De ce este PROBLEMA SECUIASCĂ…o problemă?
În ultima vreme s-a putut constata că în opinia publică de la noi se manifestă o nedumerire crescândă în legătură cu implicarea agresiva ,tot mai intensă în Secuime (judeţele Covasna şi Harghita, chiar şi parția judeţul Mureş) a politicienilor maghiari din România, și mai nou din Ungaria, care – în mod surprinzător – vorbesc mereu numai de maghiari, iar nu de secui ca locuitori ai Secuimii. Din acest motiv am făcut apel la câţiva cunoscători în materie (atât din ţară, cât şi din străinătate), pentru a încerca să clarifice legăturile şi interesul maghiarilor în această regiune, precum şi lămurirea identităţii reale a etniei secuilor.
Fără a face incursiuni savante în istorie, vom expune succint în continuare, bazându-ne pe o documentare strict ştiinţifică (în cea mai mare parte de sorginte maghiară), ceea ce la ora actuală se ştie despre această populaţie, considerată abuziv de cercuri străine, dacă nu chiar ostile intereselor României, ca „Blocul Secuiesc” din Transilvania.
ORIGINEA SECUILOR
Deşi astăzi Secuii vorbesc …bine ungureşte (de fapt, o limbă maghiară cu evidente particularităţi dialectale), ei nu aparţin etniei maghiare. Aceasta este şi constatarea aproape unanimă a vechilor cronicari maghiari, precum şi a tuturor călătorilor occidentali prin aceste părţi ale Ardealului, încă de la începutul secolului XVI.
Dintre aceştia, primul care trebuie amintit este Anton Verancsici (1504-1573), secretar regal (trimis în diferite solii la regii Sigismund al Poloniei, Francisc I al Franţei, Henric VIII al Angliei, Ferdinand de Habsburg, precum şi la papii Clement VII şi Paul III, sau la dogele Veneţiei etc.). În De situ Transilvaniae… retipărită la Budapesta în 1944, dar şi în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, pp. 120-151, acesta afirmă: „Că secuii sunt de neam hunic nu se îndoieşte nimeni […] ca unii care mai păstrează până acum primitivitatea scitică, se deosebesc de unguri aproape în toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi, afară de religie; şi nu se aseamănă nici chiar ca limbă, când vorbesc după chipul strămoşilor”.
Trebuie să-i dăm deplină crezare lui Verancsici cu privire la limba Secuilor, pentru că, la p. 120 a aceleiaşi surse, afirmă textual: „… fiindcă eu ştiu bine limba maghiară, care este pentru mine a doua limbă…”.Un alt personaj ce cunoştea bine situaţia în Transilvania, a fost Giorgio Tomasi, care în cartea sa Delle guerre e rivolgimenti del regno d’Ungaria e Transilvania, apărută la Venezia în 1621, afirmă „… Cu privilegii asemănătoare, dar după alte legi , trăiesc secuii […]. Ei se trag din primii sciţi”.De asemenea, mantovanul Antonio Possevino în lucrarea Le relazioni fra l’Italia e la Transilvania nel secolo XVI, la cap. 6, spune: „Csiculia [Secuimea] este o parte a Daciei care ajunge până la hotarele Moldovei. Aici locuiesc transilvăneni care se socotesc mai vechi decât hunii şi de aceea sunt numiţi sciţi mici, care au mai rămas şi s-au păstrat mai neatinşi decât ori ce alt popor în această ţară. […] Sunt totuşi mulţi români amestecaţi cu ei”.
Exegi Argumentum
Absolut toţi cei ce vorbesc, în relatări sau în corespondenţă, despre Transilvania şi locuitorii ei (ex.: P. Ransanus, Cosimo Capponi, Alfonso Visconti, Pigafetta, P. Pelardi, Gian Lorenzo d’Anania, G. Poter, G. A. Magini, sau sasul G. Reicherstorfer, ca şi umaniştii Sebastian Münster şi Nicolae Olahus , etc.) fac mereu o netă deosebire între unguri şi secui. Încă din secolul XIII avem mărturii în acest sens, de ex. în 1213, cea referitoare la oastea comitelui Ioachim de la Sibiu, care era compusă din „saşi, valahi, secui şi pecenegi”.De altfel, în cap. 50 din Gesta Hungarorum (sec. XII-XIII) se spune: „… o armată [a lui Arpad] condusă de Usubu întâlneşte [pe afluentul Tisei, Couroug] pesecui, ce făceau parte din popoarele lui Atila şi care, auzind de faima lui, îi ies înainte cu daruri şi-şi oferă fiii ca ostateci”. Este evident că dacă ar fi aparţinut aceleiaşi etnii secuii n-ar fi trebuit să le ofere ungurilor propriii copii ca ostatici, ca unor străini necunoscuţi, cărora urma să le trezească încredere şi să le dovedească fidelitate.
Trebuie subliniat din capul locului că a reduce sau a limita specificul şi caracterul unei etnii numai la limbă – ceea ce pare a-i fi mulţumit incă din trecut pe maghiari în politica lor! – constituie o generalizare care astăzi e departe de a mai reprezenta o poziţie ştiinţifică. Pentru moment, lăsăm în suspensie modul prin care secuii au învăţat ungureşte (de fapt nu sunt singurii dintre locuitorii Ardealului în această situaţie, supuşi vreme de veacuri unei administraţii maghiare extrem de severe, intolerante şi opresive) şi vom încerca să vedem dacă secuii pot fi consideraţi unguri numai în virtutea faptului că astăzi vorbesc ungureşte.
Originea etnică a Secuilor se manifestă şi în alte domenii ale culturii materiale sau spirituale, prin care se deosebesc în mod evident de etnia maghiară. Să luăm ca exemplu elementele legate de Casa secuiului.
Poarta este identică cu cea caracteristică Maramureşului sau Olteniei; în această formă ea este inexistentă la maghiari (cf., de pildă, Dr. Coriolan Petranu, Etudes d´histoire de l´art transylvain, Sibiu 1944).
Coperişul casei secuiului este în patru ape (pante), ca la români, şi nu în două, ca la unguri şi saşi.
Cerdacul casei secuieşti este identic cu cel al românilor, secuii numindu-l csardák, ca şi românii, şi nu tornác, ca ungurii.
Muzica secuiască veche e caracterizată prin gama pentatonică, extrem de frecventă şi la români, ea lipsind la unguri, unde nu e caracteristică
(Kodály în Zenei Szemle, Szekely Nemz. Muzeum Emlékkönyve, Sf. Gheorghe, 1929; Haraszti în La Musique hongroise, Paris, 1933, H. Riemann, Fabó, Bartalus, Kàldyetc.).
Savantul maghiar Séprödy, studiind colecţia de cântece cunoscută sub numele de Codex Caioni, vorbeşte despre „savoarea specială pe care au transmis-o toate melodiile româneşti de care este impregnată atât de puternic si muzica secuiască”.
Și cercetătorul Fabó afirmă: „În dezvoltarea cântecului popular Kurutz, participarea românească e considerabilă […], de aceea el apare urechii maghiare ca fiind românesc”.
Este evident, prin urmare, că românii „secuizaţi” au continuat să folosească gama pentatonică, pe care secuii au luat-o apoi de la români.Ca elementele decorative, pe covoare, broderii, crestături în lemn, ca şi pe ouăle încondeiate de Paşti – frecvente la secui – apar forme geometrice, ca la români, şi nu florale, ca la unguri. Anton Verancsici (sec. XVI) constata deja că secuii se folosesc de „un soi de beţe în patru muchii pe care fac diferite crestături”. Cine nu este tentat să le identifice cu vestita „condică” a ciobanului nostru, proverbialul răboj?De asemenea, toponimele slavo-române sunt frecvente în această regiune (Dr. Coriolan Petranu).
Indicele cefalic şi cel biologic
Într-o epocă în care se studiază atât de intens ADN-ul, nu poate fi neglijat nici indicele cefalic, ca şi cel biologic, care îi apropie pe secui de români mai mult decât de populaţia din „pusta” maghiară (cf. Dr. P. Râmneanţu, „Originea etnică a secuilor din Transilvania”, în revista
Transilvania, II, 45-59).
Toate aceste elemente caracteristice culturii materiale şi spirituale, prezente în viaţa secuiului – şi nesocotite de partea maghiară atunci când invocă autonomie teritorială „pentru a ocroti”, pe lângă limbă, „obiceiurile locuitorilor din Secuime” –, dovedesc existenţa unui fond comun cu cel al autohtonului român, spre deosebire de limba vorbită azi, care, impusă de administraţie pe parcurs de secole, a sfârşit prin a înlocui vechea limbă vorbită de acesta, despre care amintesc atât A. Verancsici, cât şi N. Olahus sau P. Ransanus.
Faptul că astăzi toţi secuii precum şi multi români din această regiune vorbesc ungureşte şi au nume maghiarizate nu poate să ducă la concluzia eronată că aceştia ar aparţine etniei maghiare şi specificului ei cultural, ce trebuie ferit de periculoasele înfluenţe străine (româneşti?), ştiut fiind că limba oficială până după primul război mondial, şi apoi între 1940 şi 1944, a fost obligatoriu limba maghiară…
G. BADEA-LĂTUCEANU
