De ce musulmanii sunt așa cum sunt?
Cu mulți ani în urmă am dat la TV peste un film despre… revoluția din Mexic! Am prins numai jumătatea a doua. Nu știu titlul filmului… Era vorba în ce am văzut eu de un nou venit printre revoluționari, bănuit că este un trădător sau spion infiltrat printre revoluționari. Existau în acest sens mai multe dovezi, drept care revoluționarii din film se decid să-l ucidă pe intrus, pe ticălos!
Șeful lor are însă o idee ciudată: să-l supună pe suspect unei probe, probă total neașteptată! Drept care se pun cu toții la băut, inclusiv trădătorul, la sfârșit urmând să i se decidă soarta. După ce beau flăcăii zdravăn toată noaptea, șeful conchide: omul ăsta știe să bea! A băut cot la cot cu noi, nu s-a ferit de băutură… Asta înseamnă că nu poate să fie un ticălos, un spion sau un trădător!…Numai că respectivul individ se dovedește a fi un băutor strașnic, care îi bagă sub masă pe mai toți revoluționarii… Iar șeful acestora, conchide admirativ: un ins care bea cu nesaț atâta, un ins care știe să bea, nu poate fi un netrebnic, un mizerabil, un trădător!… Toate suspiciunile cad dinaintea evidenței: este omul nostru, bea cot la cot cu noi, nu poate fi un prefăcut! Un mincinos! Un trădător!… Doar, deh, in vino veritas!…Am rămas ca la dentist! Nu putea fi dintr-un film mexican acest elogiu adus vinului, alcoholului! Era ceva din bătrâna Europă în această ideea că vinul, plăcerea de a-l bea, nu se poate logodi niciodată cu ticăloșia! Am așteptat sfârșitul filmului, poate îmi va oferi o explicație sau măcar numele filmului! Și într-adevăr, la sfîrșit, a apărut pe micul ecran numele scenaristului și al regizorului: Serghei Bodnarciuc!… Un rus! Un european, așadar!
Replica m-a lăsat visător. Nicicum nu era replică de film mexican!… La sfârșit s-a dat genericul filmului și misterul s-a dezlegat: era o coproducție sovieto-mexicană, cu Serghei Bondarciuk regizor și scenarist!… Așadar, o replică rusească, tipică!… Tipică și pentru alte popoare care țin la mare cinste virtutea golirii de pahare! De butelci și de butoaie!
Această virtute nu o au toate popoarele! Iar popoarele islamice nici nu au voie, prin religie, prin Coran, să se atingă de vin și derivatele sale, mai alcoholice!
Cred că aici e „buba” islamismului! Punctul său nevralgic, care duce la denaturarea comportamentului! Un om care toată viața sa nu a băut niciodată, care nu a simțit plăcerea sau nevoia de a bea, nu este un om întreg, după umila mea părere! Îi lipsește o dimensiune metafizică pe care, e drept, mulți abstinenți reușesc s-o suplinească prin alte calități! Dar asta pentru că contextul este de normalitate. Normalitate de neimaginat fără degustarea de vin și alte licori, pe îndelete.
Nu insist asupra vinului, la ce este util și de bine făcător! Au făcut alții elogiul vinului, o întreagă literatură, de cea mai bună calitate, i-a fost închinată! N-am să repet eu acum ce au spus alții încă de pe vremea antichității greco-romane, adică încă din zorii istoriei!
Fac însă o legătură între cultura vinului și rasa albă, ariană. Ba chiar și cu creștinismul, la un nivel de generalizare foarte înalt, care îngăduie să constatăm și multe excepții, dar le trecem cu vederea în mod conștient. Și ne întoarcem la silogismul lui Bondarciuk, bazat pe o premiză căreia îi dăm toată crezarea, toată greutatea: Cine este băutor nu poate fi un ticălos! Lui Vasile îi place să bea! Deci Vasile este o persoană de încredere!
Și reciproca: Cine este băutor nu poate fi ticălos! Mehmet nu are voie să bea! Mehmet are toate șansele să o ia razna și să-l supere pe Allah!…
Cu alte cuvinte, aș zice că consumul de alcool, de vin, recomandat și de medici, atunci când lipsește cu dezăvârșire din dieta unui popor, a unei comunități, are consecințe inevitabile, deviind comportamentul uman, individual și colectiv! Alcoolul dezumanizeaă când lipsește cu desăvârșire în proporție de masă!…
Am încercat și eu să înțeleg comportamentul dezaxat al unor teroriști islamici. Cred că fiecare dintre noi s-a întrebat cum e posibil ca un număr atât de mare de rătăciți să se dedea la gesturile și faptele cu care musulmanii au oripilat întreaga planetă. Explicația nu poate fi una singură! Dar printre explicații, cred că trebuie reținută și aceasta: abstinența la vin, la alcool!
Băutura, când nu devine dependență maladivă, a stârnit momente de înălțare sufletească și de inspirație savantă la o mulțime de mari spirite ale culturii creștine (și nu numai! Vezi-l pe sublimul Li Tai Pe…).
Plăcerea de a bea ține însă de moștenirea și tradiția ariană, a antichității Carpato-greco-romane, mediteranee, europene! Nu mai vorbesc de traci și de dacii noștri!… Fabuloși! L-au inventat pe Dionysos, zeul cel mai uman din tot Pantheonul antic! Zeul chefului, al petrecerii până la uitarea de sine! Căci omul, ca să fie om, mai are nevoie și de asemenea recreații, când se dă la o parte din calea sa și se lasă purtat pe talazul dorurilor nemărturisite nimănui! În voia voii sale cea mai adâncă!… Eliberat de sub înlănțuirea logicii, a rațiunii stricte, asfixiante! Avem nevoie de supapa numită vin, petrecere, chef etc…
Plăcerea de a cinsti din pahare o leg și de un mod de viață sedentar, căci vița de vie nu poate fi cultivată de popoarele cu un mod de viața nomad. Iar statornicia într-un spațiu naște în om o sumedenie de virtuți străine nomadului!… Nomadul are mereu ceva de asuns și mai ales intențiile. Mimează onestitatea, căci modul său de viață l-a împins spre furt, spre jaf, chiar crimă. Până să se afle cine este făptașul, nomadul a ajuns departe și nu mai dă nimănui socoteală!… Iar vinul te predispune la sinceritate. In vino veritas… Și multora nu le convine să se afle adevărul despre ei înșiși! Și rămân cu păcatele nemărturisite, chinuindu-se și detestându-se fără să-și afle leacul la insomniile devastatoare…
Cele de mai sus nu pot fi luate în seamă decât ca o sugestie pentru o aprofundare de care nu mă simt în stare. Las altora subiectul spre a fi dezvoltat. Eu am numai această 
intuiție, sper și probabil coectă! Desigur, am și eu semnele mele că aș avea dreptate. Intră aici bunăoară însemnarea pe care o făcea un autor evreu, care și-a trăit primii ani de viață la Satu Mare, în perioada interbelică, când orașul găzduia trei comunități etnice distincte: evrei, maghiari, români. Când îl întrebai pe un tînâr evreu cu ce își ocupă timpul liber, acesta se lăuda cu cărțile luate de la biblioteca orașului, pe care le returna de cele mai multe ori necitite… Tineretul maghiar se ocupa cu vînătoarea… Un fel și acesta de a te simți puternic și pus pe fapte vitejești! Românii însă, dacă-i întrebai încotro așa grăbiți, răspundeau că prietenii săi au pus de-un chef și nu se face să piardă vreuna din fazele petrecerii!… (Vezi În viaţă sunt lucruri care nu se fac. Şi totuşi se fac…Peter Vardy în dialog cu Imre Toth, Humanitas, 2015.)
Cheful, adică băuta cu prietenii, prilej de glume și vorbe în dodii, când fiecare se simte și se dă cu un cap mai deștept, dar și prilej de a verifica dacă ții la băutură – o virtute sine qua non a bărbăției la români. Cheful modelează sufletul omului, îl eliberează de grijile care îi împovărează gândurile, le lasă să zburde naive și generoase, uitând de interese, de calculele meschine ale eficienței, ale reușitei, dându-ți măsura efemerității tale… Melancolia condiției de ființă trecătoare în eternitatea lumii…
Viața este scurtă! N-o putem lungi! Atunci, fraților, s-o facem lată!… Și-o facem lată de câte ori se poate!
Aceasta este soluția românească la interogațiile stârnite în om de conștiința morții implacabile. Acest răspuns, acest reazem sufletesc care este petrecerea cu vin, muzică și femei – când se nimeresc toate trei, nu te simți om pe pâmânt, ci în rai! Românul știe să coboare raiul pe pământ! Și harul acesta se pare că-l au și ceilalți creștini! Este un atribut al rasei? Al Europei? Al Europei de sud-est mai ales?… Al balcanicilor?…
Al constănțenilor cu siguranță!
Cheful la români! Iată un subiect pentru zece doctorate!… Cheful, acest concept românesc cum l-au catalogat mulți străini, consună cu conceptul celălalt cu care se laudă tot românul: omenia!… Să fii om de omenie și băiat de chef! Iată idealul traco-daco-geto-vlah! Într-un cuvînt, idealul românesc!
Ca ultim argument, recurgem și la clasici! Începem cu Eminescu!
Umbra lui Istrate Dabija – Voievod de Mihai Eminescu
Cum trece-n lume toată slava
Ca şi un vis, ca spuma undei!
Sus, în cetate la Suceava,
Eu zic: Sic transit gloria mundi!
Pe ziduri negre bate lună.
Din vechi icoane numai pete,
Sub mine-aud un glas ce sună,
Un glas adânc, zicând: „Mi-e sete.””.
Şi văd ieşind o umbră albă.
Moşneag bătrân, purtând coroană,
Pe pieptul lui o sfântă salbă
Pe umeri largi o scumpă blană,
Ea mâna-ntinde blând: – N-ai grijă,
Ce zic nu trece la izvod.
Eu sunt vestitul domn Dabijă,
Sunt moş Istrate-voievod.
– Măria-voastră va să-ndemne
Pe neamul nostru în trecut?
Ci el cu mâna face semne
Că nu-nţeleg ce el a vrut.
– Măria-voastră-nsetoşează
De sânge negru şi hain?
El capu-şi clatină, oftează:
– De vin, copilul meu, de vin.
Când eram vodă la Moldova
Hălăduiam pe la Cotnari.
Vierii toţi îmi ştiau slova
Ş-aveam şi grivne-n buzunar.
Pe vinul greu ca untdelemnul
Am dat mulţi galbeni venetici;
Aici lipseşte tot îndemnul.
În lume mult, nimic aici.
La voi în lumea ceealaltă,
Fiind cu milă şi dirept,
M-a pus cu sfinţii laolaltă
Şi-n rai mă duseră de-a drept.
Dar cum mai pune sfântul Petre
La rău canon pe-un biet creştin!
Când cer să beau, zice: „Cumetre,
Noi n-avem cimpoieri şi vin”
Şi totuşi domn fusesem darnic
Şi bun de inimă cu toţi.
De câte ori l-al meu păharnic
Umplut-am cupa numai zloţi!
Că ce sunt recile mademuri,
Ce aur, pietre şi sidef
Pe lângă vinul copt de vremuri
Pe lângă-un haz, pe lângă-un chef.
Împresurat-am eu şi Beciul
Cu oaste bună şi strânsuri;
Soroca, Vrancea şi Tigheciul
Trimis-au mii viteze guri
Să certe craii cu mânie…
Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace
Să-mi duc Moldova-n bătălie
Cu mii de mii de poloboace.
Atunci când turcii, agarenii
Mureau în iureş cu halai,
Oştirea noastră, moldovenii
Se prăpădeau într-un gulai.
Şi zimbrul cel cu trei luceferi
Lucea voios pe orice cort.
Precum ne-am dus, venirăm teferi
Şi toţi cu chef şi nime mort.
Nici vin cu apă n-am să mestec,
Nici dau un ban pe toată fala.
De-aceea n-am nici un amestec
Oriunde nu îmi fierbe oala.
Când calcă ţara hantatarii,
Eu bucuros la lupte merg,
Când între ei se bat magarii
În fundul pivniţei alerg.
Se certe ungurii şi leşii…
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieşii,
Cu măscărici şi lăutari;
Şi sub umbrarele de cetini
Norodu-ntreg juca şi bea
Iar eu ziceam: să bem, prietini,
Să bem, pânʼ nu vom mai putea.
Dacă venea să rătăcească
Vrun învăţat arheolog,
Vorbind în limba păsărească,
Nu m-arătam ca să mă rog.
Dar ţie-ţi place doina, hora,
Îţi place-al viţei dulce rod,
Tu povesteşte tuturora
De moş Istrate-voievod.
Le spune sfatul meu s-asculte
S-urmeze vechiul obicei,
Să verse dintre cupe multe
Şi la pământ vo două-trei.
Căci are-n sân Moldova noastră
Viteze inimi de creştin;
Tineri, în veselia voastră,
Stropiţi-le duios cu vin!
Şi în Moldova mea cea dulce
Orânduit-am cu prisos:
Ca butea plină să o culce
Cea goală iar cu gura-n jos.
Şi astfel sta Moldova toată
Cu susu-n jos ce era treaz.
Odihna multu-i lăudată
La cel chefliu, la cel viteaz.
Când de mănuşa lungii sabii
Mă răzimam să nu mă clatin,
Cântau cu toţi pe Basarabii,
Pe domnii neamului Muşatin,
Pânʼ ce-ncheiau în gura mare
Cu Ştefan, Ştefan domnul sfânt
Ce nici din ceriuri seamăn n-are
Cum n-are samăn pe pământ!
Moldova cu stejari şi cetini
Ascunde inimi mari de domn,
Să bem cu toţi, să bem, prietini,
Să le vărsăm şi lor în somn.
Pânʼ la al zilei blând luceafăr
Să bem ca buni şi vechi tovarăşi;
Şi toţi cu chef, nici unul teafăr,
Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.
Răpiţi paharele cu palma,
Iar pe pahar se strângă pumn
Şi să cântăm cu toţi de-a valma
Diac tomnatic şi alumn;
Cântăm adânc un De profundis.
Perrenis humus erit rex.
Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?
S-au dus pe veci! Bibamus Ex.
* * * *
Să-i facem rând lângă bădița Mihai și răspopitului Nică a lui Ștefan a Petrei.
Iată un mic fragment din disputa Împăratului Roșu cu ceata de cheflii a lui Harap Alb:
– Îndată vi s-a aduce și demâncare și băutură, zise împăratul, numai de-ați putea dovedi cât vă voiu da eu; că, de nu-ți fi mâncători și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine, nu vă pară lucru de șagă! Să ne dați cât se poate mai multă mâncare și băuturică, zise Setilă, că din mâncare și băutură, lasʼ dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne punem cu toți nebunii.”
Auzi la ei: „ numai la muncă nu ne punem cu toți nebunii!…
Ion Coja
