Eminescu în fața Justiției (1)
Dacă vă imaginați că marele Mihail Eminescu în timpul său beneficia de vreun respect implicit pentru genialitatea lui poetică și filosofică, vă înșelați amarnic. Cel ce a adus cultura română din provincialismul balcanic în sfera marii culturi europene, ca probabil ultimul mare poet romantic, cel ce a centrat limba română în hotarele ei moderne, nefiind depășit nici astăzi ca mare traducător român al Criticii Rațiunii Pure a lui Immanuel Kant, a fost tratat de anchetatorii samavolnici ai vremii ca un infractor de drept comun și umilit în cel mai dezgustător mod cu putință.
Astăzi, la 171 de ani de la nașterea sa vom începe în exclusivitate un ciclu de articole dedicate punerii abuzive sub acuzare a marelui poet și modului în care a fost trimis în judecată de procurorii vremii, la indicațiile unor proeminenți oameni politici liberali ieșeni.
Expunerea va respecta slova academică a vremii dinainte de anul 1900 și are la bază originalul lucrării lui Octav Minar, publicistul care a dezvăluit public culisele procesului penal al lui Eminescu, care conține și documentele juridice ale dosarului de la procuratura tribunalului Iași, dar și rezoluția judecătorului cauzei.
O bucurie în viața poetului, recompensa cu o funcție la stat
Lucrarea pusă la cale de dușmanii lui Eminescu are loc undeva în anul 1874 și după aceea, cum evocă Octav Minar, publicistul acestei afaceri justițiare. Eminescu ocupă prima funcțiune publică în acel an, cea de director al Bibliotecii Centrale, un an după ce a cunoscut-o pe Veronica Micle la Viena. Directorul anterior al instituției, Samson Bodnărescu, își dăduse demisia în acel an, iar Vasile Pogor, un om cu mare influență la Iași, îl recomandă pe Eminescu pentru directoratul bibliotecii, aspect confirmat de Titu Maiorescu, care va deveni ulterior ministru.
Trimite o scrisoare Veronicăi Micle în care-și exprimă bucuria pentru obținerea postului ,,Sunt fericit că mi-a ales un loc potrivit cu firea singuratică și dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mâine mă voiu cufunda ca un budist în trecut, mai ale în trecutulnostru atât de măreț în fapte și oameni.
Voiu fi obligat moralmente d-lui Pogor, care m-a găzduit și care mi-a găsit acest culcuș demn pentru iernile noastre friguroase….înțeleg prin ierni schimbarea răutăcioasă a semenilor noștri, care caută să lovească chiar și-n acei ce nu se pot apăra. Cunosc năravurile politice de la noi, de aceia mă îngrijesc, cu toate că trebue să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine” jubila poetul prematur, după cum se va vedea ulterior.
O imprudență, începutul sfârșitului
Naiv și bucuros de numire, dar și neglijent, poetul face o greșeală elementară, nu face inventarul mobilierului și cărților bibliotecii și nu preia pe semnătură de la Bodnărescu activele și pasivele instituției, pentru că era absorbit de proiectele sale literare. Acesta vexat declară „Eminescu tot m-a amânat cu cuvântul că vroește a face o lucrare complectă, confecționând un catalog general și complect; când apoi să-mi dea o declarație de primire, ceeace n-a făcut și tot amânându-mă a ieșit din serviciu” sună reclamația lui Bodnărescu, neimaginându-și că va furniza exact muniția necesară dușmanilor poetului, pentru a-l compromite și pentru a-l atrage în acea încâlcită și samavolnică afacere judiciară.
Detractorii inculți ai marelui poet epuși public de Octav Minar
Dosarul Afacerei Eminescu din colecția de documente a Arhivei Statului din Iași întregește un câmpeiu din viața zbuciumată a marelui Eminescu, consideră Octav Minar. Acesta îi contrează dur pe criticii literari detractori al poetului „Încearcă cronicarule isteț, care te crezi mare critic, căci un director de revistă tot atât de analfabet ca tine te-a lăsat să pătrunzi la coada revistei, pentru ca să înjuri, atunci când trecutul te chiamă spre dânsul, ca să te învețe să cunoști ce-i munca și care e meritul.
Caută măcar odată de pătrunde ca un snob în această cetate a morților și vei vedea că e mai ușor să batjocurești prezentul , decât să cercetezi labirintul trecutului. Și, tocmai din această cercetare anevoioasă, plicticoasă,unde îți trebuie ani de zile ca să descoperi un adevăr, te deprinzi cu sistemul și disciplina științifică, care nu te va lăsa să te pronunți cu atâta ușurință despre oamenii și lucrurile contimporane” suna filipica publicistului.
Dosarul „Afacerei Eminescu” publicat în întregime
Autorul va face o amplă recenzie a circumstanțelor în care a fost demarat acel dosar penal de către procurorii acelor vremuri, cu documentele relevante de la dosarul cauzei publicate, declarațiile martorilor convocați, împreună cu apărarea pe care și-a făcut-o Mihai Eminescu în fața primprocurorului care investiga cauza.
În opinia lui Octav Minar, deznodământul Afacerei Eminescu, chiar dacă a fost favorabil poetului, pentru învinuit ar fi constituit punctul de origine al prăbușirii psihice și materiale a poetului, acesta negăsindu-și ulterior ceva serios de lucru, aspect care i-ar fi afectat ulterior grav sănătatea.
Calomnierea marelui poet a continuat și după această afacere judiciară, determinând o regresie socială a acestuia, o însingurare, care în final i-a afectat psihicul și-i va fi fatală.
Dosarul cauzei este intitulat pe copertă: 1876, Octomvre 20. No. 3297. Op. Trib. No. 152.
Dosarul privitor pe Mihail Eminescu pentru sustragere, conf. Art. 204 C. P. No. 11667 (numărul dosarului) și 1780 (numărul ordinei de transport al Arhivei Statului). În articolul de mâine vom începe detalierea în amănunțime a dedesupturilor „Afacerei Eminescu” analizând exhaustiv probele de la dosarul cauzei.
Va urma
Libiu Mateescu
