De ce li se spuneau tziganilor la Brasov, „ciori spurcate”…?
Înjurătura aşa cum o ştim în ziua de azi şi-a pierdut o parte din încărcătura avută în urmă cu câteva sute de ani. Pe atunci o înjurătură avea alte semnificaţii şi era pedepsită aspru. Avem la îndemână un exemplu de la Braşov din 1725. Un proces verbal de audiere a martorilor din 31 mai 1725 (scris în germană, ) ne arată că Vlad Ţiganul l-a chemat la judecată pe Gheorghe Stoia pentru o serie de insulte.
Martorul Dumitru Mucea relata astfel întâmplarea: pe când se afla în centrul Braşovului alături de Vlad Ţiganul, acesta i-a spus lui Gheorghe Stoia să „se ducă după taică-său, că îi merge mai rău ca lui”. La această interpelare ironică, Gheorghe Stoia a răspuns cu un val de înjurături: „să vezi ce-ţi dau eu, cioară spurcată” şi că „îi fute muma şi tatăl” (notarul sas a adăugat şi…” în cur”). Dumitru Mucea a făcut apel la Gheorghe Stoia, spunându-i că părinţii lui au fost oameni cinstiţi (ehrlich) şi că ar trebui să se poarte ca atare, Gheorghe a răspuns cu alte ameninţări si insulte!
Alţi doi martori confirmă înjurăturile adresate de Gheorghe Stoia lui Vlad Ţiganul şi adaugă un detaliu suplimentar: Stoia i-ar fi spus lui Vlad Ţiganul că părinţii săi au fost oameni cinstiţi nu „neam de călăi”. Interesantă este alegerea notarului sas, care a notat înjurăturile de la început în limba română, dar acuzaţia că Vlad Ţiganul ar fi „neam de călău” a transcris-o în limba germană.
Ţiganii braşoveni apar încă de la primele menţiuni documentare ca hingheri sau călăi ai oraşului. Celelalte meserii care le oferă de lucru ţiganilor: măturători în piaţa mare, reparatori ai canalelor de scurgere de pe străzile oraşului, se ocupau de golitul haznalelor din curţile cetăţenilor; fierari şi cârpaci de încălţări (fără a fi cuprinşi în bresle).
Cu excepţia ultimelor două meserii, doar ocupaţii stigmatizate ca spurcate.
În vestul Europei meseriile considerate impure (mai ales cea de călău) erau transmise ereditar, din tată-n fiu, ceea ce crea adevărate… dinastii de călăi. Acest fenomen împingea impuritatea în beneficiul sau dauna unei singure linii genetice – mai la est, în zona noastră ţiganii au preluat toate aceste ocupaţii impure, atrăgându-şi stigmatul asociat cu ele.
Expresia „cioară spurcată” avea în anul 1700 o încărcătură diferită faţă de ziua de azi: era considerată mai degrabă o calomnie, nu o injurie. Era o acuzaţie care îi limita acuzatului mai multe drepturi, împingându-l practic în afara societăţii. (G. Damian)
