Eminescu despre „incepătura neamului nostru” !

 Să citim câteva opinii ale „dacologului” Mihai Eminescu.

„La 4/16 ianuarie dl dr. Fligier a ţinut la adunarea Societăţii antropologice din Viena o conferinţă prin care a combătut părerea românilor că poporul lor s-ar trage de la vechii romani. La intrarea lui Victor Emanuel în Roma au venit felicitările municipalităţilor Bucureşti şi Iaşi, în care se zicea că Italia este muma comună şi a românilor, deci cu ocazia aceea mai mulţi învăţaţi italieni s-au pus să cerceteze originea lor. Rezultatul a fost că, precum formaţiunea craniului la români este cu totul deosebită de aceea a italienilor, tot astfel nu este nici o înrudire între aceste popoare.
Originea susţinută de români de la coloniştii soldaţi din Italia e o fantomă, căci războaiele civile depopulaseră Italia însăşi încă înainte de Traian şi e istoric constatat(?) că, spre a coloniza ţările de la gurile Dunării, s-au luat populaţiuni semitice (?) din Asia Mică, din Siria ş.a.
Dacă românii ar avea cuvânt să-şi deducă originea de la coloniştii romani, atunci n-ar fi înrudiţi prin sânge cu italienii, ci cu (evrei) (?). Dl Fligier polemizează contra lui Mommsen şi a altor învăţaţi, care iau limba română drept dovadă a originii italiene, şi el susţine că românii sunt coborâtorii direcţi ai vechilor traci.
Dintre popoarele Traciei însă au primit şi altele limba latină, şi d-sa a sprijinit această teză, arătând că şi alte popoare barbare, cu care cele dintâi au venit în contact în vremea migraţiunii, şi-au apropiat cu uşurinţă limba latină.
La teza aceasta a dlui dr. Fligier vom răspunde numai prin câteva observări.
Limba română e unica în Europa care n-are, propriu vorbind, dialecte. Pe-o întindere de pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din care s-au zămislit poporul românesc n-au putut să fie decât numai ,,două”.
În orice caz însă semiţii dlui Fligier ar fi lăsat în limbă o urmă cât de slabă care însă nu se găseşte deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însă gâtlejul, cerul gurii şi părătuşul lor, deci am găsi urme de „fonologie” semitică în limba română, caz care asemenea nu se-ntâmplă. Am trebui să avem azi o limbă latină pronunţată (evreieşte). Toţi ştiu însă că (evreii) moderni de ex., chiar de-o sută de ani să fie în ţară, nu sunt în stare să pronunţe româneşte.
Nu ştim cum e istoric constatat că coloniştii ar fi fost semiţi. „Ex toto orbe Romano” a lui Entropius (singurul loc ce vorbeşte despre colonizare) nu poate fi interpretat prin Siria, Asia Mică ş.a.
Dacă coloniştii ar fi fost străini, ei n-ar fi putut vorbi decât limba latină clasică. În limba română se găsesc însă tocmai elementele unei latinităţi arhaice, ce nu se putuse păstra decât tocmai numai în Italia şi nu la cei ce-nvăţau limba clasică a statului. Cine-nvaţă azi franţuzeşte sau nemţeşte învaţă limba scrisă, nu cea vorbită prin ţinuturi depărtate, în care s-au păstrat urmele limbii vechi.
Coborârea din traci o negăm pur şi simplu. Affirmanti obstat probatio. Dacă n-ar exista această regulă salutară a logicii elementare, ne-am bălăbăni veșnic cu sute de mii de păreri. Poate c-am ieşi la urmă şi… chinezi, şi turcomani şi tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare, nu se dovedeşte nimic.
Cine au fost dacii, care au fost limba lor, nu se ştie nici până astăzi. Sigur, s-ar putea deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neexceptând pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică.(Timpul,13 ianuarie 1878″)
– extras din „ M.Eminescu. Opere.” ,vol.X, pag.38, Editura Academiei,1989.

P.S.
Ştiţi cum numeşte la un moment „pamantul” la care se refera Eminescu in Italia, anume zona Siciliei? „Pământul din care au pornit începătura neamului nostru” (cf.M.Emi  nescu – „Nicolae Bălcescu şi urmaşii săi”, Timpul 24 noiembrie 1877)