DOMNITA BALASA: VIATA CA UN LUNG BLESTEM !

ViaÅ£a ei a fost mereu o rană deschisă ÅŸi desti­nul, un lung blestem. A trăit mari dureri ÅŸi a trecut prin umilinÅ£e greu de închipuit, pen­tru ca într-un târziu, descoperind iertarea ÅŸi mila creÅŸ­tină, să dăruiască oamenilor un spital, o ÅŸcoală ÅŸi cea mai frumoasă biserică din Bucu­reÅŸti: DomniÅ£a Bă­laÅŸa.

Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brân­coveanu, DomniÅ£a Bă­laÅŸa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blo­curi cernite. Stă ÅŸi îÅŸi spune povestea mistui­toa­relor ei tristeÅ£i – tăcută ÅŸi împietrită de durere. Dârză ca toÅ£i cei din nea­mul Brâncovenilor, BălaÅŸa con­tinuă să ne privească de la înălÅ£imea so­clu­lui ridicat de Karl Storck, sin­gu­rul pămân­tean în stare să-i sur­prindă re­semnarea princiară a ochi­lor ei adânci ÅŸi nostalgici, de om năs­cut parcă anume să sufere toată viaÅ£a.

Om demn ÅŸi integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu ÅŸi teama, ÅŸi slăbi­ciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată. Rar întâlneÅŸti o poveste mai amară ÅŸi mai plină de ciudăţenii ca cea a BălaÅŸei. Ceva s-a arătat a fi împo­triva ei de la bun început – poate căsătoria impusă de părinÅ£i, când nu avea nici 15 ani; poate insistenÅ£a fami­liei de a pleca, încărcată cu giuvaere ÅŸi bani mulÅ£i la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir.

Oricum, semne de luare-amin­te au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopÅ£i la rând; nici că la nunta BălaÅŸei a fost adus un cocoÅŸ fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă ÅŸi a început a cânta "cucuriguuuu", fără să ÅŸtie că asta însemna ghinion ÅŸi piază rea asupra familiei ÅŸi a celor prezenÅ£i.

Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Con­stantin Brâncoveanu, Stan­ca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanÅ£uri, pe drumul spre Stam­bul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la Bucu­reÅŸti, intra în Palatul Dom­nesc, cu eÅŸarfa neagră a mor­Å£ii în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu ÅŸi a fa­miliei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putinţă.  

AÅŸa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul DâmboviÅ£ei, biserica DomniÅ£a BălaÅŸa e frumoasă ÅŸi plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păs­toasă ÅŸi bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare ÅŸi apune zi de zi.

Nimic nu trans­pare din drama DomniÅ£ei, care se afla la Stambul, fără să ÅŸtie că tatăl ÅŸi fraÅ£ii ei erau la doar câteva străzi distanţă, torturaÅ£i ÅŸi uciÅŸi unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei ÅŸi a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare ÅŸi fără de sfârÅŸit. A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanÅ£uri la picioare, în CeauÅŸ Emini, temniÅ£a femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni ÅŸi juvaere găsite asupra ei.

Nu e greu de imaginat durerea DomniÅ£ei; uluiala ÅŸi neputinÅ£a de a înÅ£elege coÅŸmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeaÅŸi celulă ÅŸi mama ei, Doamna Ma­rica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, aÅŸa cum va afla întrea­ga oroare a decapitării fraÅ£ilor ÅŸi a iubitului ei tată.  Până să treacă prin iatacurile Seraiului ÅŸi apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, DomniÅ£a va mai trăi o ultimă umilinţă – aceea de a vedea pe fereastra temniÅ£ei, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli ÅŸi râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambu­lului. Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la Bucu­reÅŸti, dar fără ca liniÅŸtea să mai coboare vreodată asu­pra ei. Răul fusese deja făcut.

DomniÅ£a BălaÅŸa pierduse tot ce putea fi mai de preÅ£ pentru ea: iubirea, inocenÅ£a, duioÅŸia ÅŸi, mai ales, încrederea în oa­meni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită – nici renu­mele fa­miliei, nici faptul că mama ei va reuÅŸi cu mult zbucium să îngroape în prid­vorul bisericii "Sf Gheor­ghe cel Nou", din BucureÅŸti, ose­mintele martirului domni­tor.

DomniÅ£a îÅŸi va căuta ali­na­rea în singurătatea ÅŸi în li­niÅŸ­tea paradisiacă a li­vezii din prun­dul Dâm­boviÅ£iei – un loc de gră­dină, cu flori ÅŸi stupi forfo­tind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital ÅŸi un azil de bătrâni – toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre.

Bles­tem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidu­rile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Dom­niÅ£ei, iar de nu va asculta aceasta ÅŸi va miÅŸca din locul ei mă­car o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grab­nic ÅŸi nemilos, într-o zi de mare sărbătoare"!   Ceea ce a inceput a se  întâmpla în 25 decem­brie 1989, cu cei din familia Cea­u­ÅŸescu…