Dictatura nesimţirii…produce confuzie!
Domnul Cioloş produce confuzie. Voit. Zice: nu s-a încălcat libertatea de exprimare. Şi are dreptate. Zice apoi: s-a respectat o hotărâre judecătorească. Ceea ce nu e adevărat. Nu există o hotărâre care să interzică celui care-şi pierde locuinţa în instanţă s-o cumpere, ca oricine altcineva.
Tema acestor zile nu este, aşadar, ceea ce se întâmplă cu Antenele, ci confuzia voită comunicată de premier. De ce a recurs la ea şi în ce constă? În primul rând, confuzia şi felul în care a fabricat-o răspunde unei comenzi. Acelei comenzi cu care s-a început „Operaţiunea Colectiv”: un guvern de nimeni. Un guvern de nimeni nu ia hotărâri de capul lui. Capul e în altă parte. În al doilea rând, ea ascunde cuvântul de ordine pentru presa slugarnică şi postacii de pretutindeni. În al treilea rând, ea, confuzia voită, dezvăluie caracterul dictaturii care se pune la cale. Din vârful ţării se transmite în capilarele naţiei spiritul momentului.
O dictatatură a nesimţirii.
Mai un palton aruncat dispreţuitor pe capota maşinii, mai un milion de euro în reparaţii pentru gustul consoartei, mai un avion personal, mai o chirie pentru un imobil care nu-ţi aparţine, mai declaraţii cu înţeles de felul decât jug rusesc, mai bine jug american; mai întâi aştepţi telefonul de la Bruxelles ca să poţi spune că ar fi fost şi alte soluţii la care ANAF putea apela.
Sub Ceauşescu, nesimţirea era preluată de plebe în felul plebei. Un văr de-al meu zicea, lăudându-se: ce-mi pasă de respect, de civilizaţie, de ceilalţi? Am nevoie de benzină, nu stau la rând; nu-s intelectual; mă prefac, mă bat cu pumnul în piept că fac ordine, sunt poporul. Iată, în sfârşit, unul, zicea lumea, căruia să-i pese de popor. Şi dădea drumul în faţă maşinii sale conduse de un prieten.
Astăzi, Instituţia ANAF procedează tot cu nesimţirea preşedintelui. În numele legii poporului. Şi, prin spate, ANAF-ul percheziţionează, umflă, împlineşte scopul demersului – benzină fără reguli.
Ca şi domnul Cioloş, care, iată, regretă cum s-a procedat. Regretă maniera, miezul nu; miezul e cel care trebuie, şi miezul contează. Miezul e că Antenele trebuie să plesnească, nu importă cum.
Capilarele preiau spiritul celei mai rău mirositoare dintre dictaturi: dictatura nesimţirii.
Tema acestor zile nu este, aşadar, ceea ce se întâmplă cu Antenele, ci confuzia voită comunicată de premier. De ce a recurs la ea şi în ce constă? În primul rând, confuzia şi felul în care a fabricat-o răspunde unei comenzi. Acelei comenzi cu care s-a început „Operaţiunea Colectiv”: un guvern de nimeni. Un guvern de nimeni nu ia hotărâri de capul lui. Capul e în altă parte. În al doilea rând, ea ascunde cuvântul de ordine pentru presa slugarnică şi postacii de pretutindeni. În al treilea rând, ea, confuzia voită, dezvăluie caracterul dictaturii care se pune la cale. Din vârful ţării se transmite în capilarele naţiei spiritul momentului.
O dictatatură a nesimţirii.
Mai un palton aruncat dispreţuitor pe capota maşinii, mai un milion de euro în reparaţii pentru gustul consoartei, mai un avion personal, mai o chirie pentru un imobil care nu-ţi aparţine, mai declaraţii cu înţeles de felul decât jug rusesc, mai bine jug american; mai întâi aştepţi telefonul de la Bruxelles ca să poţi spune că ar fi fost şi alte soluţii la care ANAF putea apela.
Sub Ceauşescu, nesimţirea era preluată de plebe în felul plebei. Un văr de-al meu zicea, lăudându-se: ce-mi pasă de respect, de civilizaţie, de ceilalţi? Am nevoie de benzină, nu stau la rând; nu-s intelectual; mă prefac, mă bat cu pumnul în piept că fac ordine, sunt poporul. Iată, în sfârşit, unul, zicea lumea, căruia să-i pese de popor. Şi dădea drumul în faţă maşinii sale conduse de un prieten.
Astăzi, Instituţia ANAF procedează tot cu nesimţirea preşedintelui. În numele legii poporului. Şi, prin spate, ANAF-ul percheziţionează, umflă, împlineşte scopul demersului – benzină fără reguli.
Ca şi domnul Cioloş, care, iată, regretă cum s-a procedat. Regretă maniera, miezul nu; miezul e cel care trebuie, şi miezul contează. Miezul e că Antenele trebuie să plesnească, nu importă cum.
Capilarele preiau spiritul celei mai rău mirositoare dintre dictaturi: dictatura nesimţirii.
Nicolae Cristache – Cotidianul
