Discordanțe în funcționarea Pactului Ribbentrop-Molotov: Bucovina, Transilvania și problema Dunării (1)
Preliminariile celui de-al doilea război global, 1939-1945, a fost marcat de două compromisuri majore în raporturile intra-europene: Acordul de la München (29-30 septembrie 1938), care a deschis poarta dezordinii în echilibrul european şi Acordul de la Moscova (Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939) care a deschis porţile războiului. Acesta din urmă, însoţit de un protocol adiţional secret, a avut ca obiectiv împărţirea sferelor de influenţă în spaţiul geopolitic situat între Germania şi URSS, de la Marea Baltică la Dunăre şi a dat lumină verde planurilor de război ale lui Hitler.
Pactul Ribbentrop-Molotov, o alianţă împotriva firii, între două regimuri totalitare – unul nazist, condus de Adolf Hitler şi unul comunist, condus de Iosif Stalin – a prins România între două puteri cu intenţii ostile declarate la adresa sa, Germania şi Uniunea Sovietică. Nu este de mirare că România devine spaţiul în care se manifestă primele discordanţe în funcţionarea acestui Pact.
Prin ultimatumul adresat de Moscova guvernului de la Bucureşti la 26 iunie 1940 şi ocuparea prin forţă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, rezultă că URSS a încălcat prevederile Protocolului adiţional secret, în care nu a fost stipulată Bucovina. Această regiune a României, considerată de Hitler ca fost teritoriu austriac, cu populaţie germană consistentă, urma să intre în sfera de influenţă germană. Reacţia Germaniei l-a determinat pe Stalin să-şi limiteze pretenţiile la Bucovina de Nord.
Supărarea lui Hitler s-a manifestat la arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, unde URSS nu este invitată, deşi revendica pretenţii asupra Bucovinei de Sud. După cedarea către Ungaria a Transilvaniei de Nord şi către Bulgaria a Dobrogei de Sud, Germania şi Italia acordă României o garanţie teritorială, care deranjează profund URSS deoarece îi limitează drumul spre vest şi sud la linia Prutului şi a Dunării.
De asemenea, prin ocuparea Austriei de către Germania, la 5 aprilie 1938, aceasta din urmă consideră Dunărea fluviu german. La Conferinţa Dunării organizată la Viena (5-12 septembrie 1940), Germania desfiinţează Comisia Internaţională a Dunării – CID şi înfiinţează un Consiliu al Dunării Fluviale.
După ocuparea Basarabiei, URSS devine riverană Dunării şi declară că este interesată de toate problemele dunărene.
Acceptă desfiinţarea CID, dar propune şi desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării – CED şi crearea unei Comisii Dunărene unice pentru tot fluviul, ceea ce nu convine Germaniei.
Conferinţa Dunării de la Bucureşti (24 octombrie – 21 decembrie 1940) nu ajunge la nici un rezultat, ceea ce produce o adevărată ruptură între Hitler şi Stalin, accelerând deznodământul final – războiul germano-sovietic.
La 1 decembrie 1943, când al doilea război mondial era încă în plină desfăşurare, Grigore Gafencu, fost ministru al Afacerilor Străine la Bucureşti (21 decembrie 1938 – 1 iunie 1940), apoi trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Moscova (10 august 1940 – 22 iunie 1941), a luat parte la o dezbatere lansată de publicaţia „Journal du Genève” din Elveţia pe tema crizei europene din acele vremuri.
La timpul respectiv, diplomatul român aprecia şi el că la baza declanşării conflictului european au stat două pacte fatale: Acordul de la München (29-30 septembrie 1938), care a deschis poarta dezordinii pe continent şi Acordul de la Moscova (Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939), care a deschis porţile războiului. El exprima ideea că, în baza acestor acorduri, anumite mari puteri, prin excluderea altora, îşi arogau dreptul de a-şi atribui zone de influenţă şi spaţii vitale. Aceste aprecieri au fost exprimate în condiţiile în care Grigore Gafencu nu a avut cunoştinţă de Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov.
În anii imediat postbelici şi mai ales în lunga perioadă a războiului rece (1948-1989), percepţia preliminariilor războiului şi mai ales a alianţei sovieto-fasciste din prima fază a conflictului, a fost una văzută şi interpretată prin ochelarii învingătorilor. Atât istoriografia rusă, cât şi cea anglo-americană s-au ferit şi sunt încă reţinute în a-l asocia pe liderul comunist de la Kremlin, Iosif Visarionovici Stalin, cu dictatorul nazist de la Berlin, Adolf Hitler. Chiar dacă în vest şi mai ales în Statele Unite ale Americii s-au mai făcut unele referiri la Pactul sovieto-german de neagresiune încă din 1948, când Departamentul de Stat a publicat documentele din arhivele germane capturate pentru a dezvălui cooperarea dintre comunişti şi nazişti, în jurul Protocolului adiţional secret s-a purtat o polemică acerbă. Autorităţile sovietice şi istoriografia din fosta URSS a negat existenţa acestuia până în decembrie 1989. Relevante pentru această orientare a istoriografiei sovietice sunt textele publicate la Chişinău, în 1974, de A.M. Lazarev, potrivit cărora Protocolul adiţional secret nu era decât „un document fals, ticluit de propaganda fascistă”, ajungând la concluzia că „în pact nu a fost nici un secret”. Acelaşi autor a rămas consecvent în aprecieri chiar şi în iunie 1991, când susţinea că dezbaterea în jurul acelui „protocol” avea „un caracter vădit speculativ şi provocator”.
După 1991, prevederile Protocolului adiţional, păstrate numai în Arhiva contelui Friedrich Werner von der Schulenburg, diplomat german, fost ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Germaniei la Moscova (1934-1941), au fost descoperite şi editate în Germania. Când acestea au devenit publice, o serie de istorici, români şi străini, au calificat Pactul Ribbentrop-Molotov drept compromisul final care dus la declanşarea războiului global cu data de 1 septembrie 1939, după numai opt zile de la semnare.
Astfel, academicianul Florin Constantiniu, care a publicat aceste documente în limba română încă din 1991, apreciază că liderul sovietic, I. V. Stalin, prin acceptarea alianţei cu Germania nazistă şi semnarea Acordului de la Moscova, a dat lumină verde planurilor de război ale lui Hitler.
De asemenea, în 2010, ambasadorul R.F. Germania la Bucureşti, Andreas von Mettenheim, considera Pactul Hitler – Stalin, cum este cunoscut Acordul de la Moscova în istoriografia germană, drept treapta decisivă care a dus la izbucnirea celui de al doilea război mondial.
O certitudine există însă: Pactul Hitler – Stalin şi Protocolul adiţional secret al acestuia, în total dezacord cu dreptul internaţional, au prevăzut împărţirea sferelor de interes reciproc în cordonul de state situate între Germania şi fosta URSS, de la Marea Baltică la Marea Neagră, ceea ce se va numi pentru mult timp Europa de Est. Au fost afectate direct Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania, Polonia şi România.
Actul de la 23 august 1939 a surprins toată lumea politico-diplomatică, din Est şi din Vest, dar mai ales din spaţiul destinat a fi „cordonul sanitar” între Germania şi Rusia. Era normal ca trecerea din poziţii total opuse, despărţite de o adevărată baricadă politică şi ideologică – între fascism şi comunism -, la relaţii de prietenie şi încredere între germani şi sovietici, să surprindă o lume europeană interbelică bombardată informaţional de câţiva ani buni de cele mai teribile aparate de propagandă, naziste, coordonate de la Berlin şi comuniste, de sorginte bolşevică, dirijate de Moscova.
Replierea propagandistică post-factum a fost teribilă.
Propaganda germană a ajuns să demonstreze că Uniunea Sovietică era pe punctul de a evolua, graţie impulsului de energie şi realism a lui Stalin, către o nouă formă de socialism, impregnată de spirit naţional, care va apropia Rusia de celelalte state totalitare ale Europei.
Chiar şi Hitler s-a lăsat atras de tentaţia de a-şi transpune pe plan internaţional formulele sociale cele mai îndrăzneţe şi mai revoluţionare, pentru a fi pe placul noului său partener sovietic. Fostul demnitar român, Grigore Gafencu, martor la aceste evenimente, aprecia că atât în cazul lui Stalin, cât şi a lui Hitler, „politicianul avea întâietate în defavoarea ideologului”, astfel că, oricare ar fi fost tulburarea provocată în lume de eroarea de gândire a celor care alunecaseră în comunism din oroare faţă de ideile fasciste sau căutaseră un refugiu în fascism împotriva pericolului bolşevic, opoziţia dintre cele două tendinţe nu putea împiedica interesele de stat ale Uniunii Sovietice şi ale Germaniei naziste să treacă peste pragurile doctrinare.
De cealaltă parte a fostei baricade, semnarea Pactului sovieto-german a provocat derută în rândul partidelor comuniste şi muncitoreşti membre ale Cominternului. Conducerile acestora s-au trezit în situaţia deloc comodă de a explica membrilor lor de partid că pericolul nu mai venea dinspre Germania fascistă, ci dinspre imperialismul anglo-francez, sfârşind prin a saluta semnarea pactului sovieto-german.
Cominternul a devenit atunci un simplu instrument al intereselor de politică externă ale Uniunii Sovietice, iar Stalin se va pronunţa, în aprilie 1941, pentru desfiinţarea acestui organism în semn de prietenie faţă de Hitler.
Un asemenea context politico-ideologic şi o situaţie internaţională total necorespunzătoare, găseşte România înconjurată de state cu obiective revizioniste declarate – URSS, Ungaria şi Bulgaria. Până la 23 august 1939, în concepţia guvernului român, Uniunea Sovietică era privită ca un aliat potenţial în cazul unui atac germano-ungar împotriva României.
După această dată, URSS devine inamicul principal, devansând din acest punct de vedere Germania nazistă. În acelaşi timp, la Moscova, comandanţii Armatei Roşii şi ai serviciilor de informaţii sovietice considerau România una dintre cele două ameninţări militare principale (alături de Polonia). România era, de asemenea, singura cale terestră dintre URSS, Bulgaria şi Balcanii puternic rusofili.
În anii 1939 şi 1940, ani de război, s-au derulat conflicte sângeroase într-o perfectă înţelegere germano-sovietică. Pactul Hitler-Stalin s-a dovedit a fi pe deplin eficient în cazul Poloniei, atacată la 1 septembrie 1939 de Germania, iar la 17 septembrie 1939 invadată de Armata Roşie a URSS. Consecinţa acestei duble agresiuni a fost desfiinţarea Poloniei ca stat, ca subiect de drept internaţional. A fost cea de a IV-a împărţire a Poloniei, de data aceasta între Germania şi Uniunea Sovietică.
Şi pentru ca lucrurile să fie cât mai clare, la 28 septembrie 1939, Guvernul Reichului german şi guvernul URSS mai semnează tot la Moscova un document, Tratatul germano-sovietic de frontieră şi prietenie, care stipulează expres dezmembrarea „fostului stat polonez” şi stabilesc „frontiera sferelor de interese ale celor două părţi”, devenite, prin forţa împrejurărilor, state vecine şi de acum până în iunie 1941 şi „prietene”.
În prima fază a războiului, mai precis de la 17 septembrie 1939 şi până la 22 iunie 1941, URSS a participat activ la război, alături de Germania. Numai rezistenţa extraordinară a Finlandei în „războiul de iarnă” a amânat pentru anul 1940 implementarea Tratatului germano-sovietic. Ocuparea Careliei finlandeze şi apoi invadarea statelor baltice – Estonia, Letonia, Lituania – de către Armata Roşie, cu acordul deplin al Germaniei naziste, care a obţinut succese pe Frontul de Vest, soldate cu ocuparea Danemarcei, Norvegiei, Olandei, Belgiei şi capitularea Franţei, determină acţiuni concertate asupra României.
România a fost supusă în vara anului 1940 unei presiuni extraordinare atât din partea Germania naziste, cât şi a Uniunii Sovietice comuniste. Ambele puteri erau în plină afirmare politică şi militară.
Atât Berlinul, cât şi Moscova acţionau împotriva sistemului de tratate de la Versailles (1919-1920) şi priveau România întregită prin unirea teritoriilor româneşti ale Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, ca rezultat al acelui sistem pe care ele nu l-au acceptat. În consecinţă, nici la Berlin şi nici la Moscova România nu era bine văzută.
Ambele capitale au încurajat politica revizionistă a Ungariei şi a Bulgariei la adresa României.
În concepţia liderilor comunişti de la Kremlin problema Basarabiei şi cea a Transilvaniei erau privite în strânsă corelaţie. Politica dusă de Comintern, ca România să cedeze acele teritorii, împreună cu Bucovina şi Dobrogea, a fost revigorată după „criza cehoslovacă” din 1938, când Moscova a început să-şi declare deschis sprijinul pentru politica iredentistă promovată de regentul Miklos Horthy în relaţia cu România.
În condiţiile în care sistemul de securitate colectivă construit în perioada interbelică – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – a falimentat, iar principalul garant al acestora, Franţa, a capitulat, România îşi vede periclitată însăşi existenţa sa ca stat, ca subiect de drept internaţional.
Dacă Pactul Hitler-Stalin s-a dovedit pe deplin eficient şi clar în cazul Poloniei, care dispare de pe harta Europei, România se dovedeşte a fi o nucă mai greu de spart şi care nu putea fi împărţită echitabil între cei doi protagonişti. Astfel, în Protocolul adiţional secret, România face obiectul art. 3, formulat la modul cât se poate de general şi imprecis: „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”. Din această formulare rezultă că Basarabia nu era inclusă direct în sfera de influenţă sovietică, precum a fost cazul Finlandei, Letoniei, Estoniei şi Poloniei (parţial), semnatarii exprimându-şi numai „interesul” sau „dezinteresul”.
Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german, prezent la Moscova la semnarea Tratatului de frontieră şi de prietenie germano-sovietic, la 28 septembrie 1939, când s-au făcut unele modificări la Protocolul adiţional secret (Germania a renunţat la Lituania în favoarea URSS, primind zona Lublin şi un teritoriu la est de Varşovia) a dorit să cunoască intenţiile Moscovei faţă de România.
El a cerut lui Stalin să i se confirme ceea ce acesta afirmase la precedenta întâlnire – că URSS nu va acţiona deocamdată împotriva României, însă va abandona această atitudine dacă vreo intervenţie a Ungariei împotriva acestei ţări ar aduce modificări în Balcani. Rezultă de aici că URSS nu ar fi avut drept de iniţiativă în obţinerea unor cedări teritoriale din partea României.
Problema Basarabiei este reluată în raporturile germano-sovietice la 23 iunie 1940, când Viaceslav M. Molotov, în calitate de comisar al poporului pentru Afacerile Străine îl convoacă pe ambasadorul german, von Schulenburg, pentru a-i aduce la cunoştinţă decizia guvernului sovietic în relaţiile cu România.
Molotov a subliniat că Uniunea Sovietică ar fi dorit să rezolve problema Basarabiei pe cale paşnică, dar că România nu a răspuns la această ofertă. A menţionat că în procesul soluţionării problemei basarabene „este inclusă şi Bucovina, ca regiune populată cu ucraineni”, dar şi drept compensaţie că „România s-a folosit de ea (n.n. Basarabia) timp de 21 de ani”.
Drept răspuns la cele comunicate în relaţia cu România, ambasadorul german îşi manifestă dubla surprindere – odată pentru iniţiativa sovietică, în condiţiile în care el ştia că URSS îşi va anunţa pretenţiile asupra Basarabiei numai în cazul în care o terţă ţară (Ungaria, Bulgaria) va formula revendicări teritoriale şi va proceda la rezolvarea lor, iar a doua pentru menţionarea Bucovinei, neexprimată atunci, dar raportată la Berlin ca o primă discordanţă în funcţionarea Pactului Ribbentrop-Molotov.
În acelaşi timp, von Schulenburg şi-a manifestat îngrijorarea pentru punerea în aplicare imediată a proiectului sovietic, care „ar crea haos în România”, de unde Germania „are neapărată nevoie de petrol şi alte produse” şi a solicitat demnitarului sovietic o amânare a transpunerii în practică a deciziei guvernului, până la primirea unui răspuns de la Berlin.
În raportul său către Ministerul Afacerilor Străine al Germaniei, von Schulenburg menţionează expres că revendicările sovietice „se extind şi asupra Bucovinei”, dar şi faptul că „Guvernul sovietic încearcă deocamdată să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar este dispus să facă uz de forţă în cazul în care Guvernul român va respinge înţelegerea paşnică”.
În 48 de ore, ambasadorul Germaniei primeşte răspunsul Centralei de la Berlin, pe care îl va face cunoscut lui Molotov în seara zile de 25 iunie 1940. În telegrama lui Joachim von Ribbentrop se menţionează la pct. 1 că „Germania este consecventă înţelegerilor de la Moscova. În consecinţă, ea nu manifestă nici un interes faţă de chestiunea Basarabiei. În acest teritoriu locuiesc aproximativ 100.000 de etnici germani. Natural că Germania este interesată de soarta acestor etnici germani şi aşteaptă ca viitorul lor să fie asigurat…”, iar Bucovina face obiectul pct. 2 cu următorul conţinut: „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate.
Bucovina a fost în trecut o provincie a Coroanei austriece şi este puternic colonizată (n.n. de germani). Ca urmare, Germania este de asemenea interesată în mod deosebit de soarta acestor etnici germani”.
Ribbentrop subliniază „interesele economice dintre cele mai mari” pe care Germania le are în România şi solicită să i se transmită lui Molotov interesul german „ca România să nu devină teatru de război”.
Nota de convorbire întocmită la Comisariatul Poporului pentru Afacerile Străine după întâlnirea Molotov – von Schulenburg din 25 iunie 1940, consemnează laconic la pct. 1 „Guvernul german recunoaşte pe deplin drepturile Uniunii Sovietice asupra Basarabiei şi oportunitatea punerii acestei probleme în faţa României”, iar chestiunea Bucovinei este menţionată la pct. 3, astfel: „Problema Bucovinei este nouă şi Germania consideră că neridicarea acestei probleme ar facilita mult soluţionarea paşnică a problemei Basarabiei”. Această formulare se datorează insistenţei cu care von Schulenburg a încercat, în cadrul audienţei, să demonstreze lipsa de temeinicie a argumentelor lui Molotov privind majoritatea etnică ucraineană în regiune şi susţinând că românii sunt majoritari.
Urmare la reacţia stârnită la Berlin pe tema Bucovinei, Molotov îl convoacă din nou pe ambasadorul german în biroul său de la Moscova, în 26 iunie 1940, de data aceasta pentru a-i aduce la cunoştinţă că guvernul sovietic „a hotărât să-şi limiteze cererile asupra părţii de Nord a Bucovinei împreună cu oraşul Cernăuţi”.
În cadrul acestei audienţe, contele von Schulenburg i-a spus lui Molotov că „s-ar putea ajunge mult mai uşor la o soluţionare paşnică, în cazul în care guvernul sovietic ar înapoia tezaurul de aur al Băncii Naţionale a României, tezaur care a fost evacuat pentru păstrare la Moscova în cursul primului război mondial”, raportând la Berlin şi răspunsul primit de la demnitarul sovietic – „aceasta se exclude total, deoarece România a exploatat un timp destul de îndelungat Basarabia”.
De menţionat că Joachim von Ribbentrop, în memoriile sale, se referă la reacţia lui Adolf Hitler faţă de pretenţiile sovietice asupra Bucovinei: „Faptul că urma să fie ocupată Bucovina de Nord, străvechi pământ al Coroanei austriece, l-a zguduit pe Hitler. El a recepţionat acest pas a lui Stalin drept un indiciu al presiunii ruseşti către Vest”.
Bazându-se pe precedentul războiului cu Finlanda, în care Germania nu a intervenit, dovedindu-se loială colaborării cu URSS, aceasta din urmă lansează României un ultimatum pentru cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Izolată politic şi militar, separată de puterile garante – Anglia şi Franţa – şi la sfatul expres al guvernului german de a primi „condiţiile ruseşti fără nici o rezervă”, România acceptă condiţiile de evacuare dispuse de Moscova.
Această cedare fără luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa a surprins Budapesta, dar a şi încurajat-o să acţioneze ofensiv în revendicarea Transilvaniei. În acele momente, atât Ungaria, cât şi România se orientează spre Germania – prima pentru a câştiga, cealaltă pentru a se salva. Ambele erau deja în sfera de influenţă germană. La Bucureşti, regele Carol al II-lea vede în apropierea de Germania ultima carte pentru a obţine protecţie, salvarea tronului şi a ceea ce se mai putea salva din teritoriul României. Astfel, la 1 iulie 1940, România renunţă la garanţiile anglo-franceze, iar după zece zile se retrage oficial din Liga Naţiunilor. Răspunsul lui Hitler la aceste demersuri repetă soluţia din criza basarabeană: regele României este sfătuit să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în problema revizuirilor teritoriale şi să procedeze la cedarea anumitor teritorii. Carol al II-lea se declară de acord, în principiu, cu începerea tratativelor directe cu Ungaria, în problema Transilvaniei şi cu Bulgaria, legat de Cadrilater, dar integrate într-un sistem regional de tratate, bazate pe principiul etnic şi prin schimburi de populaţie.
Primirea la 9 iulie 1940, la München, de către Hitler, Ribbentrop şi Ciano a premierului ungar Pál Teleki şi a ministrului său de externe, István Csáky, în condiţiile în care este refuzată o primire a lui Carol al II-lea la cancelarul Reich-ului, constituie un avertisment pentru România. Urmează însă vizitele premierului, I. Gigurtu şi a ministrului afacerilor străine, M. Manoilescu, în Germania şi Italia. Demnitarii români au fost primiţi la Salzburg de Joachim von Ribbentrop şi la Berchtesgaden de Adolf Hitler (26 iulie 1940).
Primiţi cu răceală, ei au trebuit să suporte durităţile lui Ribbentrop, care susţine necesitatea revizuirii „nedreptăţilor” de la Trianon şi Saint-Germain şi subliniază că România nu se bucură de nici o simpatie din partea Reich-ului german.
În aceeaşi notă, Hitler, marcat de euforia victoriilor obţinute, aminteşte de „erorile” democraţiilor occidentale, în care include şi România, învinuită de păcate grave în politica externă (sub ministeriatele lui Nicolae Titulescu şi Grigore Gafencu), declarându-se şi el pentru revizuirea frontierelor.
Întrevederile de la Roma (27 iulie 1940) cu ducele Italiei, Benito Mussolini şi ministrul de externe Galeazzo Ciano, s-au derulat total neconvingător pentru demnitarii români, deoarece liderii italieni nu şi-au permis nici un fel de iniţiativă în afara cadrului fixat de partea germană.
O singură concluzie se poate trage după aceste vizite, valabilă atât pentru Budapesta, cât şi la Bucureşti – obligativitatea de a începe negocieri pentru Transilvania.
Tratativele propriu-zise româno-ungare au început la Turnu Severin şi s-au derulat în trei runde de convorbiri (în 16, 19 şi 24 august).
În baza principiilor enunţate mai sus, poziţiile au fost de la început ireconciliabile.
În concepţia ungară, România urma să cedeze 2/3 din teritoriul unit cu ea la 1 decembrie 1918 (cca. 68.000 km pătraţi) cu 3.900.000 locuitori (din care 2.200.000 români şi 1.200.000 maghiari).
Ungaria urma să lase României Banatul şi sudul Transilvaniei, respectiv judeţele Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, o parte din Alba (fără Alba Iulia) şi o parte din Târnave (cu oraşul Blaj).
Aceste cereri maximale conduceau spre un eşec previzibil, ceea ce s-a şi întâmplat.
Pasul următor a fost intervenţia Germaniei, secondată de Italia, ca mediatori, dar fără a se mai apela la Uniunea Sovietică.
Germania era legată de URSS prin Pactul Ribbentrop-Molotov, care prevedea expres, la art. 3, obligaţia de a se consulta în probleme de interes comun, iar ambele ţări vizate – România şi Ungaria -, aveau frontieră comună cu URSS.
Soluţia arbitrajului şi noua frontieră româno-ungară au fost hotărâte de Adolf Hitler, iar scenariul a fost conceput de von Ribbentrop pentru zilele de 29 şi 30 august 1940. Convocaţi la Viena, reprezentanţii Ungariei şi României au fost puşi în faţa unei hotărâri deja luate pentru ţările lor.
Cei consultaţi au fost şefii misiunilor diplomatice ale Germaniei şi Italiei la Budapesta şi Bucureşti. La 29 august 1940, Ungaria răspunde afirmativ la întrebarea dacă acceptă sau nu arbitrajul. Supusă intimidării şi şantajului, România, prin Consiliul de Coroană întrunit la Bucureşti, comunică acceptul în dimineaţa zilei de 30 august 1940, la orele 4.20.
În aceeaşi zi, la orele 13.00, România primeşte, prin schimb de note, din partea Germaniei şi Italiei, garanţii privind integritatea şi inviolabilitatea teritoriului de stat, iar guvernul român a acceptat aceste garanţii.
La orele 13.30-14.00 are loc semnarea deciziei de arbitraj la Palatul Belvedere, fără a se permite o prezentare a poziţiei celor două părţi. În calitate de arbitri au semnat Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, iar în numele părţilor, română – Mihail Manoilescu şi ungară – István Csáky.
Valer Pop şi Pál Teleki au avut statut de observatori.
– Va urma –
Autor? Prof. univ. dr. Alexandru Ghișa
Preluare: „Dincolo de orizonturi”, Anul IX, Nr. 17/aprilie 2024
Sursa: art-emis.ro
Notă
Prof. univ. dr. Alexandru Ghișa, cadru didactic asociat al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, a lucrat la Ambasada României de la Budapesta ca atașat cultural (1987-1989) și consilier politic (2000 – 2005). Este unul dintre cei mai cunoscuți analiști ai relațiilor româno-maghiare.
