Destinul stă în nume!
Schizofrenie onomastică… intre exod si sperantă!(I)
Preambul: Gândurile care urmează mi-au fost inspirate de unul dintre ecourile la articolul „Rânduri despre tatăl meu…” http://www.acum.tv/articol/342 63/ scris de Fane, coleg de clasă şi foarte bun prieten, care mi s-a adresat în mod firesc, „Dragă Juli…”
Nomen est omen [Destinul stă în nume]…
Un dicton care te duce la gândul că numele modelează soarta celui care-l poartă, însă am început să-l tâlcuiesc şi altfel, de curând, traducând un nou volum din opera lui Kristóf Szongott (nascut la Bogata, Mures), monograful armenilor din Gherla. Cartea scrisă în limba maghiară şi publicată în 1898, în Oraşul ” Armenesc” (Gherla), la tipografia lui Endre Todorán, sub un titlu lung şi lămuritor: Genealogia familiilor armene autohtone, luând în considerare înrudirea dintre ele şi etimologia numelor de familie şi a celor de botez , un demers original, datorat setei de cunoaştere şi strădaniei unui profesor de liceu, erudit şi poliglot , care la momentul respectiv avea la dispoziţie o bibliografie cuprinzătoare: „ Dacă eu n-aş fi scris această muncă importantă şi necesară, mă îndoiesc că vreun altul din generaţiile viitoare ar fi putut s-o facă, negăsindu-se în situaţia prielnică pe care o am eu. Eu am reuşit pentru că, pe lângă o serie de conjuncturi favorabile, am beneficiat şi de faptul că inestimabilele arhive ale oraşului se află depozitate în curtea mea”.
La demolarea vechii Case a Sfatului din Gherla (1893) întreaga arhivă municipală – şase căruţe cu platformă, pline ochi cu documente vechi – a fost depozitată în curtea locuinţei profesorului Szongott. Casa în care locuia autorul mai există în Gherla zilelor noastre. Din păcate, însă, placa memorială amplasată mai demult pe peretele dinspre curte, nu poate fi văzută din stradă, aşa că tot mai puţină lume află despre vestitul său locatar de odinioară. Adevărul este că strada pe care se află această casă ar trebui să poarte numele lui Kristóf Szongott, cel care a imortalizat Gherla în monografia sa.
„Râvna mea în această trudă obositoare a fost stimulată şi de conştiinţa că această lucrare nu se adresează doar etnografilor, ci tuturor familiilor armeneşti din Transilvania. După cum nu există om să nu-şi iubească familia, nu cred că se vor găsi armeni care să nu dorească să obţină lucrarea unde pot găsi tot ceea ce s-a păstrat despre familia lor atât în documente, cât şi în tradiţie” – mai scrie Kristóf Szongott în prefaţa Genealogiei. 
Trudind la traducerea Genealogiei mă fascinează numele întâlnite care reflectă destinul purtătorilor, originea şi pribegia lor. Numele şi, mai ales, metamorfozele acestuia oglindesc soarta generaţiilor de armeni. Siguranţa relativă a popasurilor mai lungi i-a îndemnat pe armeni să-şi lepede numele anterioare şi să-şi ia altele, autohtone, pe care aveau să le dezbrace atunci când prigoana şi vitregia sorţii îi vor fi silit să ia din nou drumul bejeniei. Numele armenilor ardeleni au urmat calea destinului lor: din străvechea şi strălucitoare capitală Ani, spulberată de invadatori, pe meleagurile aflate sub stăpânire turcească, apoi în Polonia, Bucovina şi Moldova, iar de acolo în Transilvania. Am să dau doar un singur exemplu edificator, mai ales că purtătorul acestui nume trăieşte astăzi la Gherla.Esztegár este traducerea în română – ortografiată în maghiară – a unui nume armenesc străvechi. Strămoşul familiei făcea parte din familia de vază Troşarghikh, care adusese servicii militare regelui Arşak al II-lea, pe vremea lui Nerses cel Mare (veacul IV e.n.). Familia şi-a păstrat numele de-a lungul bejeniei, însă la fiecare popas al istoriei l-a tradus în limba poporului în mijlocul căruia armenii nădăjduiau să-şi găsească un cămin permanent şi tihnit şi s-au străduit să contribuie la acest lucru cu toată priceperea lor. Pe meleagurile turceşti s-au numit Barchodar, în Moldova, Stegar, în Transilvania, Esztegár, o ramură a familiei făcând un pas mai departe şi traducându-şi numele în maghiară: Zászlóffy.
Asemănarea destinului armenilor cu cel al evreilor este izbitoare şi pe tărâmul numelor. Şi evreii şi-au schimbat numele de-a lungul mileniilor de peregrinare, încercând şi în acest mod să se apropie, să se facă înţeleşi şi acceptaţi, să se integreze în mijlocul vremelnicelor popoare gazdă. Răstimpurile istorice amăgitoare de pace erau urmate de lovituri ale sorţii, din ce în ce mai crunte, ca în cele din urmă exodul să fie înlocuit cu exterminarea !!.Şi tot în mod asemănător armenii şi evreii – reveniţi peste veacuri în patria veche-nouă – şi-au schimbat numele pentru a marca regăsirea identităţii originale, deşi în tot acest timp îndelungat şi frământat, atât armenii, cât şi evreii purtaseră şi câte un nume tainic înscris cu litere armeneşti în registrele bisericeşti şi cu litere ebraice în registrele sinagogale. Un miez lăuntric moştenit de la înaintaşi menit să-şi ancoreze identitatea de-a lungul veacurilor de pribegie.
Nomen est omen…în diferitele sisteme de referinţă în care ne-am arătat sau am fost priviţi. Numele, pseudonimul, numele tainic de botez, numele de alint sau porecla reflectă câte o faţetă a sorţii noastre individuale, dar şi destinul neamului din care ne tragem. Numele cu care suntem înscrişi, apelaţi, lăudaţi sau ponegriţi, citiţi, citaţi sau pomeniţi, este ca un marker, ca un identificator cu care putem fi găsiţi şi descoperiţi. Însemnul speranţei că nu ne risipim de tot şi definitiv.Abia mai târziu aveam să aflu despre obiceiul unor popoare – printre care şi evreii est-europeni – de a schimba numele copilului, atunci când acesta se îmbolnăvea grav, pentru a… păcăli soarta. Un filolog mi-a spus că de aici şi-ar avea sorgintea numele slav Răzvan (rebotezat). La evrei copilul bolnav era „vândut” unei cunoştinţe şi apoi „răscumpărat” sub un alt nume. Acest lucru se petrecuse şi în familia mea. Atât mama mea, cât şi bunica avuseseră câte un al doilea prenume, primit la… răscumpărare.
Prenumele meu, Andrea-Julika, s-a alcătuit din dorinţa mamei de a mă numi Andrea (un nume extrem de rar în anii aceia la Cluj, unii spun că eram prima cu acest nume din generaţiile de după război) şi pragmatismul tatii care a vrut să-i dea fiicei sale şi un nume normal… Întâmplarea a făcut să opteze pentru un diminutiv, pentru că atunci când s-a dus la primărie s-a întâlnit cu nişte prieteni care aveau o fetiţă tare drăguţă pe nume Julika. La serviciul stării civile a dictat acest nume fără a se gândi că la maturitate mi-ar fi prins bine să mă fi chemat Julia.Pot să spun că până la şapte ani am fost… maghiară, fără doar şi poate: acasă vorbeam ungureşte, mă duceam la grădiniţă maghiară, mă jucam cu copii maghiari şi aveam un nume unguresc: Székely Julika. În clasa întâi m-au înscris la secţia română (ca să înveţe copilul limba ţării…) deşi nu ştiam o iotă româneşte. După un trimestru în care nu pricepeam mai nimic, am început să deprind cea de a doua limbă. Mă simţeam din ce în ce mai în largul meu vorbind şi gândind româneşte, iar în primele clase de gimnaziu am început să scriu versuri pe care năzuiam să le public. Cineva m-a sfătuit să-mi iau un pseudonim pentru că nu prea merge să scriu poezii româneşti, sub numele de… Székely Julika. Atunci mi-am amintit de prima catenă a prenumelui meu, total ignorată (Andrea figura şi în catalog, dar absolut nimeni nu-mi spunea aşa) şi, cu ajutorul lui tata, mi-am fabricat un pseudonim valabil Andrea Iuliana. Cei de la ziar, nu ştiu din ce raţiuni, mi l-au inversat şi m-au publicat cu pseudonimul Iuliana Andreea… Abia după aceea am început să mă prezint Andrea, marginalizându-mi prenumele maghiar (şi puţin, identitatea). Evreitatea, revelată târziu, ocupase planul spiritual şi nu-mi modifica nici numele, nici limba (limbile) în care trăiam. În facultate şi, mai apoi, la toate locurile de muncă mă prezentam Andrea, mai ales după ce mă măritasem şi luasem numele soţului: Ghiţă. Era firesc să fiu Andrea Ghiţă, doar Julika nu se potrivea defel cu Ghiţă!
Mă simţeam mult mai protejată sub numele românesc, şi nu eram singura. O prietenă de-a mamei, a cărei fiică se măritase cu un băiat român din Brăila, i-a relatat cu bucurie: „Acum o cheamă Popescu, îţi dai seama! A scăpat de numele evreiesc!” Nu o dată mi-au spus şi mie cunoştinţele (maghiari şi evrei deopotrivă) „Ce-ţi pasă, pe tine te cheamă Ghiţă!”. (Pe de altă parte, un bătrân medic maghiar din Covasna mi-a reproşat: „ Şi tu te-ai ghiţulit ! ” Şi e firesc. Un nume străin e greu de pronunţat şi provoacă reticenţă. Unii prieteni emigraţi în Israel şi-au luat nume ebraice – semn de nou început în ţară nouă – după cum alţii, români sau maghiari şi-au adaptat numele pentru ţările unde au emigrat. Dar eu nu eram prea lămurită în ce măsură devenisem Ghiţă şi cât mai rămăsesem Székely – nume despre care aveam să descopăr – că fusese schimbat (din Lebovici) de bunicul meu, la începutul veacului XX, când a trecut din Moldova în Austro-Ungaria, unde evreii aveau drepturile cetăţeneşti, dar un nume unguresc era de preferat…
Cred că faţă de cele două nume de familie, sunt echidistantă (dat fiind că ambele sunt preluate) dar cum rămâne cu prenumele? Uneori sunt Andrea, alteori Julika (pentru mama, în orice caz) şi Juli pentru colegii de clasă…
Uneori mi-aş dori să mă pot supune unui test care să-mi releve cine sunt cu adevărat: Julika sau Andrea…Alteori, dimpotrivă, să mai am alte nume, legate de alte limbi materne şi alte identităţi…Deunăzi un prieten octogenar, înţelept şi trecut prin ciur şi dârmon, îmi spunea că nu înţelege cum poate un om să aibă simultan o identitate culturală dublă sau triplă , deşi e transilvănean, evreu, de limbă maternă maghiară, a învăţat şi a profesat în română… I-am răspuns că e foarte simplu…Oare?
Andrea Ghiţă baabel.suprapus.ro
