Home Editorial „De fiecare dată când văd campanii de întrajutorare mă încearcă sentimente contradictorii”

„De fiecare dată când văd campanii de întrajutorare mă încearcă sentimente contradictorii”

Editorial

sept. 18, 2024

1 58

De fiecare dată când văd campanii de întrajutorare mă încearcă sentimente contradictorii. Dați un ban pentru un copil care trebuie operat. Dați un ban pentru cei cărora le-a luat viitura toată gospodăria. Dați un ban pentru… Pe de o parte aș vrea să ajut pe toată lumea.
Oamenii trebuie ajutați, fără îndoială, indiferent de originea lor. Refugiați, sinistrați, bolnavi, sărmani, de orice culoare, etnie sau crez… nu contează. Așa e omenește – să ajuți. Ajutorul în oferi pentru tine, pentru sufletul tău, nu pentru colonizarea spirituală a celorlalte suflete. Nu pentru like-uri.
Pe de altă parte mă apucă o revoltă fără margini pentru că oamenii ăia sunt nevoiți să ceară ajutorul în condițiile în care noi i-am ajutat deja. Țara asta are instituții, rezerve, inspectorate de urgență, spitale, case naționale de asigurări, personal calificat, fonduri de urgență și toate mecanismele necesare pentru a-și ajuta cetățenii. Toate astea sunt plătite din banii noștri tocmai ca să putem ajuta atunci când apare o problemă.
În ultimă instanță, ideea de Stat se reduce la mecanismele unei companii de asigurări. Cetățenii plătesc asiguratorului pentru a li se asigura sănătatea, viața, libertatea, educația, protecția fizică și a bunurilor. Statul nu are niciun alt sens decât ăsta. Altfel nu are de ce să existe.
Dacă nu poate asigura aceste lucruri, nu suntem un stat, ci o adunătură de băștinași.
Noi am plătit deja ajutorul. Ăsta este tot contractul social: Noi dăm bani la stat toată viața, în fiecare lună și în fiecare an, tocmai ca să ajute pe cine are nevoie. Că eu poate nu voi avea nevoie 50 de ani de ajutor, dar are altcineva nevoie până atunci.
Dă-i omului banii ca să-și opereze copilul și, când îmi va veni mie sorocul, mă voi baza pe banii care s-au strâns între timp de la alți oameni. Ce rost au toate instituțiile astea dacă un copil nu poate fi operat în România?
Dacă bolnavii de cancer nu au acces la medicamentele necesare?
De ce strângem banii la oală, de la toată țara, dacă amărâții ăia nu pot primi ajutor când îi dărâmă furtuna?
Pentru ce mai facem toate astea?
Ca să donăm prin Facebook când se întâmplă ceva nasol?
Să facem milogeală printre vecini și prieteni? E umilința supremă.
De fiecare dată când văd o campanie online de întrajutorare mă simt furat și trădat. Simt că, pe lângă acei oameni disperați, mai suntem umiliți și noi încă o dată. Am plătit deja.
Mecanismele există. Instituțiile astea obeze și puturoase, în care directorii umflați de osânză sunt plătiți împărătește, iar femeile de serviciu pleacă acasă cu stomacul lipit de șiră, sunt susținute din banii noștri. Deseori plătim până în punctul în care nu mai avem de unde da amărâților, pentru că ne-a luat statul toți banii.
Campaniile astea îmi aduc mereu aminte că trăiesc în japca supremă. Pentru că oamenii nu cer telefoane, implanturi de sâni sau bemveuri. Își cer dreptul la viață și la sănătate pentru ei sau pentru copiii lor. Își cer înapoi o parte din contribuțiile pe care le-au dat statului atâta amar de vreme. Fiecare campanie de genul ăsta îmi amintește că statul mă înșală.
Că banii mei nu ajung la școlarizarea sau însănătoșirea unor copii, că nu hrănesc o babă care culege legumele stricate de sub tarabă, dar se duc în armament, în subvenții pentru mafia fosililor, pentru mafia financiară sau imobiliară, în salarii obscene pentru politicieni, privilegii pentru generali și pensii speciale pentru tablagii de profesie. În timp ce clasa politică e preocupată să înstrăineze, să fure, să vândă țara la fier vechi, să saboteze activ industria și agricultura, noi ne certăm pe câte genuri sunt și pe care hoțoman are mai multe clase.
Ce contează câte clase are ăla care îți dă în cap? O să te doară cucuiul mai puțin? O să ne certăm pe mărunțișuri până vom ajunge toți cu căciula în mână, cerșind pe internet să ne ajute cineva.
O țară de clienți fideli care așteaptă la nesfârșit un operator de la Relații cu Clienții: ”Pentru democrație apăsați tasta doi. Apelul dumneavoastră este foarte important pentru noi. Vă rugăm așteptați! … feelings… nothing more than feelings… tara-ra-ra raaaa… Vă rugăm așteptați! Apelul dumneavoastră este foarte important pentru noi…”