Despre ură şi răzbunare
Lumea şi-a adus aminte iarăşi că fără solidaritate n-ar fi decât o adunătură de jivine însetate de sânge. Revelaţia asta s-a ivit nu dintr-o criză de conştiinţă a omenirii, ci din întâmplarea care a secerat vreo douăzeci de suflete pariziene. Tragedia franceză ne-a trezit pe toţi la realitate, dar nu pentru mult timp, sunt sigur de asta. Nu la fel s-au petrecut lucrurile şi după 11 septembrie 2001, când credeam că moartea celor traşi la sorţi atunci ne va obliga să preţuim altcumva viaţa ? Sau după măcelurile din Belgrad, Cairo, Bagdad, Tripoli, Damasc sau acum Kievul…?
Din nefericire, deşi istoria se repetă de mii de ani, oamenii nu pricep nimic din greşelile trecutului. Poate fiindcă sunt mereu alţii, iar poveştile de altădată nu-i privesc pe ei; poate fiindcă amnezia ne goleşte memoria de coşmaruri, poate fiindcă… Se pare că nu am învăţat să trăim în pace, în armonie, Abel şi Cain n-au catadicsit încă să se aşeze la aceeaşi masă şi să se ierte unul pe altul.
Cruciadele, Inchiziţia şi războaiele s-au purtat şi se poartă şi azi în numele urii. Ura religioasă, ura politică, ura economică, ura rasială, ura culturală sau fotbalistică. Fratele şi-a ucis fratele la început, mai apoi albul l-a masacrat pe semenul său negru sau roşu, creştinul pe iudeu sau musulman şi invers, răzbunare şi iar răzbunare, dinte pentru dinte şi glonţ contra glonţ. Cine să mai oprească lungul şir de crime ? Suntem copiii unei crize complexe şi profunde, fără remediu, resursele s-au împuţinat alarmant, iar noi ne-am înmulţit exagerat. Odinioară, coloniile asigurau luxul şi măreţia puterilor imperialiste, dintotdeauna insaţiabile şi lacome. Cu vremea, sclavii s-au emancipat şi au dat buzna în inima Angliei, Germaniei, Franţei, Italiei, Spaniei…
Pe nesimţite, populaţiile de acolo s-au amestecat, şi-au pierdut puritatea nobilă, şi aşa veneticii au repurtat prima victorie asupra coloniştilor. Capitalismul cotropitor a căutat să se mute de colo-colo, stârnit de mirosul de ţiţei şi pretutindeni a presărat praf de puşcă. Sămânţa de vânt aruncată oriunde a încolţit şi a rodit furtuni, uragane. Ura sclavilor s-a transmis din generaţie în generaţie, ca un legământ pe care nimeni nu vrea să-l rupă. Pretextele sunt uşor de găsit, le întâlneşti la orice pas. Ciocnirile de civilizaţie din interiorul societăţilor multiculturale izbucnesc când şi când, toleranţa e doar un concept demagogic. Propagandiştii noii ordini mondiale ne mint programatic că patria noastră este Europa Unită, dar nu e aşa. Din multiplele şi ireconciliabilele diferenţe culturale s-au născut nenorocirile care au îndoliat recent planeta. Sentimentul dezrădăcinării, al alienării şi marginalizării în spaţii străine, este sâmburele violenţei de stradă.
Ca şi lipsa instrucţiei printr-un masiv abandon şcolar, a unei protecţii sociale pe care statul capitalist nu o mai poate asigura. Sistemele politice trebuie regândite grabnic, deopotrivă cu fenomenul migraţiei, a cărui nocivitate o vom constata abia peste ani. Terorismul este forma extremă a crizei de care pomeneam, forma elevată a urii religioase şi nu numai. Politica de forţă şi dictat a euro-atlanticilor a deschis prea multe fronturi, prea multe răni, astfel încât situaţia a devenit incontrolabilă şi explozivă.
Digurile siguranţei cetăţeanului s-au rupt cam peste tot, securitatea naţională e harcea-parcea, globalizarea mondială ne-a venit de hac. Atacurile teroriste de la New York şi Paris se vor relua în alte locuri, întrucât cauza lor va rămâne de-a pururi actuală şi intactă. Ura va tutela pe mai departe omenirea, indiferent de patetismul sloganului Je suis Charlie, la modă acum. Mâine va fi alt Charlie, cu alt prenume, desigur, demenţa lumii nu se va sfârşi aici. (Marian Nazat)
