DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR: „Popoarele pier, dar limba și numele dăinuiesc… ” Ernst Gamillscheg
Studiul de faţă (salvat de la gunoi, cu ani în urmă de istoricul Ioan Ranca), apărut în ultimul număr din 1940 al Revistei Fundațiilor Regale.
Studiul reprezintă traducerea comunicării Űber die Herkunft der Rumänen, făcută Academiei de Ştiinţe a Prusiei şi tipărită în Jahrbuch der Preussischen Akademie der Wissenchaften zu Berlin, 1940.
„Umanistul, născut şi răposat în Toscana, Poggio Bracciolini scria la răspântia dintre veacul al XIV-lea şi al XV-lea : „În părţile Sarmaţilor de sus, se află o colonie, care, cum se spune, ar fi fost lăsată acolo de împăratul Traian. Aşezată între atâtea popoare barbare, ea a păstrat multe cuvinte latine, care au fost însemnate de Italienii umblaţi în acele părţi. Aşa oamenii spun acolo: oculum, digitum, manum, paucus şi multe altele de acestea. Aceste cuvinte arată că acei oameni descind din colonişti, pe care Romanii i-au lăsat acolo şi că în această colonie se vorbise latineşte.”
Prin aceste cuvinte a fost rostită, cu 500 de ani înainte, pentru întâia dată, vederea că Daco-românii, adecă Românii, trăitori în Regatul de azi al României, ai fostelor Principate ale Moldovei şi Munteniei şi ai părţilor româneşti din fostul Regat maghiar, continuă fără întrerupere pe vechii colonişti ai împăratului Traian.
Faptul că ştirea despre fiinţa unui popor latin a fost adusă în Apus de Italieni, nu e un joc al întâmplării. Negustorii genovezi răzbătuseră încă cu două sute de ani înainte de Poggio Bracciolini până în Marea Neagră şi-şi întemeiaseră acolo schelele. La începutul veacului al 14-lea, familia Angevinilor din Neapole fusese chemată pe tronul Ungariei şi adusese cu sine, întâi la curtea din Buda, numeroşi negustori italieni şi aceştia, la fel, au ajuns în contact cu voivodatele româneşti ale Moldovei şi Munteniei, care stătea atunci sub suzeranitatea maghiară.
Papalitatea se interesa, în deosebi în veacul al XlV-lea, de Principatele româneşti, în care dorea să-şi întindă autoritatea prin întemeierea de arhiepiscopate catolice. Cu toate elementele neromane pătrunse în limba românească, nu-i putea scăpa unui Italian înrudirea propriei lui limbi cu româna, dacă confrunta românescul ochiu, pâine cu occhio, pane şi altele din limba lui proprie.
Ideea, care apare la început atât de firească, a autohtoniei Românilor pe locurile lor actuale de aşezare, a fost clătinată din temelii în anul 1871, când Robert Rössler şi-a publicat studiile sale controversate despre Români, După acesta, originea Românilor este de căutat în… Turcia, Macedonia, Iliria, Moesia, Sciţia şi numai acolo nu, unde îi întâlnim de fapt pe Români: pe pământul vechii Dacii. De atunci încolo cearta despre originea Românilor nu s-a mai liniştit. Problema istorică a devenit problemă politică, ceea ce n-a înlesnit cunoaşterea adevărului.
Puțini cercetători români stăruie, cu puţine excepţii, în afirmarea autohtoniei conaţionalilor lor pe teritoriul de azi al României, cercetătorii maghiari reprezintă implacabil opinia contrară, iar cercetătorii francezi (F.Lol) şi savanţii germani (Sladlmuller) adoptă tot mai mult vederea că patria originară a Românilor se găseşte la Sud de Dunăre, adică în afara hotarelor statului românesc de azi…).
Motivele care sunt invocate în sprijinul acestei vederi au, fără îndoială, mare greutate. În decurs de 1000 de ani, aşa susţin protivnicii continuităţii româneşti, izvoarele istorice nu ar pomeni despre Români pe teritoriul Daciei vechi. Această provincie a fost evacuată în anul 271 la porunca împăratului roman Aurelian şi de abia în veacul al XIII-lea documentele îi pomenesc din nou pe Români, în legătură cu ţara lor de azi. Dimpotrivă, la sud de Dunăre, o populaţie românească e menţionată încă cu trei veacuri mai înainte.
Protivnicii continuităţii româneşti susțin, mai departe, că pe întreaga arie a Dacoromâniei nu s-a păstrat nici un singur nume de localitate şi nici o toponimie în forma în care ar trebui să ne aşteptăm la aceasta, în cazul autohtoniei Românilor. În rândul al treilea, în Dacia s-au aşezat după plecarea administraţiei romane Goţii, care au fost stăpânii ţării de la 271 până la 575! În Ardeal, a domnit, apoi, de la 453 până la 566, ramura de Germani răsăriteni a Gepizilor şi urme ale ambelor acestor popoare germanice se găsesc pe teritoriul Daciei până în veacul al IX-lea.
Dacă, deci, Românii ar fi locuit toată vremea în aşezările lor de azi, atunci, aşa afirmă adversarii vederii autohtoniei româneşti, ar trebui să găsim la ei resturi linguistice ale stăpânilor şi vecinilor lor germanici, după cum se găsesc în limba franceză numeroase cuvinte de provenienţă francă, în Italia, vizigotă şi longobardă, în Franţa meridională şi pe Peninsula iberică, vizigotă.
În Daco-română, dimpotrivă, nu poate fi dovedit nici un termen vechi german. Acestor trei argumente negative li se mai adaugă un altul pozitiv. Structura limbii române arată o atât de strânsă înrudire cu albaneza, încât ambele limbi nu pot să se fi format decât în vecinătate nemijlocită. De vreme ce însă nimic nu arată că Albanezii ar fi trăit vreodată la Nord de Dunăre, această atingere trebuie să fi avut loc la Sud de fluviu.
Toate aceste argumente au fost dezbătute decenii de-a-rândul în toate sensurile, fără să fi fost cu putinţă de a se ajunge la unanimitate. Tema mea de aci nu este să arăt că… tăcerea istoriei nu este atât de absolută, cum o înfăţişează protivnicii continuităţii române, că numele de localităţi vechi romane nu lipsesc cu totul; că se găsesc şi în limba română împrumuturi lexicale din germana veche. Numai argumentul al patrulea, cel pozitiv, nu poate fi dat.
Dispunem acum de un astfel de material nou în volumul întâi, apărut de curând, al Atlasului linguistic român, care îngăduie pentru întâia dată cuprinderea repartiţiei geografice a unei părţi considerabile a lexicului român. S-a constatat, până acum, în numeroase rânduri, că, spre deosebire de ceea ce găsim în limbile neolatine ale Apusului, româna este puţin diferenţiată dialectal. În distribuţia lexicului, se distinge totuşi în oarecare măsură o arie dialectală din sud-est de o arie dialectală a nord-vestului. O astfel de diferenţiere a lexicului poate fi, e drept, de dată recentă, în care caz nu interesează în problema originii Românilor. Dacă însă un astfel de dualism lexicologic poate fi urmărit până în vremea Romanilor, atunci acest fapt linguistic primeşte relevanţă istorică. A deosebi ceea ce e vechi de ceea ce e nou, cere în fiecare caz în parte o analiză migăloasă. Cu prilejul acesta nu urmăresc decât să înfăţişez câteva cărămizi mici, puţin însemnate, dacă le privim în de ele, care, dacă sunt bine încheiate, aduc lumină nouă în bezna trecutului.
Harta nr. 1:
Harta întâi arată grafic o serie a acestor isozone caracteristice pentru regiunea de sud-est a limbii dacoromâne. Aci, de pildă, locul denumirii latine populaţia românească trebuie să fi provenit cel puţin din două ţinuturi-matcă: dintr-unul care se găsea la miază-zi şi stabilea legătura cu românii din Sudul Dunării, şi dintr-altul, care se găsea la miază-noapte înlăuntrul teritoriului renunculus, sau care a fost cel puţin separat în spaţiu de întâiul ţinut matcă, dacă întreaga populaţie care foloseşte pe renunculus ar proveni dintr-o imigraţie.
Tipul renunculus pentru ren arată că comunitatea linguistică ce folosea acest cuvânt poseda în unr.ulus un sufix viu şi adaptabil. Cine spune în dialectul său „Madcrl” în loc de „Mädchen” spune şi „Baclicri” în loc de „Bächlein” şi „Buberl” în loc de „Bube/ten”, etc. ; pentru el – erl este un sufix viu şi într’una adaptabil ; -chen-lcin nu-i sunt cunoscute decât ca forme literare. Putem deduce pur teoretic, că oamenii, care spuneau renunculus, cunoşteau şi alte derivate – unculum, care nu erau întrebuinţate la grupul celălalt de înaintaşi ai Românilor. Ceea ce se şi întâmplă. Acolo unde domină renunculus, se spunea şi nvniunculus pentru manuculus, mănuncliiu în româna de azi, şi pentru genunchiu se rostea, in locul altminteri foarte răspânditului genuculum, forma genunculum, gerunchiu românesc, alături de genunchiu şi altele. Regiunea-nucleu din nord-vest arată, în genere, alte deprinderi linguistice pe tărâmul derivărilor. Pe harta I o linie de graniţă masivă încadrează aria, pe care pentru neg dăinueşte latinescul nawus, în timp ce restul teritoriului linguistic dacoromân foloseşte in acest scop o derivare terminată în -ellus.
Harta nr.2:
Şi în cazul altor termeni prezentaţi pe harta nr.2, se vădeşte acelaşi dualism lexicologic al teritoriului linguistic dacoromân. Liniile de graniţă dintre cele două arii împrejmuiesc şi în privinţa acestui al doilea grup, nu numai Muntenia, ca în cele trei cartografieri de pe harta I, ci trec din Răsăritul Bucovinei spre sud-vest, până la vechea frontieră dintre Ungaria şi Ţara Românească, graniţa dintre Banat şi Oltenia. Fără a insista asupra amănuntelor, menţionez în treacăt că, spre Răsărit de această linie de graniţă, se spune, pentru a denumi spinarea, latinescul spinale, la apus spathae, la Răsărit pentru tâmple -templa, la Apus oculas iile orbus, adecă în sensul propriu ochiul cel orb”, la Răsărit (in)quieliis pentru încet, la Apus o derivare din lenis, „blând”. Dacă comparăm între ele hărţile nr.1 şi nr.2 este bătător la ochi, că, în cadrul teritoriului linguistic coherent românesc, îşi stau, faţă în faţă, două subdiviziuni, care nu s-au atins decât într-un loc în sud-vestul Ardealului. Mai spre miază-zi, Oltenia deţine o poziţie intermediară, spre nord-est, Moldova şi Basarabia. Ni se impune astfel părerea că din spre cele două teritorii cu aşezări vechi, populaţia s-a tot apropiat, până ce s-a întâlnit în zonele intermediare şi a umplut, până la urmă, întreg spaţiul despărţitor.
Dar nici întinderea întreagă a teritoriului dialectal de la nord-vest, unde se spune azi de pildă oculus iile orbus, în loc de templa, nu este loc de veche aşezare română. Căci, în multe părţi ale întregii acestei arii, găsim, sub suprafaţa românească de azi, elemente slave sau maghiare. Peste substratul latin, se aşează întâi un strat linguistic sau două de origine neromanică, până ce în sfârşit româna acoperă întreaga suprafaţă. Astfel geografia linguistică devine geologie linguistică.
Folosirea toponimiei în vederea lămuririi unor procese preistorice n-are nevoie de justificări teoretice. Oriunde nu s-a produs o discontinuitate culturală, numele de localităţi şi de locuri se transmit de la un grup linguistic şi de colonizare la celălalt. Popoarele pier, iar numele dăinuiesc… Dacă, deci, aci pe pământul României, apar nume slave, iar numirile folosite în antichitate s-au pierdut, aproape fără excepţie, aceasta dovedeşte că, prin imigrarea Slavilor, cultura romano-slavă a fost nimicită aproape în întregime. De vreme ce, însă, numele perioadei slave dăinuiesc la rândul lor, – au fost deci primite de Români, – urmează, mai departe, că expansiunea română n-a reprezentat o cesură culturală, ci, dimpotrivă, că ambele popoare s-au contopit organic.
Întâia imigrare slavă pe teritoriul Daciei vechi pare a se fi produs în cursul veacului al Vl-lea. Întinderea ei în partea de Apus a teritoriului linguistic daco-român o învederează un tip de nume de localităţi, care derivă de la anume concepţii juridice proprii vechilor Slavi. În întregul Banat, în Oltenia şi în Sudul Ardealului putem întâlni nume de localităţi, care sună: Ohaba sau Ohabita. Acest termen însemna, la început, la Slavi, o gospodărie ereditară scutită de dări. Numele persistă, deşi semnificaţia lui a devenit de mult neînţeleasă. E posibil, fără îndoială, şi de sigur, e şi probabil, că printre Slavii, la care se găsea instituţia juridică a ohabei, să se fi găsit aşezări de populaţii romanice, ca minoritate, care linguistic nu devine manifestă. Însă faptul nu poate fi dovedit.Dar şi cuvintele împrumutate ale unei limbi au o mare valoare lămuritoare. Fac abstracţie de cuvintele împrumutate de ordin pur literar, care sunt importate întâi de toate pentru cunoaşterea culturii spirituale a unui popor.
Dar şi în rândul termenilor împrumutaţi fără intermediul literaturii, care trec de la un popor la altul, trebuie să distingem două grupe. Întâia grupă o alcătuiesc cuvintele zise „cuvinte de împrumut necesar”. Astfel de cuvinte le găsim totdeauna acolo unde influenţează o cultură străină superioară sau unde o cultură sau administraţie străină e impusă cu sila şi nu îngăduie nici o deducţie cu privire la aşezarea mai veche sau mai recentă a popoarelor, ce au ajuns în contact în decursul istoriei lor. Astfel nu se poate trage, din denumirile româneşti ale rânduielii de stat medievale de origine slavă, concluzia că slavii reprezintă în România de azi un substrat etnic, tot aşa cum din faptul acesta nu se poate demonstra nici contrariul. Altminteri se întâmplă, însă, cu exprimările vieţii sufleteşti, ale afectului, sau cu expresiile micii gospodării, care n-au valoare de circulaţie dincolo de familie. Astfel de termeni nu pătrund dintr-o limbă într-alta sub presiunea unei pături etnice suprapuse cu autoritate. Ele rămân limitate la comunitatea linguistică căreia îi aparţin şi acolo unde două popoare convieţuiesc. Deci, dacă vom întâlni cuvinte „împrumutate” şi din această categorie într-o anumită limbă, putem trage concluziunea că ele provin de la o populaţie deznaţionalizată, de la un substrat etnic.
Astfel, de pildă, Daco-româna dispune de doi termeni pentru denumirea suspinatului : a suspina, care este de origine latină, şi a ofta, de origine slavă. Nu subsistă nici o necesitate de a împrumuta un alt cuvânt pentru aceeaşi reprezentare. Totuşi graiul Banatului, adică al regiunii în care am constatat, cu ajutorul faptului că intervin nume în Ohaba, un substrat vechi slav, şi-a însuşit pentru a suspina sârbescul suskali, a şopti, sub forma a şuşcăi. Procesul acesta nu are înţeles decât dacă presupunem că o populaţie sârbă, în al cărei lexic exista susk pentru denumirea suspinatului, a păstrat această expresie fonică şi expresivă, când pentru rest a primit româna ca limbă de comunicaţie. De aci, decurge deci concluzia că peste populaţiile vechi slave, de la care provin numele în Ohaba, s-a suprapus o pătură slavă recentă de nuanţă sârbească pronunţată. Din nou însă, trebuie să adăugăm, dintru început, că încă înainte de imigrarea celei de a treia pături de populaţie a acelor Romani cărora trebuie să le fie atribuită romanizarea definitivă a regiunii, se poate să fi trăit ca minoritare, printre Slavi, alte populaţii romanice.
Din teritoriul, pe care se foloseşte azi, (de pildă, oculus iile orbus pentru „tâmplă” trebuesc scoase) deci, părţi însemnate ca regiuni cu substrat străin, înainte să putem răzbi până la sâmburele propriu zis al ariei dialectale româneşti de nord-vest. Aşa întâi Maramureşul şi Nordul Sătmarului. Ceea ce reprezintă în Sudul teritoriului linguistic daco-român Slavii meridionali, reprezintă la Nord, începând din veacul al XII-lea Rutenii (Ucrainienii). Făcând abstracţie de Moldova şi de Basarabia, al căror substrat ucrainian este necontestat, aceşti reprezentanţi ai Slavilor de Nord au înaintat departe spre miază-zi şi Apusul României Mari de azi. Ei sunt numiţi de Unguri „Oroszi”, de Români „Ruşi”, iar de Germanii din Ardeal „Reussen”. Astfel de aşezări de maloruşi sunt de pildă Orosfaia în judeţul Cluj, Rusciori, în vechime Villa Ruthenica, în părţile Sibiului, Rusu-de-Jos în judeţul Someş, etc. Aceste promontorii sudice ale Rutenilor au fost totdeauna frânturi etnice neînsemnate în mijlocul populaţiilor romane, bulgare sau maghiare; nu pot fi socotiţi deci nici ca populaţia cea mai veche, aşezată aci după epoca romană. Totuşi Ruteana este încă şi azi limba de comunicaţie a unei minorităţi de 12 la sută, din populaţia totală, în judeţul Maramureş şi aci se poate vădi cu ajutorul cuvintelor de împrumut rutene în Româna regională, că Româna s-a întins de fapt în dauna Rutenei în epoci recente. Astfel aci se foloseşte în locul lui gust, provenit din latină şi de o răspândire generală, cuşăiesc,
împrumutat din ruteană; în loc de cuvânt = conventum, slavul besiadâ; pentru a „frământa”, exprimat de Românii regiunii dialectale de nord-vest prin subigere, aceşti Ruteni românizaţi folosesc povălui din povaliti etc.
Întrebarea cine, Românii sau Ungurii, pot ridica în Ardeal şi Banat pretenţii de prioritate ne conduce pe terenul politicii. O astfel de pretenţie, e drept, n-are decât valoare sentimentală, căci altminteri România fostă sub stăpânire maghiară ar trebui împărţită între Sârbi, Bulgari, Ruteni, Germani şi Români, presupunând că popoare germanice n-ar anunţa drepturi de prioritate la succesiunea Goţilor şi Gepizilor şi că Roma, ca mama a Daciei, şi Turcii, ca rudele cele mai apropiate ale Pecenegilor şi Cumanilor, n-ar ridica pretenţii la succesiune… Oricum, nu fiecare cuvânt împrumutat din Maghiară, care trăiește azi în limba Românilor din Ardeal poate fi socotit drept dovadă a unui … substrat etnic maghiar. Căci în părţile României Mari, ce au aparţinut Ungariei, Maghiara a fost limba administraţiei şi a culturii superioare. Dacă deci pentru „bolnav”, ungurescul beteag este termenul folosit aproape exclusiv în Româna din Ardeal, faptul se explică prin aceea că … medicii erau formaţi la universităţi maghiare, în limba maghiară. În schimb, putem evidenţia un substrat maghiar, acolo unde expresii maghiare apar în interiorul teritoriului linguistic român în forma unor insule lexicale. Acesta e cazul în Ardealul de Răsărit, în regiunea Secuilor maghiari, care mai constituie majoritatea şi acum în judeţele Ciuc, Trei Scaune, Odorhei şi în Sudul judeţului Mureş. Aci, de pildă, expresiile pentru „murdărie” şi „murdar” sunt de origine maghiară şi la o parte din populaţia română, şi anume mocsok,
mocskos etc. Sau pentru „urdoare” se foloseşte ungurescul cipa. Nu trebuie scăpat din vedere că avem de a face cu cuvinte care n-au câtuşi de puţin valoare de circulaţie şi care n-au ajuns de la Unguri la Români, pe calea învăţării limbii.
Şi Nordul Banatului este o regiune cu substrat maghiar. Aci populaţia maghiară la origine a avut pentru denumirea gleznei un termen csuklou, în timp ce Românii aşezaţi în aceleaşi regiuni foloseau latinescul nod(us). La deznaţionalizarea acestei populaţii maghiare a fost adoptat, termenul nou nodu, dar s-a păstrat terminaţia vechiului csuklou. Astfel rădăcina termenului nodâu, folosit acum acolo, este românească, iar terminaţia o rămăşiţă a vechiului substrat etnic.
Deosebit de aceste două regiuni, cândva, după toată probabilitatea, de substrat pur maghiar sau maghiaro-slav, mai trăiește din loc în loc la nord-vest, o minoritate maghiară dc 30-40 fc. Aci au pătruns în maghiară şi numeroase cuvinte împrumutate din limba românească ceea ce pare a arăta că aici n-au fost numai românizate elemente etnice străine, ci că au fost maghiarizate şi sate româneşti. Aci numai Linguistica singură nu îngăduie stabilirea priorităţii unuia din cele două popoare. Probabil că ambele au pătruns concomitent în regiune, aşezările lor întrepătrunzându-se.
Am pomenit până acum de două ori aşezările paleoslave din veacul al Vll-lea, a căror arie maximă indică numirile în Ohaba. O parte a acestor coloni paleoslavi s-a deplasat mai târziu spre Sud, o altă parte a rămas la Nord de Dunăre. Acest substrat paleoslav iese la iveală încă şi acum în chip de cuvinte de împrumut în judeţul Hunedoara, la sud-vestul Transilvaniei. Nu e o întâmplare că Slavii aceştia rămaşi, s-au aşezat tocmai în luncile fertile ale văilor dea-lungul Mureşului, de pildă, unde se găsesc încă din vremuri preistorice unul din centrele culturale ale Transilvaniei de mai târziu.
Cuceritorii au luat în stăpânire partea rodnică, cultivată deja, a ţării, împingând în munţi populaţia autohtonă.
Toate aceste regiuni cu substrat neroman trebuiesc date la o parte, când urmează să fie dezghiocată regiunea matcă, centrul de expansiune al Românimii din cadrul regiunii dialectale de nord-vest.
Ceea ce rămâne este evidenţiat pe harta III prin nuanţa cea mai închisă. Este regiunea Munţilor Apuseni, a dealurilor din Apusul Transilvaniei, ţinutul accidentat, de pe coastele apusene ale căruia izvorăsc cele trei Crişuri şi ale cărui ramificaţii răsăritene sunt udate de Arieş şi de Ampoi. Este regiunea auriferă de la Abrud şi Zlatna.
Dacă aceste rezultate, stabilite exclusiv pe baza unor raţionamente de geografie şi de geologie Linguistica, sunt întemeiate, atunci dacă într-adevăr în aceşti munţi, care ating 2000 metri, s-a păstrat o populaţie romană veche, atunci trebuie să găsim şi alte dovezi pentru autohtonia Românilor ardeleni. Într-adevăr, acestea se şi găsesc peste tot, de îndată ce regiunea, despre care e vorba, e bine delimitată. Unul din aceste argumente ne conduce pe tărâmul evoluţiei fonetice.
Pentru „debil”, „lipsit de putere” şi pentru „descărnat” Româna şi-a însuşit termenul slav slab, încă din epoca paleoromână, căci cuvântul se găseşte şi la Românii trăitori la miază-zi de Dunăre, care s-au despărţit pe la anul 1000 de rudeniile lor de la Nord. Însă pe o arie compactă, care înglobează în întregime regiunea-matcă de la nord-vest, delimitată mai sus, şi care o depăşeşte chiar în spre apus, cuvântul nu se pronunţă slab, ci sklab (s-a interpus între s iniţial şi / următor un k). La fel acolo se pronunţă pentru cuvintele sloată, sloi, slovă, sluga etc. skloată, skloi, sklovâ, sklugă etc. înlocuirea lui sl prin skl se produce fără excepţie, cu rigoarea unei legi naturale.
O astfel de constatare, la început, pare a fi lipsită de orice importanţă şi, prin urmare, nespecialistul va putea pricepe cu greu cum pot reţine astfel de observaţii atenţia unor cercuri serioase. De fapt, cuprinsul material al observaţiei nici nu are importanţă ştiinţifică. Aceasta ea o primeşte de abia când întrevedem în dosul formulelor fonetice, omul care vorbeşte. O schimbare de sunet, cum este cea de la sl la skl, nu-şi are rădăcina în tendinţele de evoluţie ale Românei. Ea nu poate fi redusă nici la influenţa substratului slav sau maghiar, căci în Maghiară grupul de sunete skl lipseşte cu totul, iar faptul că schimbarea nu este nici slavă, îl atestă chiar cuvântul slab cu grupul sl păstrat, în schimb, introducerea unui k în grupul împrumutat sau nou format sl este pe linia evoluţiei latine vulgare şi a limbilor romanice. Astfel, în latina vulgară, insula a devenit prin isla, iskla şi când mai târziu din limbile germanice sl a pătruns în limbile romanice în cuvinte ca slaihts, slimb, sliljan, grupul de sunete sl, care lipsea în sistemul fonetic latin a devenit pronunţabil prin inserarea unui k.5. Întrucât, deci, azi se pronunţă acolo pentru slab din Româna comună sklab(u), fonetica veche latină irupe în această pronunţare cu aceeaşi forţă, ca în veacul al V-lea pe pământul Franţei meridionale şi al Italiei de Nord. Aci, în Munţii Apuseni, se află, deci, patria originară a unor expresii ca renunculus pentru reniculus de la miază-zi; numai aci dăinuieşte înăuntrul Romanei de răsărit zoctu’s „opincă” atât de răspândit în Romana de Apus. Aci la Ampeium se găsesc dovezi pentru folosirea cuvântului luna încă în antichitate, cum arată o inscripţie, în înţelesul de douăsprezecime a anului, pe care îl prezintă numai daco-romanicul lună. Mai la Sud, luna şi mensis este şi în româneşte tot atât de separat ca în Romana de Apus.
Şi numele de locuri şi de fluvii din această regiune atestă autohtonia Românilor. Vă aduceţi aminte că lipsa tradiţiei latine pe tărâmul toponimiei a fost invocată ca un argument de căpetenie contra ipotezei continuităţii române. Acest argument este adevărat, în genere, pe pământul daco-român, nu însă aci. În centrul ţinutului accidentat al Munţilor Apuseni se găseşte oraşul Abrud, un nume care derivă din latinescul Abruttum, Abrittum „aur”, ca şi numele Zlatnei, ce se găseşte la miază-zi de el. Numele acesta nu poate să fi ajuns la Români prin mijlocire slavă, maghiară sau turco-tătară. Ampeium nu mai denumeşte o localitate ce se găsise la Sud de Abrultum, dar a fost receptat de Unguri, în veacul al Xl-lea, în forma Ampei(u), care arată o evoluţie pur romană, ca denumire a râului, lângă care se aflase oraşul Ampeium, dăinuind şi azi în limba maghiară sub înfăţişarea Ompoly. O evoluţie latină neîntreruptă, mai arată si numele celor trei Crişuri. Numele se leagă nemijlocit de Grisia, Grissia şi altele similare, păstrate din Antichitate. Şi oraşul Turda, de pe coasta răsăriteană a regiunii-matcă de la nord-vest, a fost interpretat de S. Puşcariu (Dacoromania 4, 1353) într-un mod convingător, ca dovadă pentru autohtonia Românilor din Transilvania. Numele dace de oraşe cuprindeau adeseori, ca parte a doua, dava, care poate fi tradus prin „oraş întărit”. Oraşul Turda însă este străbătut de râul numit Tur. Aşa cum de pildă cetatea care a fost clădită pe Salzach a fost numită Salzachburg,
Salzburg, aşa se chema oraşul aşezat pe Tur ,Turidava. Numai în limba română un astfel de Turidava, nepăstrat ca atare în inscripţii, dar care mai poate fi descoperit cândva, putea deveni Turda, de vreme ce din toate limbile ce s-au întâlnit aci, numai Româna suprimă -v- intervocalic.
Cum am avut prilejul să sugerez, întreg teritoriul cunoscut din documente şi care va fi însemnat la origine, linguistic daco-român este presărat cu nume de localităţi slave, semn al puternicei interpenetraţii slave, care a început în veacul al VI-lea şi a durat tot cursul întâielor secole ale Evului Mediu. În veacul al X-lea urmează descălecarea ungurească. Întâi în şes, iar din veacul al Xl-lea şi în Transilvania. Şi această acţiune de colonizare maghiară a adus numeroase nume noi în regiune. Astfel, de pildă, din 230 de localităţi din raza Văii Arieşului şi Ampoiului, dintre care cea din urmă se găseşte în tinutul-matcă de nord-vest, numai 87, ca la aproape o treime, sunt întemeiate de Români, faţă de 110 de origine maghiară, şi de 32 de origine paleoslavă. Cu totul altul este raportul reciproc dintre numele de munţi.
Dintre acestea 13 sunt româneşti, numai 4 ungureşti, pe când denumirile slave de munţi lipsesc cu totul, (vezi Weigand, Balkan-Archiv I, 31 şi 34 urm.) Aceasta se explică nu printr’o aversiune a Slavilor de a se aşeza pe culmile munţilor, căci peste tot aiurea putem constata şi prin denumirile de dealuri prezenţa Slavilor. Dacă tocmai în regiunea delimitată aci numele de dealuri nu sunt slave, faptul se explică prin împrejurarea că aceste vârfuri au rămas totdeauna în raza populaţiei romanice, în timp ce luncile roditoare din văi au fost ocupate de cuceritorii slavi.
Cu aceste rezultate ale istoriei linguistice concordă şi indicaţiile sărăcăcioase ce pot fi scoase din istorie. Aşa numitul notar anonim al regelui maghiar Bela (al II-lea sau al III-lea) – care chiar dacă însemnările lui nu pot trece drept mărturii istorice necontestate – a folosit totuşi tradiţii vechi! El relatează, că pe vremea descălecatului maghiar, în „Terrae Ultrasilvanae’”, (după Drăganu, în ambele văi ale Someşului ) unei Țări stăpânite de un anume Gelou, de origine un „Blacus’’- adecă un Român, în a cărui ţară „convieţuiau” Blasij et Sclavi, adecă ,,Români” şi „Bulgari”. Numele ciudat de Gelou , Drăganu îl pune în legătură cu numele localităţii Gilău. ce se afla pe coasta de nord a regiunii-matcă studiate de noi, la Sud-Vest de Cluj. Prin urmare, în vremea descălecatului maghiar, Românii coborîseră de pe culmile Munţilor Apuseni în lunca văilor şi au întemeiat un fel de organizare de stat primitivă, care, e drept, n-a putut face faţă incursiunii maghiare. Oricât ar fi de contestată de diferiţii cercetători, această dovadă în favoarea priorităţii Românilor în Transilvania de Apus se găseşte în deplină concordanţă cu rezultatele cercetării linguistice.
Am pătruns astfel pas cu pas până la sâmburele Românimii de nord-vest, în patria originară – dacă nu a tuturor Românilor, totuşi în cea a Românilor ardeleni. Spre a vedea clar, ar trebui să umblăm pe acelaşi drum anevoios spre miezul regiunii reniculus, ca să răzbim şi aci la sâmbure. Îngăduiţi-mi să anticipez rezultatul acesteilalte cercetări: Un alt ţinut-matcă pur românesc se găsea încă în veacul al VII-lea, adecă în timpul imigrării bulgare în Balcani, pe ambele maluri ale Dunării de Jos. Anume între Giurgiu şi Cernavodă; apoi la Nord, în şesul dintre Dâmboviţa şi Argeş, a pulsat, cum arată arheologia, în epoca dintre 400 şi 600, o relativ puternică viaţă culturală, care, nu putea avea aci decât un caracter roman.
Un al treilea ţinut-matcă românesc a fost slavizat în cursul Evului Mediu. Este regiunea ce se găseşte între Sârbi şi Bulgari, la Sud de Dunăre în prelungirea Banatului şi a Olteniei. Istoria tace şi despre acest centru românesc ; cercetarea linguistica însă nu poate păstra nici o îndoială despre fiinţarea lui. Fiecare dintre aceste trei ţinuturi-matcă romanice de la începutul Evului Mediu ar fi pierit în furtunile de la sfârşitul epocii năvălirilor, dacă ar fi rămas izolat. Putem stabili aceasta din soarta unei alte frânturi etnice romanice, care, în dealurile de la Apus de Balaton a tot înfruntat vremea năvălirii Hunilor, Gepizilor, Longobarzilor şi a Slavilor până cel puţin la anul 900. Lăsat pe seama propriilor sale forţe, acest promontoriu al romanităţii a pierit ca şi Romanii izolaţi de la Salzburg şi din Austria de Sus, sau Galoromanii izolaţi de la Răsărit de Rin.
S-a spus că e un miracol al istoriei că Romanii de la miază-noapte de Dunăre, nu numai că şi-au păstrat în decursul năvălirilor de popoare, timp de 1500 ani, neamul, ci au avut, deosebit de aceasta, şi forţa de a-şi asimila o serie impunătoare de alte neamuri. Ne pare, într-adevăr, o minune să vedem că o minoritate etnică, cu liturghie slavă şi a cărei formă de stat este slavă, se impune peste tot şi înmănunchează, până la urmă, o duzină de neamuri deosebite, sub aceeaşi limbă, într-un singur popor.
Această enigmă poate fi dezlegată, pornind de la o reflecţie de istorie linguistica, în aparenţă neînsemnată. Am văzut că locuitorii romanici ai munţilor din Apusul Transilvaniei au folosit, în loc de forma slab a românei comune, forma sklab şi că în trecerea de la sl la skl un vechi substrat roman s-a ridicat din nou la suprafaţă. De la cine, însă, au sau şi-au însuşit aceste populaţii romanice pe slab, care e redat incomplet prin sklab ? Fără îndoială că nu de la Slavi, care îşi aveau încă aşezările în luncile văilor, căci lipsea orice raţiune pentru aceasta.
Şi populaţiile romanice din Franţa şi Italia şi-au păstrat expresiile lor pentru „debil, descărnat, lipsit de putere” şi celelalte nu şi le-au înlocuit prin expresiile echivalente francone sau gotice. Cuvintele împrumutate nu sunt însuşite arbitrar; fiecare împrumut de cuvinte se datoreşte unui proces linguistic sau cultural. Dacă, deci, termenul slav slab a fost întâi romanizat sub forma slabu în vechea română, faptul nu se datoreşte populaţiilor romanice, care trăiau într-unul sau mai multe din ţinuturile-matcă pomenite, ci Slavilor care şi-au romanizat propria lor limbă. Dar şi o astfel de romanizare trebuia să aibă o pricină specială, căci în genere o majoritate etnică nu-şi părăseşte limba de dragul unei minorităţi, lipsită de superioritate culturală şi politică.
Dacă deci Slavii şi-au prevăzut propriul lor slab, în Muntenia sau poate chiar mai devreme la miază-zi de Dunăre, în ţinutul Timocului, cu o terminaţie română, poate pentru că acest slab avea valori emotive sau afective, ce lipseau lui debilis sau flebilis de origine romană. Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că limba romanică era limba generală de înţelegere, limba cu cea mai multă putere de circulaţie, la care se recurgea atunci când reprezentanţii feluritelor neamuri, adunate pe pământul României răsăritene, voiau sa se înţeleagă. Această limbă romană de la Răsărit, această română arhaică, este deci forma întinerită a aşa numitei latine vulgare, care cu veacuri înainte unificase, abstracţie făcând de deosebiri dialectale abia sensibile, întregul şi imensul teritoriu roman din Occident.
O astfel de limbă de circulaţie a fost indispensabilă în Europa de Răsărit de la începutul Evului Mediu. N-avem decât să ne dăm seama de amestecul etnic din ţinutul Albei Iulii, aflat în ţinutul-matcă de la nord-vest, la anul 1100, adecă în vremea penetraţiei maghiare în Ardeal. Se găseau acolo întâi populaţiile romanice în munţi, din a căror limbă provin denumirile Criş, Ampoi; apoi Slavii care îşi aveau aşezările la Bălgrad (Alba Iulia), Târnava, etc.; Pecenegii care au pătruns în Bihor la 1068, au fost bătuţi la 1085 de regele maghiar, dar au rămas în parte în ţară, după cum arată nume de localităţi ca Bessenyew în judeţul Târnava-mică; Cumanii, rudele cele mai apropiate ale Turcilor şi Pecenegilor, au pătruns şi ei în Ungaria la 1071 şi ale căror aşezări le mărturisesc nume de localităţi în judeţele Arad, Bihor, Făgăraş, Hunedoara şi Alba (Drăganu pag. 513, 528). Dar şi denumirea „Slavi” este numai un nume colectiv. Trăiau numai în judeţul Hunedoara, după mărturia numelor de localităţi, Ruteni, Bulgari, Sârbi, Slovaci şi pe lângă ei poate şi resturi ale vechilor Slavi, imigraţi în veacul al VII-lea (Drăganu 278 şi urm.). Un astfel de amestec etnic se produse şi în veacurile anterioare, de când Romanii părăsiseră Dacia. El a dominat la fel, oriunde mai târziu a ajuns să stăpânească limba română. În zona de trecere între Muntenia şi Oltenia, găsim, astfel, în Evul Mediu, pe lângă Slavii imigraţi de mult şi locuitorii veniţi din Ungaria (Ungureni), dar si Tătari care s-au aşezat aci la 1250. Cu două veacuri mai înainte, ţinutul era stăpânit de Cumani. Din toate aceste popoare numai Germanii şi Ungurii au putut să-şi păstreze odată cu limba şi neamul. Nu este un joc al întâmplării că tocmai Romano-româna a devenit limba de circulaţie între toate aceste neamuri.
Deşi Roma a renunţat la 271 la stăpânirea provinciei Dacia şi cu toate că, în urma separării Imperiului de Răsărit, Balcanii au ajuns sub influenţa spirituală a Bizanţului, Latina a rămas totuşi limba „de stat” generală până la începutul veacului al VII-lea. Această limbă de stat şi-au însuşit-o şi au folosit-o, în veacurile VI şi VII, Slavii imigraţi, dându-i însă înfăţişarea ei nouă. Româna este deci latina vulgară adaptată viziunii linguistice şi formei exterioare a limbii Slavilor. Dacă deci; păstorii şi plugarii retraşi în munţii de la Apus de valea Mureşului au redat termenii generali români (slabii prin sklabu, slănină prin sklănină,etc) aceasta reprezintă erupţia la suprafaţă a vechiului substrat romanic cu prilejul însuşirii limbii de circulaţie romano-slave. Pe aceasta au putut-o învăţa mai uşor decât limba maghiară sau slavă, de vreme ce nu era decât o variantă a propriei lor limbi. Dar şi pentru Slavi era mai lesnicios să se folosească de Română decât de orice altă limbă în concurenţă, Pentru că Româna primise prin răsplămădirea seculară de către buze slave, atâtea elemente slave, încât puntea de la limba proprie la limba de circulaţie , nu lipsea mai niciodată. După acestea ajung repede la concluzii.
Continuitatea Românilor în Regatul lor de azi e, deci, mai puţin o continuitate de rasă cât una a spiritului. Populaţiile romanice, ce trăiau în vechile ţinuturi de baştină, au devenit pilaştrii unei mari clădiri, ai cărei pereţi laterali au fost umpluţi cu neamuri de altă provenienţă. Forţa, ce leagă întreaga clădire, este limba de circulaţie comună. Ultimul pas a fost făcut când această limbă de circulaţie a devenit limba din casă şi la acele popoare, care nu erau de origine romană. Astfel limba, care păstrează, transmiţând şi continuând spiritul Romei, a făcut din feluritele neamuri,
fii noi ai Romei.”
ERNST GAMILLSCHEG
Ernst Gamillscheg (născut la 28 octombrie 1887 în Neuhaus , † 18 martie 1971 la Göttingen ) a fost un lingvist germano-austriac.
Gamillscheg și-a luat doctoratul în 1909 la Viena de la Wilhelm Meyer-Lübke pe Elemente romanice în dialectul german al Lusernului (Halle ad Saale 1912) și a abilitat-o (după ce a stat la Paris cu Jules Gilliéron și Mario Roques) în 1913 cu Studii despre preistoria unei teorii romane tensionante (Viena 1913; Tübingen 1970).
După serviciul militar, în timpul căruia a fost rănit, a fost chemat la Innsbruck în 1916, mai întâi ca profesor asociat și din 1919 ca profesor complet de filologie romanică.
În 1925 s-a mutat la Universitatea din Berlin.
În 1936 a fost acceptat ca membru cu drepturi depline al Academiei Prusiene de Științe.
Din 1938 a fost membru corespondent al Academiei Bavareze de Științe.
În 1939, Ernst Gamillscheg a primit distincția de serviciu cu loialitate, clasa a doua, de la Adolf Hitler…
Din 1940 până în 1944, Gamillscheg a fost președinte al Institutului Științific German din București și, de asemenea, profesor vizitator la Universitatea din București.
În 1946 a fost numit la Universitatea din Tübingen și s-a pensionat acolo în 1956.
Fiul său Franz Gamillscheg a fost un om de știință german în domeniul juridic.
Lucrări:
Dicționar etimologic al limbii franceze , 2 vols., Heidelberg 1926-1929 (a 2-a ediție revizuită 1966-1969); 1997 ( ISBN 3-8253-0501-5)
Romania Germanica , Bde., Berlin 1934, 1935, 1936 (Volumul 1: a 2-a, editie revizuită 1970)
Immigrazioni germaniche in Italia , publicat de H. Keller, Leipzig, 1937
Despre originea românilor , Academia de Științe, Berlin 1940 (20 pagini)
Teoria franceză a sensului, Tübingen 1951
Sintaxă istorică franceză, Tübingen 1957
Articole selectate, 2 volume, Tübingen 1962
