ban de la părinți făceau mișto de el punându-l să spună măscări contra unei beri. La un moment dat chiar i-am dat bani pe ascuns, din milă. Doar că banii mei nu făceau nimic pentru a rezolva situația. Nea Gică era la fel de bețiv, la fel de trântor și la fel de dornic să facă măscări pentru o bere sau o sticluță de tărie.
Norocul meu a fost că am avut un bunic pe care-l respectam și care mi-a deschis ochii. La fel ca mine, probabil și el, în tinerețea sa, fusese cuprins de acele sentimente, astfel încât nu a respins și nu s-a înfiorat la ideile mele așa cum au făcut părinții mei. Pentru a mă lecui mi-a adus o colecție a ziarului Scânteia. „Ia citește ce scrie aici!” – mi-a zis arătându-mi un articol despre șomerii din Occidentul capitalist.
După care mi-a dat alte articole care, aparent, îmi justificau ideile. Am înțeles atunci că nu există doar o inegalitate între oameni, ci și între țări și chiar între continente.
De ce atâția oameni din Africa mor subnutriți, m-am întrebat eu cu mânie?
Atunci bunicul meu mi-a pus două întrebări, rugându-mă să nu-i răspund, ci să cuget la ele: „De ce sunt oameni atât de săraci în țările bogate?” și „De ce mai există săraci în țările egalitariste, adică în cele comuniste, care au o politică oficială de ștergere a „inechităților sociale”?”. Și, pentru a mă ajuta, mi-a spus să uit pe moment de bani și să înțeleg de ce toți copii din școală nu au rezultate egale la carte, de ce mai există „proști ai clasei”?
Brusc, schimbând modul de raportare, am înțeles de ce retorica „inegalitarismului” era greșită.
Unul dintre cei mai buni copii din clasă era destul de sărac față de noi ceilalți. Cu toate acestea, era strălucit. În liceu a reprezentat România la olimpiade internaționale de matematică și asta fără meditatori. Ai lui abia-și duceau zilele, iar el și-a găsit resortul intern pentru a învăța. Cu alte cuvinte, „inegalitatea socială” nu era cea care-l împiedica pe el să aibă rezultate excepționale. Iar evoluția sa ulterioară va dovedi că poți sparge lesne barierele sociale. Astfel, stratagema bunicului meu, și-a atins scopul făcându-mă să înțeleg că inegalitatea e ceva inerent, care face parte din structura omului, iar a lupta împotriva ei, fără ca cel „inegal” să-și dorească obligatoriu asta, este o prostie fără seamăn.

Ceva mai târziu aveam să înțeleg că există două tipologii specifice de oameni.
În primul rând avem omul-masă, fără o personalitate proprie, ci cu una fabricată, preluată prin mimetism. Omul-masă este cel care se îmbracă după ultima modă, fără a-și pune întrebări legate de estetica hainelor sale, cel care se gândește la bani, la salariu, care pleacă urechea la bârfe s.a.m.d.
Omul-masă nu vrea să-și găsească soluții pentru sine, ci militează ca „să i se dea ceva mai mult”. Cu alte cuvinte, omul-masă este acea furnică din mulțime, care vrea să muncească și pentru munca sa să nu i se ia prea mult. L-am pus pe primul palier pentru că reprezintă cam 90% din populație.
La polul opus avem omul-individ. Spre deosebire de omul-masă, omul-individ are personalitate, își caută soluții pentru sine și este dispus să riște pentru idealul său. Între pușcăriași, omul-individ e cel care caută evadarea, cu orice preț. Omul-masă e cel care stă să-și numere zilele până când se îndeplinește sorocul.
Aceste două tipologii(care nu sunt atât de distincte întrucât fiecare dintre noi avem câte ceva și din ambele) sunt cele vinovate pentru inegalitate.
Întotdeauna omul-individ va căuta să-și tragă pentru sine ceva mai mult întrucât scopul său este acela de a se salva pe sine și pe apropiații săi. De partea cealaltă, omul-masă nu se opune omului-individ deoarece omul-masă știe nativ că omul-individ e cel care mișcă lucrurile.
Eșecul societăților egalitariste vine din faptul că masei îi este atribuit rolul conducător, astfel încât în final se ajunge la dezastru.
„Dar te contrazici!” – îmi veți spune.
„Uite, China pe care o tot lauzi, este o societate egalitaristă, în timp ce SUA – despre care spui că se află în groapă – e o societate polarizată!”.
De fapt, treburile stau puțin mai nuanțat și trebuie înțelese în esență.
În cartea „The Great Leveler: Violence and the History of Inequality from the Stone Age to the Twenty-First Century”, Walter Scheidel reușește să facă o trecere în revistă a întregii istorii prin perspectiva inegalității.
Dincolo de ceea ce afirmă autorul, parcurgând filele cărții, înțelegi un fenomen esențial: de-a lungul timpului, societatea se polarizează din ce în ce mai puternic, concentrând o resursă din ce în ce mai mare în mâna unei elite din ce în ce mai reduse. Astfel, se ajunge la un moment de critic în care violența pune capăt inegalității, iar jocul se reîncepe de la bază. Asta se repetă indiferent de societate, indiferent de regim sau zonă geografică.
Să privim acum la prezent.
De ce spun că SUA e în prag de colaps?
N-o spun eu, ci cifrele pe care le-am tot arătat. 1% din cei mai bogați americani dețin 50% din toată averea SUA. Restul de 10%  mai au încă peste 30% din avere, astfel încât restul de 90% din populație trebuie să se mulțumească cu ceva mai puțin de 20%. Este o situația critică, de polarizare extremă, care atrage după sine ori o răzmeriță internă ori, în cel mai rău caz, un război de proporții care șterge țara de pe suprafața pământului.
Care-i situația Chinei?
Cu toate că e o societate egalitaristă, chinezii au activat statutul omului-individ, sub o supraveghere strictă, gândită astfel încât polarizarea să nu se manifeste prea pregnant. Este cumva o societate-laborator în care fluxurile sociale sunt atent monitorizate, iar „mâna nevăzută” face în așa fel încât să se rămână la un anumit grad de polarizare socială, în timp ce surplusul este redistribuit pentru a se ridica media.
O să vă spun un singur element care-i de-a dreptul șocant: 800 milioane de chinezi au ieșit din sărăcie între anii 1990 și 2010. Este de două ori mai mult decât populația SUA.
În aceeași perioadă, conform statisticilor oficiale, peste 20 milioane de americani au intrat suplimentar în zona de sărăcie extremă.
Ca idee, laboratorul numit China „coace” noul model de societate sub forma uneia inginerizată la extrem. Probabil asta i-a făcut și pe comuniștii de la New York Times să afirme că „visul american e posibil, dar în China”.
Și acum vin cu bomba bombelor. În ciuda a ceea ce cred unii și alții, în ciuda criticilor acerbe, ceea ce vreau să le spun celor care critică înverșunat societatea chineză este că, asemeni amicului melitar pe care l-am amintit în postarea anterioară, există o probabilitate extrem de mare ca aceștia să adere la societatea inginerizată de chinezi.
De ce afirm așa ceva? Pentru că, în mare, aceștia critică societatea chineză de pe poziții stângiste. Tot ce înseamnă „doctrina COVID”, LGBT, corectitudine politică s.a.m.d., absolut toate acestea sunt comunisme mascate, astfel încât, într-o „confruntare finală”, toate îmbrățișează inconștient idealurile societății chineze. Aceasta are de toate: are să le dea de muncă celor care vor, le permite dezvoltarea celor care se simt în stare, dar nu-ți permite să depășești anumite linii. Când le depășești, asemeni lui Jack Ma, te apuci de pictură.
Cui nu-i convine China?
Doar oamenilor-individ, dar nici dintre aceștia toți, ci tipologiilor pure, anume celor care tind spre procentul de 1%. De asemenea, între ceilalți 10%, mai e o clasă destul de bine definită, a celor care-și doresc independența totală și pe care-i deranjează visceral orice formă de supraveghere. În rest, China e drogul! Și, ca orice drog, în momentul în care pierde legătura cu realitatea, bubuie, ucigându-și gazda. Pe moment a mers bine, dar nimeni nu poate exclude o deraiere. Defectarea, stricarea, deraierea este în natura lucrurilor, nimic nu e nemuritor.
Revenind la nea Gică și la societatea în care trăim, înțelegând cele două tipologii umane putem să înțelegem că inegalitatea e inerentă, iar a o combate e o prostie.
Apărarea lui nea Gică e futilă atâta timp cât nea Gică nu ți-a cerut asta. El vrea o bere, iar a i-o da atunci când o cere înseamnă infinit mai mult decât o „poziție doctrinară” la care inteligențele lumii lucrează de-o istorie încoace și pe care n-o vor dovedi niciodată.

Autor: Dan Diaconu
Sursa: https://trenduri.blogspot.com/

Share on Facebook

Tweet

Follow us