Eminescu, cu zeghea in vine
Acum vreo jumatate de secol, criticul si istoricul literar George Calinescu inventa o sintagma care avea sa-i scuteasca pe adulatorii de profesie din peisajul literar sa-si mai munceasca imaginatia, cautand cel mai potrivit epitet pentru poetul Mihai Eminescu. Cu ocazia primirii in Academie, Calinescu il redescria pe autorul Luceafarului drept poet nepereche, gaselnita preluata pe nemestecate de turmele liricoide de cititori in stele si-n luceferi. Desi repede contrabalansat in zona deriziunii, unde s-au gasit destui sa-l numeasca pe Eminescu poet impar, calificativul a facut cariera. Orice discurs encomiastic la adresa genialitatii vegheate de astri nocturni a poetului nu se poate lipsi de cuvintelul cu pricina; simpla pomenire a numelui Eminescu il atrage magnetic, ca pe un bagaj fara de care nu mai poti sa calatoresti printre rimele eminesciene, nepereche chiar si atunci cand sunt imperecheate.
De cand televiziunile de la noi isi elaboreaza grilele in functie de criterii aspre si deloc lirice de audienta, atmosfera din studiouri in zilele de 15 ianuarie s-a mai primenit. N-a trecut, insa, prea multa vreme de cand, la fiecare jumatate de ghenar, ecranele de televizor se inveleau, asa, intr-o negura metafizica, destramata pe alocuri de sclipiri luciferice. Decoruri abstracte cu ochi noptatici clipind misterios printre crengi desfrunzite de plopi fara sot – nepereche si astia – umpleau scenele patriei. Firea impietrea pentru o zi, tara isi tinea respiratia si nimeni n-avea curajul sa destrame vraja poetica: se recita din Eminescu! Actorii angajati pentru ocazie intrau in transa, conform contractului, dand ochii peste cap pret de cateva poezii. Singura dispensa la trairea unanima se acorda Bancii Nationale, unica institutie ce avea dreptul sa judece prozaic la vremuri lirice si sa-l tipareasca pe poetul nationale pe bancnote din ce in ce mai devalorizate.
Nu credeam sa ajung (nu chiar sa-nvat a muri vreodata) ci sa regret vag festivismul edulcorat al acelor vremuri de adorare la scara nationala. De Adrian Pintea recitand navalnic din „Scrisoarea a III-a” mi-a placut intotdeauna; la rigoare, mergea si decrepitul de Cozorici, cand nu era ocupat sa interpreteze maistri harnici si incoruptibili pe santierele comunismului. Mai ales cand ajungeau la „….sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni”, m-apuca asa, un elan justitiar cu puseuri piromane ca abia m-abtineam sa fac o lista cu toti smintitii si miseii pe care-i cunosc, intru intemnitare.
Acum doua zile, de 15 ianuarie, am vazut in toata splendoarea, si puscaria si casa de nebuni. Mai precis de nebunii; cotidianul „Evenimentul zilei” publica in deschiderea editiei poezelele licentioase scrise de Eminescu in momente in care intretinea relatii nepotrivite cu muza pe prispa casei: „Sa pun sulita-mi aprinsa / Unde crapa-n doua curul” (Cand tu treci), „Vin la neica ca sa-ti prinda / Roza ta pe-un fir de ghinda, Si sa-ti gadile-ncet negul / Cand ti l-a baga pe-ntregul (Vin la neica); ….Dar asa, cu socoteala /
Sa-ti scot p… la iveala” (Ia te-ntinde). Reproducerea versurilor deocheate era insotita de anticiparea reactiei majoritatii consumatorilor de Eminescu, acuzati discret de pudibonderie in ceea ce priveste raportarea la opera poetului.
La puscarie, lucrurile au decurs si mai jalnic pentru imaginea eminesciana. La Penitenciarul de Maxima Siguranta Codlea, psihologul a fost initiatorul unui program artistic botezat „Eminescu langa noi”, pentru care a avut si proasta inspiratie sa scrie si o sceneta, adaptata mizerabil la situatia locala. – Eminescu, fraiere, n-ai auzit de el?
…..- «La mor-min-tul lui A-ron Pum-nul». Cine o mai fi si asta? / – Bai, dupa mine, o fi vreun smecher.. Baiat de baiat… Pacat c-a murit. Dadea asta cu pumnu’… sunt cateva replici pe care specialistul in reeducare al puscariei le-a crezut foarte inspirate.
Mai ramane ca psihologul cu pricina sa lanseze printre puscariasi moda tatuajului pe bicepsi cu „Veronica Micle, love” iar la urmatoarea incendiere de celula, cum s-antamplat acum o luna, cu ocazia scandalului Nati Meir, sa scrie in raport ca detinutii au avut un scuzabil moment de ratacire eminesciana.
Vifor Rotar
