DEZVĂLUIRI: Ofensiva spionajului maghiar în Transilvania

Deşi a fost întotdeauna cunoscut faptul că UDMR nu este partid politic şi, ca atare, Uniunea nu este înregistrată în Registrul Partidelor Politice la Tribunalul Municipiului Bucureşti, fiind şi finanţată ani buni de guvernul ungar, i s-a acceptat totuşi de către preşedinţii Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, şi de către toate guvernele de până acum, să activeze ca formaţiune politică. Adică, să beneficieze de finanţare de la bugetul de stat al României…ca orice partid (deşi nu este)! Visurile revizioniştilor maghiari sunt alimentate, din toate punctele de vedere, de către Budapesta. […].

Pentru a obţine autonomia Transilvaniei, agenţii spionajului ungar şi unii membri ai UDMR acţionează împreună împotriva integrităţii Statului Român şi a limbii române, pe mai multe planuri. UDMR, prin o parte din parlamentarii săi, prin unii primari, consilieri judeţeni şi locali, acţionează în plan politic şi administrativ. Spionii vecinilor de dincolo de Tisa, însă, acţionează prin anumite agenţii nonguvernamentale şi îi dirijează pe alţi udemerişti să dezvolte ideea constituirii Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi Consiliului Naţional al Secuilor. Urmare a acestor acţiuni revizioniste, la 17 ianuarie 2004, la Sfântu Gheorghe, s-a reunit Consiliul Naţional Secuiesc, care a adoptat, cu unanimitate de voturi, statutul autonomiei teritorial- administrative a „Ţinutului Secuiesc”.
Acest „ţinut”, în concepţia iredentiştilor, urmează să aibă un preşedinte, un Parlament, un Guvern propriu, iar limba maghiară se prevede a fi limba oficială! Totodată, Consiliul Naţional Secuiesc pretinde înfiinţarea unei Poliţii maghiare, iar în şcoli învăţarea istoriei şi geografiei Ungariei. În susţinerea afirmaţiilor mele vine declaraţia deputatului clujean Vikov Karoly: „Şi UDMR sprijină autonomia Ţinutului Secuiesc, ca şi Consiliul Naţional Secuiesc, aşa că nu văd de ce trebuie să existe neînţelegeri între cele două“

Altfel, trebuie subliniat faptul că, la recensământul populaţiei din 1992, în România s-au declarat 84 de secui, iar la recensământul din 2002 s-a constatat că, în România, nici un cetăţean nu s-a declarat secui. Ca urmare, în ţara noastră, neexistând secui, este absurdă şi nejustificată ideea înfiinţării unui „Ţinut Secuiesc” care să cuprindă judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. De altfel, membrii Consiliului Naţional Secuiesc nu au solicitat ca în cele 3 judeţe limba oficială să fie limba secuiască, ci limba maghiară. Ei nu pretind ca în şcoli să se înveţe istoria şi geografia secuilor, ci istoria şi geografia Ungariei. Aceste câteva exemple dovedesc că suntem confruntaţi cu o nouă stratagemă din partea liderilor UDMR şi ai Ungariei. Mai trebuie reţinut că, atât Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, cât şi Consiliul Naţional al Secuilor sunt formate din membri ai UMDR. De aceea, UDMR tace şi nu se delimitează de nici una dintre acţiunile celor două consilii. În plus, PSD, aliatul „udemereilor”, a susţinut în ianuarie 2001 – când a fost convocat în şedinţă extraordinară Parlamentul României, pentru a modifica Legea Administraţiei Publice Locale – introducerea limbii maghiare ca limbă oficială şi maghiarizarea a peste 1000 de localităţi din Transilvania. De asemenea, în luna octombrie 2003, la cererea UDMR, a fost revizuită, de către acelaşi PSD, Constituţia României, cu scopul de a introduce limba maghiară, ca limbă oficială, în administraţie şi justiţie.

 Cu toate acestea, secuii sunt divizaţi în tabere cu păreri contrarii. Unii simt chemarea majorităţii, a românilor, alţii o simt pe cea a sângelui german. O alta, mai puţin numeroasă, dar extrem de gălăgioasă, manipulată de revizionişti şi reformaţi, încearcă cu disperare o autoizolare. Aceştia sunt oamenii fideli UDMR, iar aici exista un substrat clar al politicii liderilor udemerişti. Unii, aparent sub masca diplomaţiei, cer autoritaţilor române autonomie administrativă şi folosirea limbii maghiare în administraţie. Cei din „umbră” spun direct că vor autonomie pe criterii etnice şi impunerea limbii maghiare românilor care trăiesc şi muncesc în aşa- zisul „Ţinut Secuiesc”.

Un rol important în acest plan revine preoţilor reformaţi, conduşi de Laszlo Tokes. Aceştia susţin, în faţa enoriaşilor, dezbinarea pe criterii etnice – în fapt o politică revizionistă, izolaţionistă şi dezbinatorie făţişă, ca o cerinţă „a lui Dumnezeu”, or nu religia iubirii, înţelegerii şi convieţuirii paşnice. Aşa s-a ajuns la marile acţiuni revizioniste din anul 1990 şi anii imediat următori. Dacă atunci nu s-ar fi acţionat cu diplomaţie şi fermitate, aici se cuvine a se sublinia meritul incontestabil al contraspionajului român, o parte a Ardealului ar fi căzut pradă revizioniştilor. Foştii ofiţeri secui şi maghiari din structurile secrete ale României au avut un rol extrem de important în menţinerea unităţii noastre statale!

Revizioniştii au acţionat diabolic. Au compromis Securitatea şi au timorat SRI- ul, în special cu jurnalişti plătiţi sau manipulaţi, deja celebrii „idioţi utili”. Totodată, au atras în afaceri necurate politicieni români, ca să-i poată lovi în momentul ales de ei.

Revizioniştii vor să impună ţinutul secuiesc, în fapt, maghiarofon, în momentul când majoritatea conducătorilor români sunt prinşi în procese şi scandaluri. Ca o confirmare, faptele liderilor pătaţi erau cunoscute de multă vreme. Le-au aruncat în presă exact în plin proces de revendicare a autonomiei teritoriale a judeţelor Mureş – Harghita – Covasna, special ca să zăpăcească românii, să nu se opună formării unui stat maghiar în inima României. În plus, eşecul de la ultimul referendum, cel pentru Constituţie, dovedeşte că românii nu mai cred în liderii lor.

Altfel, revizioniştii au acţionat concentric. Au compromis lideri din partidele de guvernământ, prin afaceri comune ilegale. Au impus, pas cu pas, adoptarea unor legi care să le favorizeze ultima pretenţie, independenţa aproape totală faţă de guvernul de la Bucureşti. Au finanţat organizaţii antiromâneşti, sub nasul serviciilor secrete. Au profitat de părerea unor români ardeleni care cred că ar trăi mai bine fără românii din alte provincii. […].

Motivul pentru care revizioniştii forţează lucrurile este aderarea ţării noastre la NATO şi Uniunea Europeană, atunci când astfel de cerinţe separatiste n-ar fi tolerate, drept pentru care au apăsat serios pe pedala de acceleraţie a acţiunilor prin care să obţină recunoaşterea oficială a autonomiei etnico- teritoriale a ţinutului secuiesc, pe cale paşnică sau prin vărsare de sânge, urmată de o intervenţie străină. Lucru mai puţin probabil în actuala conjunctură internaţională, însă deloc de neglijat. Mai ales că vor să dea un exemplu pe care să-l extindă în Serbia, Slovacia, Ucraina…

În acelaşi timp, revizioniştii sunt instigaţi din interior de către adepţii maghiarimii şi agenţii Budapestei. Pericolul este că, de felul lor, secuii sunt gospodari şi paşnici. Dar instigaţi, devin violenţi, fapt ce ar putea conduce la evenimente reprobabile, la răzmeriţă. Firesc, nu pot trece peste faptul că „idioţii utili” din rândul jurnaliştilor, aflaţi în solda vreunei puteri inamice Bucureştilor, or cei ce vor dori să iasă cu orice preţ în evidenţă, vor cataloga termenul (de răzmeriţă- n.a.) ca panicard, socotind că nesupunerea civică ar fi o expresie mai potrivită.

Din punct de vedere informativ şi juridic, faptele infracţionale pregătite de revizionişti au caracterul unei rebeliuni împotriva ordinii de drept,  a democraţiei şi siguranţei naţionale. Şi asta, de mult timp… Or, în rândurile ce urmează, vom prezenta  un exemplu concret.

Organizaţia clandestină iredentistă „Mâna Neagră”, înfiinţată în 1953 şi lichidată de Securitate trei ani mai târziu, a renăscut după Decembrie 1989 şi are în acest moment numeroşi aderenţi, fiind susţinută logistic de către AVO (serviciul secret al Ungariei). Întorcându-ne în timp, numele lui Arpad Szilagy apare pentru prima oară într-un dosar întocmit de către ofiţerii români de contrainformaţii la jumătatea anilor ’50. În notele informative provenite din teritoriu se semnala prezenţa unei organizaţii iredentiste secrete, ale cărei baze au fost puse de către un grup de studenţi de naţionalitate maghiară. Intitulată “Mâna Neagră”, gruparea clandestină a luat fiinţă în 1953 la iniţiativa lui Arpad Szilagy, student la acea vreme în anul III la Facultatea de Geologie şi Geografie a Universităţii clujene.

“Mâna Neagră” acţiona în principal prin tipărirea şi difuzarea de manifeste cu caracter anticomunist şi antiromânesc, pregătind în paralel un puci militar care să conducă în final la alipirea Transilvaniei la “Ungaria Mare”! Intrată în vizorul serviciilor secrete naţionale, “Mâna Neagră” s-a trezit fără conducător, Szilagy fiind arestat ulterior protestelor studenţeşti din 1956. Cu toate acestea, organizaţia a reuşit să supravieţuiască sub conducerea lui Czimbalmos Blaziu, care a şi decis mutarea sediului clandestin în comuna Lăzarea. În 1960, gruparea a fuzionat cu o organizaţie similară din Tg. Mureş, plănuind asasinarea mai multor membri de partid cu ocazia manifestărilor dedicate zilei de tristă amintire – 23 august, respectiv a conducerii Partidului Comunist Român din Tg. Mureş, a preşedintelui Sfatului Popular din Tulgheş, precum şi a altor personalităţi locale ale vremii, totul fiind coroborat cu acţiuni de sabotaj. Erau deja suficiente dovezi pentru ca Tribunalul Militar Cluj să preia cazul, cei vizaţi fiind arestaţi şi condamnaţi.

Cu toate acestea, surprinzător, “Mâna Neagră” nu a murit, ideile revizioniste ale grupului lui Szilagy fiind reluate imediat după Revoluţia din Decembrie 1989. Surse din cadrul serviciilor secrete ne-au informat că o parte dintre persoanele care au provocat tragicele evenimente de la Târgu Mureş, din martie 1990, fac parte din “Noua generaţie” a “Mâinii Negre”, fiind documentate ca fiind “extrem de periculoase la adresa siguranţei naţionale”. În paralel, politica organizaţiei s-a reorientat, aceasta acţionând cu predilecţie în direcţia dezvoltării sentimentelor antiromâneşti în sânul populaţiei de naţionalitate maghiară din Transilvania, în special a celei din aşa- zisa „Microregiunea Secuiască”. Aici, cei peste 40 de membri au făcut ca “Mâna Neagră” să fie foarte activă în cele 50 de oraşe, 333 de comune şi 1025 de sate ale microregiunii, fiind infiltraţi în organismele zonale de conducere. Aşa se explică şi accentul pus de “Regiunea de Dezvoltare a Secuimii” (SZFFR), respectiv de către subordonatele sale “Agenţia de Dezvoltare Regională” şi “ Institutul de Dezvoltare Secuiască” (SZFFI), pe obţinerea unei autonomii totale şi reorientarea politicii locale către un “ţinut autonom, locuitorii acestuia urmând a fi beneficiarii Legii statutului”. De reţinut, activitatea “mâinilor negre” din secuime este finanţată de principalul serviciu secret al Ungariei, AVO, prin intermediul factorilor locali ai microregiunii Csomad – Balvanyos, precum şi prin cunoscuta societate “CORVINUS”, cea care s-a remarcat prin implicarea în uriaşul scandal legat de privatizarea staţiunii Sovata. […].

Declaraţia de la Budapesta din 16 iulie 1989, iniţiată de şovinii unguri din exil, împreună cu câţiva români din diaspora, în derivă, capabili să-şi pună semnătura pe un document revizionist unguresc, cât şi o emisiune a regelui Mihai la televiziunea budapestană, i-a arătat pe politicienii şi propagandiştii unguri într-o campanie din ce în ce mai agresivă privind revendicarea Transilvaniei. La 8 iulie 1989, la Bucureşti, cu prilejul unei întâlniri la nivel înalt a membrilor Tratatului de la Varşovia, a avut loc şi o întâlnire tensionată între Nicolae Ceauşescu şi Nyeres Rezsõ, Nemeth Miklos şi Gyula Horn, mijlocită de Mihail Gorbaciov, pe tema cui aparţine Transilvania, fără a se face vreun compromis de vreo parte sau alta. […].

Din nefericire, isprăvile membrilor UDMR încă din primele zile ale Revoluţiei din 1989 au lăsat puternice amprente prin crimele şi distrugerile materiale săvârşite în judeţele Harghita şi Covasna şi la Sovata în judeţul Mureş. Constituirea unui guvern la Tg.Mureş a fost unul din obiectivele lor imediate, motiv pentru care aici a fost mutat şi centrul de greutate al acţiunilor lor iredentiste. Teroarea, persecuţia, epurarea etnică a românilor din aceste judeţe au fost principalele mijloace utilizate în lupta lor contra elementului românesc. Populaţia românească din judeţele amintite a suferit enorm din cauza dezinteresului manifestat de către autorităţile statului român.

Altfel, oprită în ascensiunea ei de poziţia fermă a românilor, U.D.M.R. a fost obligată să-şi scoată la bătaie întregul său arsenal propagandistic şi de diversiune, căruia i s-a făcut foarte greu faţă. Anii 1990 – 1993 îndeosebi, au fost foarte grei pentru românii ardeleni. Lupta pentru supremaţie în Transilvania a atins apogeul în martie 1990, când UDMR a organizat la Tg.Mureş o adevărată minilovitură de stat, ocupând Prefectura judeţului Mureş şi Primăria municipiului. Tristele evenimente din Piaţa Trandafirilor a municipiului Tg.Mureş care au antrenat circa 30.000 de maghiari şi secui şi aproximativ 12.000 de români, din 20 martie 1990, s-au soldat cu 6 morţi şi 263 de răniţi, în marea lor majoritate români. A fost cea mai elocventă dovadă că spionajul maghiar nu-şi selectează mijloacele pentru a-şi atinge scopul. Mai mult, instituirea legitimaţiei de maghiar, echivalentă cu acordarea dublei cetăţenii, plasează lupta Ungariei pentru redobândirea Transilvaniei într-o nouă fază, mai complexă, mai dificilă. Este o dovadă că minorităţii maghiare, prin intermediul UDMR, i s-a transmis o nouă misiune. Misiune care a debutat, practic, încă din decembrie 1989. […].

Un articol de Conf.univ.dr. GABRIEL I. NĂSTASE