EMINESCU ȘI UNIREA tuturor ROMÂNILOR!
“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în Țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemți și cerem: Suntem români, vrem să rămânem români in egala îndreptățire a națiunei noastre!
Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștiuți de drepturile ce ni le dă originea noastră și spiritul secolului: Cine sunt acești oameni și ce vor ei în Țara noastră?”(…)
“Să nu ne mirăm, dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi si împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boheme, contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase. Cine ar crede cum că Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit – o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt competenti să ne dea nimica.”
„Mihai Eminescu: În Unire e tăria!
Ziarul „Federatiunea„, Pesta, 22/10 Aprilie 1870 “Una din cele mai frumoase serbari intocmite de societatea academica Romania Juna din Viena, a fost serbarea de la Putna din 15/27 august 1871, in memoria lui Stefan cel Mare. Toata suflarea romaneasca a primit cu cea mai deplina insufletire mareata idee, spre a aduce omagii de pietate si veneratiune aceluia ale carui oseminte se odihnesc de trei secole si jumatate in vechea manastire zidita de dansul. A fost intaia serbare la care au luat parte romanii din toate tarile locuite de dansii si ideea aceasta a purces de la Eminescu (…)
Cel mai de seama lucru pentru Eminescu era insa rezultatul moral al acestei serbari, El zicea avand varsta lui Petofi,inainte de revolutia de la 1848, ca „se va radica simtul national, aproape adormit pana atunci si va lua avant nou iar studentii ce au sosit din toate partile si au facut cunostinta si legaturi de prietenie intre dansii , vor lua cu sine impresii nesterse si vor fi pe vremuri propagatorii cei mai zelosi ai ideii ca, lucrand uniti si condusi de acelasi idee , vor contribui la desteptarea si marirea neamului lor in provinciile de unde se trag.” (…)
„A fost si foarte multa inteligentza , totI barbatii marcanti din toate tarile locuite de romani. Si ei au facut cunostinta mai de aproape, si intre dansii au urmat un schimb de vederi si nu se poate ca acest fapt sa nu influenteze activitatea lor publica si sa nu aiba urmari binefacatoare pentru neamul intreg. Zic mai departe ca studenti, popor si inteligenta , cu totii au vazut si s-au convins ca hotarele nu pot impiedica manifestarile entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care au urmarit’o si serbarea de la Putna. Desi despartiti prin hotare , toti stiu ca sunt unul si acelasi neam, si aceasta convingere va mari puterea lor de rezistenta si ii va oteli in lupta pentru neam, lege si tara.”
Teodor V. Stefanelli, fost coleg de scoala cu Eminescu atat in Liceul de la Cernauti, cat si la Universitatea din Viena, participant la Congresul de la Putna din 15 august 1871, consemna:
“La 5 iunie 1883, se facu in Iasi cu mare pompa inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare. Suveranul, toate autoritatile statului, corpurile legiuitoare si un public foarte numeros se adunara in Iasi din toate partile tarii si chiar din provinciile romane ale imperiilor invecinate. Profitand de imprejurare ca un mare numar de membri vechi ai societatii literare printre care si Eminescu, se gaseau cu acea ocaziune in Iasi, “Junimea” tinu o mare intrunire. In acea sara Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara scrisa cu ocaziunea serbarii si care incepe cu cuvintele:
De la Nistru pan’ la Tisa Tot Romanul plansu-mi-s’a Ca nu mai poate strabate De atata strainatate.
Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau asa de mult cu celelalte ode ce se compusese cu ocasiunea acelei stralucite serbari, fu adanc si indiscriptibil. In contra obiceiului “Junimii”, careia nu-i placea sa-si manifeste entusiasmul, pentru intaia data de doua zeci de ani de cand exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfarsitul cetirii si mai multi dintre numerosii membri presenti imbratisara pe poet.
Din pacate, aceasta minunata cetire politica a fost cea din urma a lui Eminescu. (…)”
