ELEMENTE ALE RELIGIEI GETO-DACILOR FAVORABILE PROCESULUI DE CREŞTINARE A STRĂMOŞILOR.

Pentru a înţelege specificul şi geniul unui popor, cunoaşterea aspectului spiritual al existenţei sale este esenţială. Urmând legi fireşti bine determinate, prezentul unui popor poartă în sine, ca pe o zestre,bogăţia valorilor moştenite de la înaintaşi. În acest context, cunoaşterea spiritualităţii, în ce ne priveşte, aspectul religios, a strămoşilor noştri este o problemă de permanentă actualitate.
E fapt bine cunoscut că toate popoarele lumii au – în baza unităţii de origine a neamului omenesc – trăsături comune, dar nu e mai puţin adevărat că fiecare popor îşi are şi trăsăturile sale specifice, geniul său propriu, care-l califică şi-l armonizează în concertul istoriei universale. Creştinismul, fiind o religie care se adresează «tuturor neamurilor» (Matei XX 19) fără deosebiri şi priorităţi, a făcut să rodească sămânţa Evangheliei lui Hristos fără a anula specificul naţional al popoarelor care au oferit – în îmbrăţişarea Evangheliei – capacitaţile şi valenţele lor genuine aducându-şi fiecare «slava sa» (Apoc.XXI 24).
Poporul român a primit creştinismul atât în limba greacă, cât şi în limba latină. Ortodoxia românească are un specific al său care s-a manifestat în decursul istoriei printr-un echilibru şi o armonie pe multe planuri şi sub diferite aspecte ale vieţii.
Între aceste trăsături specifice, putem enumera: absenţa războaielor confesionale, cumpătarea în discuţiile dogmatice, o îmbinare echilibrată între cugetarea teologică şi viaţa concretă, o armonie între Stat şi Biserică, un primat al frumuseţii morale faţă de un juridism eclezial, tăria, răbdarea şi curajul în faţa marilor încercări ale istoriei, încrederea în biruinţa binelui şi altele. (1). Aceste trăsături nu pot fi explicate deplin fără a ţine seama şi de moştenirea transmisă de la înaintaşi, chiar dacă uneori nu avem « documente » din abundenţă. Întrucât în etnogeneza poporului nostru, elementele constitutive principale au fost geto-dacii şi romanii, în tezaurul de spiritualitate pe care l-a întâlnit aici creştinismul un poate trecut cu vederea sau minimalizat aportul vreuneia dintre părţi. În acest context se înserează lucrarea de faţă. Ea nu-şi propune să idealizeze religia strămoşilor geto-daci considerând-o un « creştinism înainte de creştinism », dar nici nu consideră justă, susţinerea potrivit căreia religia lor nu şi-a avut importanţa şi contribuţia ei în zestrea spirituală a poporului nostru. Deşi antichitatea cunoştea şi admira neamul geto-dacilor recunoscând vitejia, calităţile lui morale şi spiritual-religioase, totuşi se ezită adesea să se afirme ceea ce odinioară era un fapt bine cunoscut(2). De aceea în cele ce urmează, vom expune câteva elemente ale religiei geto-dacilor favorabile (nu « pregătitoare » !) procesului de creştinare al strămoşilor, elemente care-şi au ecoul în creştinismul românesc, ca nişte trăsături pozitive pe care acesta nu le-a înăbuşit, ci le-a valorificat(3).
Aspectele religiei geto-dacilor nu vor fi privite strict istoric, ci se vor stabili corespondenţe cu alte religii de acelaşi tip pentru a intui mai bine asemănările şi deosebirile; iar, unde e cazul, vor fi făcute şi unele consideraţii de ordin teologic.

1. Zamolxis – marele „zeu” al geto-dacilor
Scriitori antici ca: Herodot, Hellanicos, Platon, Strabo, Porphyrios, Iordanes, şi alţii4 , ne informează că geto-dacii se închinau lui Zamolxis. În acest sens Herodot5 spune – „aşa cum a aflat el de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Hellespontului şi ale Pontului Euxin” – că Zamolxis ar fi fost ucenic al lui Pitagora şi că întorcându-se acasă în Tracia a pus să i se construiască o casă în care dădea banchete împreună cu fruntaşii ţării, şi învăţa pe comeseni „că nu vor muri, ci vor merge într-un loc unde îşi vor duce traiul de-a pururi, având parte de toate bunătăţile. Apoi s-a retras într-o locuinţă subpământeană şi a trăit acolo trei ani, iar în al patrulea an a apărut din nou şi astfel i-a încredinţat Zamolxis de învăţăturile sale.” Cât este de veridică această relatare ne-o arată însuşi Herodot: „În ce priveşte pe Zalmoxis (Zamolxis) şi locuinţa sa subpământeană, eu nu sunt nici neîncrezător, nici nu mă încred prea mult; mi se pare, însă, că acest Zalmoxis a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Dar fie că Zalmoxis a fost vreun om, fie că a fost vreo divinitate, să lăsăm lucrurile aşa” (6).
Scriitorii de după Herodot n-au adus prea multe informaţii în plus referitoare la Zamolxis.
Voind să stabilească fiinţa zeului, cercetătorii moderni au emis mai multe ipoteze. După unii7, Zamolxis este un zeu chtonian şi în favoarea acestei teze sunt invocate ca argumente locuinţa subterană despre care vorbeşte Herodot şi mai ales etimologia numelui8, Zamolxis (Zalmoxis) ar deriva „de la Zemelen şi Zalmodeş, care ar însemnat la început „(om) pământean” – într-un proces ce apare tot atât de bine în „preistoria” cuvântului nostru „om”, moştenit de la latini unde homo este înrudit cu humus — pământ9.
Cât priveşte primul argument pentru susţinerea caracterului chtonian al lui Zamolxis, el este vulnerabil: „Zeus Cronidul este crescut în peştera Dicte – şi este zeu al cerului; frigiana Cybele, adorată în peşteri, este zeiţă a munţilor; nimfele, adorate în peşteri, sunt de tot felul”10.
Al doilea argument, adică etimologia, poate fi interpretat aşa cum a făcut P. Kretschmer11 – în sensul că Zamolxis înseamnează „rege sau zeu al oamenilor, al pământenilor”.
Alţii sunt de părere că de mult, în negura timpurilor, va fi existat un stadiu chtonian al lui Zamolxis, dar cu vremea, „datorită unei lungi şi îndepărtate evoluţii în trecutul geţilor şi al altor triburi trace, el deveni zeul înălţimilor şi apoi al cerului şi al spiritului”12.
Profesorul Mircea Eliade susţine însă că Zamolxis, mai bine zis cultul său, face parte din cultele misterice, care conţin rituri de iniţiere13.
Totuşi, dovezi mai sigure asupra caracterului religiei geto-dacilor le oferă descoperirile arheologice de pe cuprinsul patriei noastre – Dacia de odinioară. Deşi e posibil ca Zamolxis la început să fi fost un zeu chtonian, cum ar putea indica etimologia sau locuinţa sa subterană, cert este însă că „nu s-a găsit, cel puţin deocamdată, nici un templu subteran …, dar s-a dovedit că marile sanctuare dacice de la Sarmizegetusa şi Costeşti nu aveau alt acoperiş decât cerul …”14. Această împrejurare se potriveşte foarte bine cu o religie de esenţă solară, dar nu cu una chtoniană. Pe un vas din aşezarea geto-dacică de la Bucureşti-Tei se poate vedea imaginea cercului solar; aceeaşi reprezentare a soarelui se regăseşte pe unele din vasele pictate descoperite la Sarmizegetusa, în timp ce la Piatra Roşie au fost aflate fragmentele unui car solar în miniatură făurit din fier şi din bronz. Marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa, cu aşezarea ritmică a stâlpilor săi, presupune efectuarea unor observaţii cereşti mai naturale în cadrul cultelor solare, decât în cel al adorării de divinităţi subpământene. În sfârşit, descoperirea splendidului „soare de andezit” din incinta sacră a Sarmizegetusei a risipit orice îndoială asupra caracterului predominant urano-solar al religiei getodace.15
Desigur, caracterul urano-solar al religiei geto-dacilor nu trebuie neapărat să excludă şi influenţa în cadrul acestei religii a cultelor misterice, cu riturile lor de iniţiere care erau frecvente în lumea antică elină, şi din care face parte – după opinia un cunoscut istoric al religiilor – şi credinţa în nemurire, a cărei intensitate, însă, şi mod de interpretare e specific geto-dacilor.
Pentru a intui mai bine în ce consta caracterul urano-solar al religiei geto-dacilor – în lipsă de informaţii – în cele ce urmează prezentăm câteva aspecte ale religiei urano-solare, aşa cum se întâlnesc ele la popoarele foarte vechi cu care poate fi asimilat şi neamul geto-dacilor, în ceea ce priveşte antichitatea civilizaţiei sale, contemporană cu cea din Sumer16.
Şcoala etnografică vieneză, şi în primul rând P.W. Schmidt, autorul celei mai voluminoase monografii (cca. 11000 pagini) consacrate originii ideii de Dumnezeu („Ursprung der Gottesidee)” demonstrează existenţa la multe popoare ale lumii a unui monoteism primordial, care a degenerat apoi luând, în cele din urmă, forma politeismului antropomorf sau a religiilor naturiste-animiste. P.W. Schmidt porneşte mai ales de la prezenţa zeilor cereşti care se întâlnesc la popoarele cele mai primitive17, şi constată cvasi-universalitatea credinţelor într-o fiinţă divină cerească, creator al universului şi garant al fecundităţii pământului. Aceste fiinţe sunt de o preştiinţă şi o înţelepciune nesfârşită; legile morale şi adesea riturile clanului au fost instaurate de ele în timpul scurtei lor şederi pe pământ, ele veghează la împlinirea legilor. Astfel, Baiam, divinitatea supremă a triburilor din sudestul Australiei, locuieşte în cer şi primeşte acolo sufletele celor nevinovaţi. Soarele şi luna sunt fiii săi. Tunetul e vocea sa; el face să cadă ploaia, înverzind şi fertilizând întreg pământul. Baiam vede şi aude totul18.
Zeitatea supremă a triburilor Kulin se numeşte Bundjil şi locuieşte în cerul cel mai înalt, iar între oameni şi Bundjil se află o fiinţă subordonată divinităţii supreme, Garomici care mijloceşte rugăciunile oamenilor şi revine cu răspunsurile. Acest mijlocitor îşi are reşedinţa pe vârful unui munte. Divinitatea supremă Bundjil a creat pământul arborii, animalele şi pe om făcându-l din argilă şi „insuflându-i sufletul” prin nas, gură şi ombilic. Apoi s-a retras din lume19.
La populaţiile africane, Marele dumnezeu ceresc, fiinţa supremă, creator şi atotputernic joacă desigur rolul tutelar, dar fără prea multe implicaţii în viaţa religioasă a tribului; totuşi exista credinţa în el: „Pentru ce să-i oferim jertfe? – întreabă un indigen. Noi n-avem teamă de el, căci el nu ne face nici un rău.”20 Este cert că asemenea credinţe în fiinţe cereşti supreme reprezentau altădată – spune un istoric al religiilor – centrul însuşi al vieţii religioase şi nu un simplu sector periferic cum se arată ele la popoarele primitive de astăzi21.
Divinităţi uraniene se află şi la populaţiile arctice şi central asiatice; în Mesopotamia Anu (care exprimă cerul prin propriul său nume şi care a devenit cândva şeful panteonului babilonian), iar în India: Dyaus Pitar (Dumnezeu Părinte)22. În Grecia, Uranos este cerul prin excelenţă. Cultul său a fost eventual uzurpat de alţi zei, în primul rând de Zeus care este şi el de esenţă celestă. El a păstrat mai bine decât alţi zei uranieni, caracterul de „Tată”. Supremaţia sa este deodată de ordin patern şi suveran: el garantează bunăstarea familiei şi a naturii”23
Chiar şi revelaţia Vechiului Testament, confirmând acele căi ale pedagogiei divine în toate religiile, ni-l descoperă pe Iahve ca stăpân al cerului, ca unul care „a făcut cerul şi pământul”, manifestându-şi puterea sa în furtună, iar tunetul este vocea sa şi fulgerul este numit „focul său (Ps. XVII, 15)”24.
Cultul lui Zamolxis putea să aibă unele din aspectele care sunt comune tuturor zeităţilor uraniene prezentate mai sus. El putea fi adorat ca divinitatea supremă la care merg sufletele celor nevinovaţi, ca şi creator al universului, ca „părinte” (cum se întâlneşte Dyaus Pitar la indo-europeni, dacii fiind de aceeaşi obârşie), ca zeu al cerului care ascultă rugăciunile oamenilor, fie chiar şi prin mijlocitori care locuiesc pe vârful munţilor sau prin soli trimişi la el (cum de altfel ştim că se obişnuia în religia geto-dacilor). Asemenea popoarelor amintite mai sus, şi geto-dacii au păstrat, parţial, desigur, şi oarecum alterat, revelaţia primordială.
Cât priveşte mult discutatul „monoteism sau politeism?” al geto-dacilor , socotim că nu trebuie exagerat în nici-o parte. Deşi textul lui Herodot (Istorii, cartea IV, cap.94): „Aceşti traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi şi ameninţă pe zeu, socotind că nu este altul decât al lor” (subl.n.) – indică oarecum spre o interpretare favorabilă monoteismului, tot aşa de uşor s-a găsit posibilitatea de a-i exclude această interpretare25.
Relatarea lui Grigore de Nazianz (sec. IV) despre „Zamolxis geticul”26, dar mai ales afirmaţia lui Enea din Gaza că „Geţii socotesc ca unic zeu (μονον θεόν) pe servitorul lui Pitagora (Zamolxis)”27, deşi mărturiile antichităţii sunt trecute sub tăcere atunci când se accentuează politeismul la geto-daci, în favoarea căruia se aduc ca argumente existenţa mai multor tipuri de sanctuare şi, de aici, mai multe divinităţi; precum şi numele unor zeităţi pe care le adorau tracii: un zeu al războiului asemănător cu Marte şi zeiţa Bendis28.
Eminentul arheolog Vasile Pârvan, care este considerat că a generat direcţia monoteistă, acceptă că geţii adorau si o zeitate feminină29. Dar unii istorici ai religiilor susţin că „interpretatio romana” este cea care ne prezintă religia strămoşilor sub forma unui politeism, deoarece n-a înţeles bine specificul religiei geto-dacice, realitatea fiind alta30.
Ţinând seama de această idee interesantă precum şi de relatarea lui Enea din Gaza, e greu de susţinut şi mai ales de explicat documentar un monoteism autentic-originar la geto-daci. S-a demonstrat cu certitudine existenţa unui monoteism la diverse popoare din antichitate – cum s-a arătat mai sus – dar nu este vorba acolo de monoteism pur, de tip mozaic sau creştin, ci de acel monoteism originar care a suferit o alterare în timp, fapt constatat în cultul acelor popoare prin elemente şi manifestări degradate ale religiei, cum sunt cele de factură animistă, naturistă etc.
Acel fond monoteist originar trebuie considerat – ca şi la alte popoare vechi – că s-a concretizat la get-daci, cu timpul, într-un pronunţat henoteism, în care Zamolxis estompa puternic importanţa sau rolul altor zeităţi, de vreme ce unii scriitori antici vorbeau de el ca de singurul (ό νος) zeu al geto-dacilor, deşi cercetători moderni au constatat şi urmele altor zeităţi geto-dacice, despre care însă, nu se poate afirma stringent că erau autohtone, sau erau de împrumut. Acest henoteism în care divinitatea este adorată ca şi cum ar fi una singură31, reprezintă din punct de vedere teologic o alterare a revelaţiei primordiale constată în majoritatea religiilor lumii antice (excepţie făcând religia mozaică). Totuşi, el este superior politeismului, în care multele zeităţi îşi disputau supremaţia şi sferele de influenţă. Deci, nu poate fi susţinut la geto-daci un politeism de tip greco-roman, unde alături de Zeus, care deşi era considerat „summus deus”, se bucurau de aproape tot atât de mare cinste: Ares, Hera, Atena, Apolo, Artemis, Hermes ş.a.
În acest context, întrebarea de ce Zamolxis nu a intrat în panteonul roman (cum se întâmpla cu zeii popoarelor cucerite) comportă un sens profund care relevă o anume diferenţă sau nepotrivire între Zamolxis şi zeităţile romane. Henoteismul geto-dac se încadrează fără dificultăţi în specificul religiilor urano-solare, unde zeitatea primordială era celestă.
Acest henoteism putea constitui un factor important de menţinere a unităţii religioase şi etnice a geto-dacilor, ştiind ce rol avea în antichitate religia în viaţa popoarelor32 fără să constituie un „preambul” al creştinismului, el (henoteismul) a putut favoriza pătrunderea evangheliei la strămoşii daco-romani, cărora noua religie le predica pe unicul Fiu al Tatălui din ceruri, „soarele dreptăţii”, „răsăritul cel de sus”, Care a venit în lume spre a o izbăvi de păcat şi de moarte.
Dacă cultul lui Zamolxis a avut pe lângă caracterul său urano-solar, şi unele trăsături ale cultelor misterice, acestea au putut fi valorificate de misionarii creştini care veneau în contact cu daco-romanii. „S-ar putea deci gândi – afirmă Mircea Eliade – că credinţele relative la Zamolxis şi la cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism…cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zamolxis şi a cultului său ar trebui poate să fie căutată în creştinarea timpurie a Daciei (înainte de anul 270).”33

2. Nemurirea getică
Elementul sau aspectul deosebit de frapant al religiei geto-dacilor în antichitate era felul cum concepeau şi trăiau ei credinţa în nemurire. Aproape pretutindeni unde sunt pomeniţi geto-dacii, scriitorii antici nu uită să adauge calificativul de „nemuritori”. Părintele istoriei, Herodot, relatând expediţia lui Darius în Tracia, nu se poate abţine să termine fraza fără a adăuga şi a anunţa acest „miracol trac”34.
Nemurirea getică era un fapt greu de înţeles pentru greci. Deşi aproape la toate popoarele lumii se afla credinţa într-o viaţă dincolo de mormânt şi cultul corespunzător acestei credinţe, totuşi nemurirea getică îi mira şi tulbura oarecum pe antici. Acelaşi Herodot ne informează, în acest sens, următoarele: „Iată cum devin nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că cine îşi dă sfârşitul se duce la daimonul Zalmoxis. Iar unii dintre ei îl numesc Gebeleizis pe acelaşi zeu. Din cinci în cinci ani, trimit la Zalmoxis un sol tras la sorţi dintre ei, cu misiunea să-i comunice de ce au nevoie de fiecare dată. Chipul în care-l trimit este acesta: după ce unii dintre ei au primit poruncă să ţină trei suliţe în sus, alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel care este trimis la Zalmoxis legănându-l, îi fac vânt în sus şi îl aruncă în suliţe, iar dacă acesta moare străpuns de ele, socotesc că zeul le este favorabil; dar, dacă nu moare, în învinuiesc tot pe sol, spunând că este un netrebnic, şi după ce i-au pus vină, trimit un altul căruia îi dau misiunile încă din viaţă”35.
Viaţa de dincolo de mormânt pe care o asigură nemurirea getică nu are aspectul sumbru al şeolului sau al infernului, ci: acei care îşi dau sfârşitul „vor merge într-un loc unde îşi vor duce traiul de-a pururi, având parte de toate bunătăţile”36. De aceea, cum informează Pomponius Mela (sec. I î.Hr. şi I d.Hr.), „la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou născuţii; dar, dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc”37. Iar Suidas (sec.X), transmiţând o informaţie de la Hellanicos, spune că geţii „jertfesc şi fac praznice ca şi cum mortul se va întoarce înapoi”38.
Credinţa puternică în, nemurire, pe care geto-dacii o considerau ca o trecere, sau o continuare, într-un mod mai fericit, a vieţii terestre, era pentru ei suportul unei intens optimism şi curaj în viaţă, constituind într-un fel, geniul lor, cunoscut şi admirat de antichitate. Vitejia lor deosebită – potrivit unei explicaţii din antichitate – era legată de această credinţă în nemurire: „ei sunt cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite”39. Iar împăratul Iulian Apostatul (361-363) pune în gura împăratului Traian (98-117) aceste cuvinte referitoare la nemurirea geţilor şi la vitejia lor: „…am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă doar locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”40.
Aşa cum s-a remarcat deja41, ideea nemuririi sufletului mai apare în alte forme, şi la alte popoare, dar la geto-daci ea devine principiul ordonator al vieţii. Este greu de conceput că această trăsătură specifică a religiei lor să nu fi fost pusă în relaţie – în momentul creştinării – cu credinţa în Înviere pe care o propoveduia Evanghelia şi că ea nu are ecou în substratul spiritual al poporului nostru: „credinţa în ziua de apoi e singura nădejde în noi” (G.Coşbuc). Credinţa în nemurire duce la cultul morţilor, iar aceasta este o formă – poate cea mai veche, dar mereu prezentă, şi azi – a sentimentului istoriei: „Voi ce-aveţi îngropat aici?” – întrebare capitală. Nu întâmplător începuturile culturii scrise româneşti sunt nişte pomelnice (Ion Coja).
Dacă Zamolxis a putut constitui un factor de unitate religioasă şi etnică pentru geto-daci, „nemurirea” getică putea să-şi aducă aportul în formarea conştiinţei de nemurire nu numai a insului, ci şi a întregii etnii, lăsându-şi amprenta de statornicie asupra poporului geto-dac şi mai târziu asupra noii sinteze daco-romane, care rezulta nu numai din coloniştii romani veniţi aici „ex toto orbe”, ci şi din elementul autohton aflat aici de milenii cu o civilizaţie nu de ultim rang, după cum atestă antichitatea42.
În folclorul român, curajul în faţa morţii, transfigurarea ei pe alt plan (în nuntă), se află în celebra baladă „Mioriţa”, care – după cum observă specialiştii – nu conţine numai trăsături ale un creştinism cosmic, ci şi elemente precreştine43; se observă în ea o moştenire sau ecoul „nemuririi” getice, desigur, transfigurată – ceea ce relevă că ea a fost asimilată de credinţa în înviere ca un element favorabil răspândirii creştinismului la strămoşi.

3. Ideea de jertfă în religia geto-dacilor
Aşa cum ne informează Herodot (şi s-a văzut aceasta mai sus), geţii, din cinci în cinci ani, trimiteau la Zmolxis un sol, pe care îl alegeau prin tragere la sorţi. Modul în care se făcea această trimitere era jertfa. Cel pregătit să fie sol era aruncat în vârful a trei suliţe. Dacă murea, însemna ca jertfa a fost bine primită; dacă nu îl considerau că este un nevrednic, iar în locul lui trimiteau pe altul44.
Sacrificiul uman este atestat în istoria religiilor la paleocultivatori ca şi la unele popoare de civilizaţie mai complexă (de exemplu: mesopotamienii, indo-europenii, aztecii etc.). Astfel de sacrificii se ofereau din mai multe motive: în vederea asigurării fertilităţii (în India); pentru a întării viaţa zeilor (la azteci); pentru a restabili contactul cu strămoşii totemici sau cu părinţii de curând decedaţi; sau ca să repete sacrificiul primordial de care vorbesc „miturile” şi să asigure continuitatea vieţii şi a societăţii.
Este evident că sacrificiul de care vorbeşte Herodot nu se află printre nici unul din acestea de mai sus. Elementul esenţial este trimiterea unui sol însărcinat să comunice lui Zamolxis „ceea ce doresc ei de fiecare dată”. Aşadar, sacrificiul face posibilă comunicarea unui mesaj, în alţi termeni, reactualizează raporturile directe dintre geţi şi zeul lor45.
După opinia lui Mircea Eliade, în spatele acestui scenariu mitico-ritual se descifrează o idee mai veche şi foarte răspândită în lume: a trăi în speranţa de a reactualiza situaţia primordială, când oamenii puteau comunica direct şi „in concreto” cu zeii lor. În această categorie de rituri trebuie plasat sacrificiul solului get. Nu este vorba aici de un sclav sau de un prizonier de război, cum se întâlneşte în Asia sau în Oceania, ci de un om liber, unul iniţiat în misterele instituite de Zalmoxis46.
Aşadar, geţii trimiteau zeului lor ceea ce aveau mai bun, mai curat. Jertfa pe care o trimiteau era din popor, se jertfeau pe ei înşişi, nu pe alţii. Între jertfele geto-dacilor şi ale vecinilor lor, sciţii, este o deosebire mare, pe care o înregistrează geograful Strabo, când relatează că: „… sciţii jertfeau pe străini şi îi mâncau, iar de ţestele lor se foloseau la băut”47. Desigur, această concepţie despre jertfă la geto-daci se explică şi prin faptul că ea era pusă în relaţia cu credinţa lor puternică în nemurire. Pentru ei, jertfa avea semnificaţia că pentru a dobândi ceva superior, jertfirea de sine constituie o premisă.
Jertfirea solului get pentru a mijloci în faţa lui Zamolxis cererile celor de pe pământ putea fi integrată, transfigurată şi valorificată de misionarii creştini ca un element favorabil în răspândirea Evangheliei lui Hristos, care s-a adus pe Sine jertfă Tatălui spre binele oamenilor. Un ecou şi un reflex al jertfei astfel înţeleasă de geto-daci se află la poporul nostru în „Legenda Meşterului Manole”, desigur, cu un sens mult mai profund.

4. Preoţimea geto-dacă. Înalta ei moralitate şi evlavie
Cât priveşte preoţimea geto-dacilor, izvoarele antice ne oferă suficiente informaţii pentru surprinde ceva din viaţa şi spiritualitatea slujitorilor lui Zamolxis. Cele mai multe date cu privire la preoţii geto-daci ni le oferă geograful Strabo (sec. I î.Hr.- sec. I d.Hr.) care le-a înregistrat de la filozoful stoic Poseidonios (135-51 î.Hr.). El afirmă că misi (moesii), din care face parte şi neamul geto-dacilor, „se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi, şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor”. Se hrănesc însă cu miere, lapte, brânză, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi „theosebeis” (cucernici) şi „capnobaţi” (cei care merg prin fum)48. Unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se „ctişti” (κτύσται), întemeietorii, abstinenţii, siguraticii49, ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar, feriţi de orice primejdie (…). Pe toţi aceştia, poetul i-a numit … „cei care se hrănesc cu lapte” (γαλακτοφαγους), cei care duc viaţă sărăcăcioasă (άβιους) şi oamenii cei mai drepţi (δικαιοτάτους άνθρώπους) 50.
Preoţii dacilor, numiţi „polistai” erau vestiţi prin cumpătare şi prin ascetism – după cum s-a văzut mai sus – fiind comparaţi de scriitorul evreu Iosif Flaviu (sec. I d.Hr.), pentru viaţa lor moderată de înfrânare şi renunţare, cu esenienii51.
Faptul că oameni ca Poseidonius şi Iosif Flaviu citau pe „călugării” geţi ca pilde general cunoscute spre a putea explica alte organizaţii mai puţin cunoscute ne dovedeşte vechimea şi seriozitatea acestei instituţii social religioase getice52. Filosoful Platon (427-347 î.Hr.), relatând spusele lui Socrate, ne informează că geto-dacii cunoşteau foarte bine medicina şi erau pricepuţi în a vindeca tot felul de boli. Autorul subliniază metoda lor psiho-somatică în terapeutică. În aceasta se observă că ei acordau o deosebită importanţă sănătăţii sufletului, care formează cu trupul o unitate: „Zalmoxis, regele nostru (spunea un medic dac) care este un zeu, ne spune că, după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să dăm îngrijire trupului împreună cu sufletul; şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului”53. Este evident aici rolul sufletului în preocuparea medicilor geto-daci.
Toate calităţile preoţilor şi „sihaştrilor” geto-daci nu puteau fi decât favorabile pentru morala, desigur, mult superioară a religiei noi care venea şi la populaţia daco-romană începând din secolul I după Hristos. Curăţia vieţii morale, preocuparea deosebită pentru sănătatea sufletului pe care le aveau – după relatările anticilor – strămoşii noştri, nu credem că au rămas neroditoare când pe acest sol a căzut sămânţa Evangheliei lui Hristos, ci au contribuit la cristalizarea unui creştinism lent, dar profund care s-a impregnat în fiinţa unui popor care se năştea atunci, păstrând în tezaurul său spiritual multe din virtuţile părinţilor.
Nu trebuie trecută cu vederea nici instituţia Marelui Preot54 care se afla în mare cinste la strămoşii noştri geto-daci. Este de crezut că însuşi Zamolxis a fost la început preot al celui mai slăvit zeu al geţilor şi apoi a fost el însuşi zeificat55. El era un colaborator de seamă al regelui. Strabo notează că „obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu …”56. Marele Preot se retrage pe vârful unui munte (Kogaionon) care era socotit la ei sfânt şi era accesibil numai regelui şi câtorva slujitori de seamă ai acestuia. El era adesea consultat şi era cinstit pentru înţelepciunea sa. Pe când domnea asupra geţilor Burebista, cinstirea mai sus amintită o avea Deceneu (despre care se spune că ar fi sfătuit pe rege să scoată viţa de vie pentru a obişnui pe geţi cu cumpătarea în privinţa băuturii).
Deci, pe lângă monarhul militar, dacii aveau şi al doilea cârmuitor, pe Marele Preot, un fel de „rege” spiritual cu care se consulta regele, fiind într-o colaborare pe care o sublinia şi Clement Alexandrinul mai târziu: „Este limpede că barbarii cinstesc cu deosebire pe legiuitorii şi pe dascălii lor, numindu-i zei … Ei au simţit binefacerile mari ale oamenilor înţelepţi şi i-au cinstit. La rândul lor, aceşti bărbaţi au arătat că înţelepciunea lor este în folosul obştei: aşa cum sunt toţi brahmanii, odrişii şi geţii”57.
Deci – aşa cum s-a mai remarcat – „marii preoţi, alături de regii geto-daci, în special Burebista şi Decebal58, rămân în istorie figuri demne de admirat şi pilde de înalt patriotism”59.
Faptul că regele nu a fost divinizat, ca la romani, neamestecându-se în cultul geto-dacilor, şi
aflându-se într-un raport de armonioasă colaborare cu şeful spiritual al poporului (Marele Preot), a constituit o stare de echilibru favorabil obştei. Această trăsătură s-a transmis şi la poporul nostru, după creştinare, ca un obicei „înnăscut”, primit de la străbuni.
Aşadar, „de la Herodot şi până la Iulian Apostatul, antichitatea e unanimă în a recunoaşte geţilor o adâncă şi severă religiozitate, care le pătrunde şi determină viaţa lor naţională în toate împrejurările, fie de zilnică închinare puterilor supranaturale, fie de unire cu divinitatea nemuritoare”60. În acest context se înserează constatarea lui Strabo cu privire la evlavia geto-dacilor: „Nu ne putem îndoi din cele spuse de Poseidonius şi bazându-ne pe întreaga istorie a geţilor (sublinierea noastră) – că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie”61.
Aşa cum se exprima şi un autor „n-a fost greu ca neamul traco-geto-dacilor, care credea în nemurirea sufletului şi ducea o viaţă plină de renunţări şi înfrânări, să treacă la creştinism, iar unii dintre ei să îmbrăţişeze chiar viaţa călugărească recomandată de Iisus Hristos şi Sfântul Apostol Pavel” (Matei XIX, 12; I Cor. VII, 7)62. Şi deci „este greu de conceput ca un complex religios centrat pe speranţa dobândirii nemuririi … să fi fost ignorat de misionarii creştini. Toate aspectele religiei lui Zamolxis – eshatologie, iniţiere, ascetism etc. – înconjurau confruntarea cu creştinismul”63 şi îi favorizau acestuia din urmă pătrunderea şi răspândirea.
●
Concluzii
Poporul geto-dacilor se înscrie în familia marilor şi vechilor civilizaţii ale lumii.
Antichitatea admira la strămoşii geto-daci îndeosebi profunda lor religiozitate, credinţa în nemurire (care forma geniul religiei lor), vitejia strâns legată de această credinţă, curăţia vieţii morale a preoţilor şi a asceţilor geto-daci, destoinicia lor în cunoştinţe de medicină.
Zamolxis – marele zeu al geto-dacilor – era enumerat alături de marii „întemeietori” de religie ca Moise şi Zarathustra64. Dată fiind marea lui cinstire şi importanţă la geto-daci, el a fost considerat de unii scriitori din antichitate ca fiind singurul zeu al geto-dacilor.
Pronunţatul henoteism al religiei strămoşilor noştri a putut favoriza consolidarea unităţii religioase şi etnice a lor, ştiindu-se ce rol mare avea religia în această privinţă la popoarele vechi.
Credinţa puternică în nemurire intensifica vitejia geto-dacilor trezindu-le conştiinţa de nemurire nu numai a insului, ci şi a neamului. Ea a putut fi valorificată de misionarii creştini, care propovăduiau credinţa în înviere.
Ideea de jertfă – în felul cum era concepută şi trăită de geto-daci – a putut constitui un element favorabil creştinării, care deşi nu s-a făcut oficial, a pătruns destul de repede şi profund în Dacia Romană şi în împrejurimi.
Curăţia vieţii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe strămoşii geto-daci cu atmosfera sihaştrilor, care, mai târziu – în creştinism – vor fi călugării din munţii noştri.
Armonia dintre conducătorul politic al geto-dacilor şi Marele Preot devine obişnuinţă şi stare normală, ambele părţi slujind poporul. Această stare nu a rămas fără ecou şi rod în istoria poporului român.
Aşadar, multe din calităţile strămoşilor constituie trăsături componente ale spiritualităţii poporului nostru, iar religia geto-dacilor fără a fi „un creştinism înainte de creştinism” sau o treaptă de evoluţie spre creştinism, sau o premisă a noii religii, totuşi a favorizat pătrunderea creştinismului la strămoşii daco-romani, explicând astfel relativ rapida, dar nu mai puţin autentica creştinare a poporului ce se forma.

♦ Lucrare de seminar susţinută în cadrul pregătirii doctoratului în teologie şi întocmită sub îndrumarea P.C. Pr. Prof. Constantin Galeriu care a dat şi avizul pentru publicare.
1 S.Mehedinţi, Creştinismul românesc, Bucureşti, 1941
2 „În vremea noastră, refuzul de a recunoaşte şi a atribui ţăranilor de la Dunăre această cinste de creatori ai credinţei zamolxiene s-a oglindit întru-un chip nou, şi totuşi vechi, în tendinţa şi încercarea de a deriva credinţa lor de nemurire din credinţele asemănătoare ale sciţilor”. Gheorghe Muşu, Zei, eroi, personaje, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.10
3 Mircea Eliade, De Zalmoxis à Gengis-Khan, Payot, Paris, 1970, p.74
4 Izvoarele privind istoria României, Editura Academiei, vol. I, Bucureşti, 1964; vol. II, Bucureşti, 1970
5 Istorii, Cartea IV, cap. 95 6 Ibidem, cap. 96. Istoricul nu respinge brutal conţinutul acestor informaţii, adică faptul că Zamolxis a fost ucenicul lui Pitagora, deoarece era vorba de un magistru grec, dar, cu toată simpatia sa pentru cei de un neam cu el (adică Pitagora), Herodot din dragoste pentru adevăr, foarte subtil şi elegant lasă să se întrevadă că, totuşi, Zamolxis a trăit cu mult timp înainte de Pitagora.
7 I.I. Russu, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, în „Anuarul Institutului de Studii Clasice”, Cluj, V, 1947, p.32-33
8 Pe larg la Gheorghe Muşu, Op.cit., p.91 ş.u.
9 Ibidem, p.93. Adăugăm că şi în limbile semitice (ebraică) ha adhama – pământul, iar adam – om, pământean
10 Gh.Muşu, op. cit., p.95. „Oricare ar fi fost preistoria sa, Zamolxis, aşa cum era venerat la geto-daci nu era un zeu al pământului nici al fertilităţii agrare, nici un zeu al morţilor …”. Mircea Eliade, Op,cit., p.55
11 Gh. Muşu, p.197, nota 16
12 Jean Coman, Zamolxis. Un grand problème gète, în „Zamolxis” Revue des Etudes Religieuses, III, 1939, p.92; 98; 110, citat la Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Editura Institutului biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1975, p.325-326
13 Mircea Eliade, op.cit., p.49
14 Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p.227-228; Romulus Vulcănescu, Les aspects essentiels de la mytologie roumaine, (Conferinţă ţinută în cadrul Cursurilor de vară şi Colocviilor ştiinţifice), Braşov, 25 iulie – 20 august 1976; Nicolae Maxim, Caracterul uranian al religiei geto-dacice, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLIII (1967), nr.7-8, p.482-496
15 Este vorba de „Tăbiţele de la Tărtăria” descoperite de Nicolae Vlasa, datând de la sfârşitul mileniului al IV-lea î.Hr. – Vezi Almanahul Ştiinţă şi Tehnică, 1971, p.152-153 şi Gh. Muşu, op.cit., p.125
16 Cf. Mircea Eliade, Traité d’histoire des religions (capitolul II: Le ciel:dieux ouranien), Payot, Paris, 1974, p.46-114
17 Ibidem, p.46
18 Ibidem, p.48
19 Ibidem, p.49
20 Ibidem, p.53
21 Ibidem, p. 59
22 „Este cert că indianul Dyaus, italicul Jupiter, elinul Zeus şi chiar germanicul Tir-Zio sunt forme istorice evoluate din divinitatea celestă primordială (Diêus) şi care relevă până în numele lor binomul originar: lumină sfântă (cf.sanscritul div=a străluci, dyaus=cer, zi; dios, dies, dievos divus)” la Mircea Eliade, Traité d’histoire …, p.68)
23 Mircea Eliade, Traité d’histoire…p.68
24 Mircea Eliade, Traité d’histoire…p.88. Este semnificativ faptul că Mnaseas (sec. IId.Hr.) arată că „geţii cinsteau pe Cronos numindu-l Zamolxis”; or, se ştie că însuşi Zeus – divinitatea supremă la greci – era fiul lui Cronos. (Lexiconul lui Photios, Frg23, în Izvoare privind Istoria … vol. I. p.157
25 H.Daicoviciu traduce astfel: „aceşti traci când tună şi fulgeră trag cu săgeţi în sus, spre cer, ameninţând pe zeu, căci ei cred că (cel care tună şi fulgeră) nu e alt zeu decât al lor.” (Dacii, p.268)
26 P.G. XXXVII col. 1572
27 În Teofast sau despre nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor, P.G., LXXX, col.940; vezi şi Izvoarele privind istoria Românilor, vol. II, p.321.
28 H. Dacoviciu, op.cit., p.270
29 Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926, p.521; Emilian Vasilescu Op.cit., p.325
30 „Deşi era adorat un singur Dumnezeu la … (geto-daci), totuşi manifestarea însuşirilor divine a dat naştere, după interpretatio romana la mulţi zei şi spirite, ceea ce a determinat pe unii exegeţi să constate politeismul celor două popoare (e vorba de geto-daci şi celtobritani n.n.); eroarea era evidentă; confundarea antropomorfismului cu dumnezei deosebiţi”. (– la D iac. P.I. David, Religia traco-dacică şi celtobritană, în rev. „Biserica Ortodoxă Română” XCII, 1975, nr. 3-4, p.404
31 E. Vasilescu, op.cit., p.325
32 D. Berciu, (Lumea celţilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970): „În antichitate religia a reprezentat, prin miturile şi tradiţiile de care era legată, un element de coeziune socială şi un factor esenţial în înţelegerea structurii sociale şi a nivelului de civilizaţie pe care le-au atins anumite popoare.”, p.189
33 M. Eliade, De Zalmoxis á…, p.74
34 Istorii, Cartea IV, cap. 93
35 Istorii, Cartea IV, cap. 94
36 Ibidem, cap. 95
37 Descrierea pământului, II, 2, 18, În izvoare …, vol.I, p.389
38 Lexicon, II, 500, în Izvoare …, vol.II, p.701
39 Pomponius Mela, Descrierea pământului, cap.II, 2, 18
40 Iulian Apostatul, Banchetul sau împăraţii, 22, în Izvoare …, vol.II, p.29-31
41 Prof. Ion Coja, Zamolxis, numele nemuririi, în „Noi Tracii”, „Buletin circular tracologic al centrului de Studii Istorice de la Veneţia”, nr. 7, martie 1975, p.5
42 „… Geţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele sale în limba greacă” *Iordanes, Getica, 40, în Izvoare…, vol.II, p. 413; „Cultul lui Zamolxis, ca şi miturile şi simbolurile care străbat folclorul religios al românilor, îşi înfig rădăcinile, într-o lume de valori spirituale care preced apariţia marilor civilizaţii ale orientului apropiat antic şi ale Mediteranei” (M. Eliade, De Zalmoxis …, p.9
43 M. Elide, Op.cit, p.241
44 Herodot, Istorii, IV, 94
45 M. Eliade, op.cit., p.56
46 Ibidem, p.56-57
47 Geografia, VII, 3, 6, în Izvoare…vol. I, p.231
48 Cf. Izvoare…, vol. I, p.227, n.27
49 D. Decev traduce κτύσται cu „izolaţii, separaţii”, cf. M. Eliade, op.cit., p.69
50 Geografia, VII, 3, 3 în Izvoare …, vol. I, p.227
51 Antichităţi iudaice, XVII, 1, 5, 20: „… traiul esenienilor se aseamănă cu al aşa numiţilor polistai de la Daci”
52 V. Pârvan, Getica, p. 160
53 Platon, Charmide, 156d-157a, în Izvoare …, vol. I, p.101
54 Octavian Mărculescu, Instituţia Marelui Preot la geto-daci, în rev. „Biserica Ortodoxă Română” LXXXVII, (1969), nr.1-3, p.210-222
55 Cf. Strabo, Geografia, VII, 3, 5 Izvoare…, vol. I, p.231
56 Ibidem 57 Stromata (Covoarele), IV, 8, în Izvoare … , vol. I, p.637
58 În timpul lui Dacebal, Marele Preot se numea Vezina şi se bucura de mare cinste, cf. Dio Cassius, Historiae Romanae, Liber XLVI, 10
59 O. Mărculescu, Op.cit., p.222
60 V. Pârvan, Getica, p.151
61 Geografia, VII, 3, 4, în Izvoare …, vol. I, p.229
62 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismului la traco-geto-daci, în Ortodoxia, XXVI (1974), nr.1, p.168
63 M. Eliade, De Zalmoxis…, p.74
64 Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, I, 94, 2
Lucrarea Doctorandului Dan Ilie Ciobotea a fost publicat în Studii Teologice, 1976, p. 616.

Doctorand Dan Ilie Ciobotea

Sursa: IonCoja.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us