Dezinhibat despre Mihai Eminescu
160 de ani. O cifra oarecum rotunda, care ne obliga intrucatva sa celebram din nou riturile de pietate eminesciana. La care ne constrang nu neaparat traditia impusa pe bancile scolii de profesori – obtuzi, obisnuiesc sa spuna elevii – care le-au impuiat capul cu clisee de manual, pe care le-au citit si ei la vremea lor cu aceeasi ravna cu care li le-au comunicat si lor despre poetul nepereche si genialitatea lui rece si nefrecventabila.
La Brasov, evenimentele dedicate implinirii celor 16 decenii de la nasterea poetului national incep de dimineata in mai multe scoli, continua la Casa Baiulescu cu un spectacol variat de recitare si coregrafie, apoi la proaspatul deschis muzeu etnografic de la Harman si la Centrul Cultural Reduta, unde organizatorii promit expunerea unor fotografii inedite ale lui Eminescu, alaturi de interpretari sustinute de corul Filarmonicii.
Pare o celebrare decenta si retinuta, desi nu bag mana in foc ca vreun invitat sau organizator nu se va inflacara peste masura in discursuri in care va abuza de stereotipiile consacrate de traditie despre efectul operei eminesciene asupra generatiilor de epigoni care i-au urmat. Ar fi interesant de urmarit si daca elevii ce vor recita copios din Eminescu o fac manati de puseul adolescentin deloc poetic de a invata pe dinafara Luceafarul, un soi de proba menita sa acopere vidul astral ce ii separa pe terestrii Catalini tintuiti la sol de etajele superioare si rarefiate ale fiintei eterice de geniu.
Cred ca partea asta despre genialitate prescrisa in toate retetarele criticii este motivul cel mai des invocat de studiosii de nevoie al scrierilor lui Eminescu pentru lipsa de apetenta pe care o acuza in preajma poeziilor sale. E drept si ca liceenii imberbi sunt tot mai putin calificati sa se apropie de versurile eminesciene impregnate de filosofia romantica de secol XIX si sunt mai curand atrasi de textele licentioase ale poetului, scoase de sub obrocul prejudecatilor de critici nonconformisti in lupta cu traditia predarii lui Eminescu la clasa. Un soi de slujba religioasa oficiata pe altarul ridicat in literatura romana de generatii de interpreti, istorici si critici literari, care au inventat flacara de veghe la capataiul operei eminesciene.
Tot o transa a criticii spune ca indigestia pe care o provoaca uneori Eminescu la lectura se datoreaza nationalismului exaltat pe care l-a practicat poetul care a satanizat „strainul” din societatea romaneasca a epocii sale. Nu cred ca deviatiile nationaliste – daca or fi fost – ale gazetariei lui Eminescu mai pot fi invocate astazi drept scuza pentru lenea de a-l citi. Nu ne-ar stric deloc un soc nationalist – unul sanatos, nu vadimist cu iz de sanatoriu – la vremurile de integrare buimaca pe care le traim.
Cat despre sintagma de Poet National cu majuscula pe care tot criticii au agatat-o evlavios de opera eminesciana, nu trebuie sa ne sperie pana la crispare. Poetul national roman prin definitie a fost foarte german prin constitutie poetica, si nu doar pentru ca-i curgea in vene seva romantica din care erau plamaditi si Goethe sau Schiller. Se pare ca Eminescu a fost asumat prea rapid de romanismul excitat, care a ignorat diferenta uriasa intre rigoarea germana cu care si-a facut studiile si a scris si balcanismul conationalilor.
Vifor Rotar
