Eradicarea libertății de exprimare și a libertății presei, următorul pas logic după anihilarea voinței electorale a națiunii(3)
Apogeul cenzurii naziste și staliniste reverberează ciclic în cenzura actuală, chiar și după 100 de ani. Probabil, cele mai cumplite perioade trăite de europeni în ultima jumătate de mileniu au fost cea nazistă și cea stalinistă, cu observația că cele două s-au juxtapus pentru 12 ani, odată cu instaurarea dictaturii lui Adolf Hitler în Germania și cu prăbușirea acesteia în 1945. Cenzurarea presei de către structurile de putere naziste și leniniste, apoi staliniste, din Europa, datează însă de peste 100 de ani, chiar de dinainte de preluarea conducerii Germaniei de către Hitler, și a continuat mult după dispariția sa. Dictatura lui Stalin, supranumită și totalitarismul stalinist, s-a impus în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste(creată în 1922) odată cu moartea lui Vladimir Ilici(Ulyanov) Lenin, în 1924.
Dacă în Germania Adolf Hitler a cucerit puterea în mod democratic prin alegeri libere în ianuarie 1933, necontestat fiind ca fuhrer al NSDAP încă cu zece ani înainte, Iosif Vissarionovici Stalin(Iakov Iosifovici Djugașvili) a venit la putere profitând de schisma dintre Kamenev, Zinoviev, Troțki și Buharin, iar după alierea cu Buharin, ceilalți trei lideri sovietici au fost înlăturați. Stalin a devenit unicul conducător al Congreselor Sovietelor și secretar general al PCUS, după care a ordonat executarea în 1936 a lui Kamenev și Zinoviev, în 1938 a lui Buharin, iar în 1940 a lui Troțki, asasinat de un agent NKVD la Mexico City.
Hitler nu a avut altceva de făcut decât să-l elimine prin asasinare pe Ernst Rohm, șeful SA, iar după ce a devenit cancelar atotputernic al Germaniei și pe fostul cancelar Schleicher. Ambii fiind asasinați în 1934 din ordinul lui Hitler în noaptea Cuțitelor Lungi.
Cei doi tirani au lăsat în urmă înainte, în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial(doar Stalin), aproape 100 de milioane de morți. Am introdus aceste înfiorătoare repere istorice ale bestialității celor doi dictatori ai secolului XX pentru a înțelege că cenzurarea presei și a liberei exprimări era doar un mizilic nesemnificativ al activității lor zilnice în cursul dialecticii istorice sângeroase înfăptuite de aceștia în Europa și în Asia, fără să-l mai punem la socoteală și pe Mao în China. Un mizilic, da, dar unul axial.
În Germania, regat prusac pe atunci, au fost supuse cenzurii inclusiv creațiile jurnalistice ale lui Marx, acesta plângându-se în scrierile sale din tinerețe împotriva religiei, împreună cu ale lui Engels, prin intermediul unei scrisori către Arnold Ruge că anume „Cel de-al doilea articol al meu despre dietă, în legătură cu tulburările bisericești, a fost tăiat de cenzură. E nevoie de cea mai consecventă dârzenie pentru a conduce un ziar ca „Rheinische Zeitung”.
Demonstram acolo că apărătorii statului s-au situat pe un punct de vedere bisericesc, iar apărătorii bisericii pe un punct de vedere statal….Ziarul s-a ridicat în apărarea arhiepiscopiei(din Koln n.n.) și cu greu v-ați face o idee despre modul ticălos și în același timp stupid în care s-au puratt reprezentanții forței cu acest nătărău dreptcredincios…
Dacă cenzorul nu-mi face iar o figură, în viitorul supliment al ziarului va apărea și replica mea. (…),Oare saxonii nu vor ridica la această sesiune a dietei problema cenzurii? Frumos constituționalism!” se plângea pe bună dreptate Marx în scrisoare, nebănuind în 1942 ce cenzură cumplită vor declanșa învățămintele sale, atât în URSS în vremea discipolului său Lenin, iar înainte de acesta în Germania lui Bismark și apoi a lui Hitler.
Joseph Goebbels, un geniu al răului în reprimarea libertății de exprimare
Arta neatinsă încă a centralizării cenzurii și a subsumării tuturor formelor de exprimare, întâlnite într-o societate din prima jumătate a secolului trecut, unei concepții axiale a superiorității ariene și a dominației lumii de către germani a fost desăvârșită de Joseph Goebbels, Reichsminister, adică Ministru al Propagandei Publice germane în timpul lui Hitler.
Excepționalul său talent organizatoric și flerul nemaiîntâlnit pentru gestionarea și a celui mai neînsemnat amănunt al imaginii publice l-au propulsat în cel mai important comunicator public în Germania nazistă, după Adolf Hitler până în 1942, și chiar mai important decât Hitler după această perioadă, fuhrerul fiind preocupat după eșecul din fața Moscovei din iarna lui 1941 exclusiv de treburile militare.
După ascensiunea la putere a NSDAP, partidul nazist, Goebbels, în calitatea sa de satrap al treburilor de imagine publică a regimului, controla printr-o monitorizare și cenzurare strictă și minuțioasă nu numai presa scrisă, dar și sondajele de opinie despre popularitatea regimului nazist și a liderilor săi, precum și sondarea moralului germanilor aflați în război.
Controla strict și cultura germană sub toate formele ei, aceasta fiind destinată potrivit credinței sale rasiale intransigente să sublimeze național-socialismul în toate înfăptuirile sale, ca fiind singura formă ideală și preferabilă de organizare socială și statală. Asta, nu numai în presă, literatură, radiofonie, teatru, ci și în muzică, pictură, sculptură, știință.
Goebbels cenzura inclusiv toate scrisorile trimise de soldații germani de pe front familiilor lor, ba chiar și scrisorile pe care și le trimiteau germanii unii altora în Germania, ceea ce ar însemna monitorizarea și cenzurarea postărilor pe platformele de socializare, a e-mailurilor și whatsup-ul astăzi.
Cât despre presă, acesta considera că numai germanii care-și puteau demonstra originea ariană pură și se căsătoriseră cu o persoană cu origine pură deasemenea, începând cu anul 1800, puteau deține un ziar.
Jurnaliștii nu puteau scrie decât în baza unui permis emis de Goebbels însuși, Camera de Cultură a Reich-ului înființată de Reichsminister putea interzice artiștilor și scriitorilor să părăsească Germania, iar editurile trebuiau să se conformeze cenzurii acestei Camere care emisese o listă cu lucrări interzise, ostile nazismului, iar dacă doreau să editeze orice lucrare trebuiau să obțină acordul acestei instituții de cenzură a lui Goebbels.
Ulterior acesta a desființat toate ziarele independente exclusiv în favoarea a celor de partid și a interzis critica de artă și literară pe tot cuprinsul Reich-ului, inclusiv în țările cucerite.
Nici oficioasele regimului nazist, Das Reich, Volkischer Beobachter, Der Agriff, nu erau scutite de intervențiile vituperante și chiar isterice ale lui Goebbels, când acestuia i se părea că nu sunt suficient de militante și de convinse de rolul lor fundamental în menținerea moralului germanilor, pe front și acasă. „Sunt foarte furios împotriva ziarului „Das Reich”care a publicat încă un articol al lui Schwaz von Berk, care contrazice direct tezele noastre generale. De altfel, „Das Reich” (denumire pe care o purta și o celebră divizie SS de blindate) se remarcă prin rolul de „outsider”pe care îl joacă. Am să intervin neîntârziat și energic. Dimpotrivă, misiunea acestui ziar este să ne susțină tezele generale cu cât mai multă inteligență, vivacitate și convingere și să nu-și urmeze propriul drum.” a decretat Goebbels, consemnând în jurnalul său din 1945.
Rezultatul pilduitor al convorbirii cu redactorul șef al ziarului a fost consemnat de ministrul Propagandei în același jurnal personal „Tocmai am avut o discuție foarte serioasă cu redactorul-șef al ziarului „Das Reich”, Sparing, referitoare la ultimele rătăciri de care s-a făcut vinovat ziarul său și cărora li se va pune, hotărât, capăt. N-am chef ca acest ziar să degenereze treptat într-un organ defeatist. „Das Reich” trebuie să facă onoare numelui său. Și, mai ales, el trebuie să manifeste o atitudine războinică și să desfășoare flamurile rezistenței noastre. (…), „Das Reich” are aceeași misiune de îndeplinit ca, de pildă, „Der Agriff”, când era vorba de lupta pentru puterea internă.(sau Volkisher Beobachter, primul ziar al NSDAP) Nu este, deci, admis prin urmare ca acest ziar să se risipească permanent în flecăreli intelectuale. El trebuie să prezinte tezele de război germane cât mai inteligent și mai răspicat posibil, sclipind de spirit și voință.” nota Goebbels autocratic în jurnalul său.
Ne este oarecum familiară abordarea acestuia, comparativ cu aceea a publicației Politico, oficiosul sorosist al Comisiei Europene, despre reînarmarea urgentă a Europei prin acțiunea exaltată a Ursulei Leyen? Joseph Goebbels nu ezita nici în martie 1945 să pună mâna pe stilou și să conceapă editoriale cu titlul „La muncă și la arme!” trimise la „Das Reich” spre publicare obligatorie, când era oricum deja totul pierdut pentru cel de-Al Treilea Reich.
După ce a scris Mein Kampf, Hitler și-a dorit și un ziar, destinat viziunii sale pangermanice
Încarcerat la Landsberg în aprilie 1924, în urma puciului eșuat de la Munchen cu o jumătate de an înainte, Adolf Hitler, viitorul cancelar atotputernic al Germaniei de peste zece ani, a redactat unul din cele mai infame texte create vreodată de omenire, Mein Kampf, biblia ideologică a regimului național-socialist, care a constituit baza doctrinară rasială a declanșării celui mai pustiitor conflict militar din istorie.
În inexorabila sa confruntare cu comunismul, dar mai ales cu evreismul german, Hitler a observat că presa evreiască este cea care deturnează interesul maselor de germani cititori de presă scrisă dinspre interesul național revizionist și dinspre viața politică și doctrinară a partidelor înspre mondenul vulgar și alienant al instinctelor primare, subumane, ale maselor de muncitori îndeosebi.
A decis atunci un aspect al luptei sale cu evreismul, regăsit voalat în Mein Kampf, anume înființarea unei prese proprii a național-socialismului, preluând un ziar în anii 20, Volkischer Beobachter, pe care în anii 33 după preluarea puterii l-a adus la tiraje de multe milioane de exemplare, pe primul loc în Germania.
„Creând o presă al cărei conținut este adaptat orizontului cultural al cititorilor celor mai puțin cultivați, organizația sindicală și politică(controlată de evrei n.n.) tinde să răspândească un spirit de revoltă care determină clasele cele mai de jos ale națiunii să devină coapte pentru actele cele mai îndrăznețe. Sarcina sa(a presei evreiești n.n.) nu este de a scoate oamenii din mlaștina instinctelor lor josnice și de a-i face să ajungă la un nivel superior, ci, dimpotrivă , să le măgulească poftele cele mai josnice. Aceasta este o speculație(de presă n.n.) care aduce profituri numai când te adresezi masei, a cărei lene intelectuală nu e egalată decât de înfumurare.” deplângea Hitler în opera sa de căpătâi orientarea mondenă a presei evreiești a anilor 20.
Mai mult, viitorul fuhrer al Germaniei naziste condamna presa vremii pentru criticile sale la adresa marilor oameni politici, la adresa lui adică, aceia care voiesc numai măreția statului german national și rasist „Ea(presa evreiască n.n.) trâmbițează mai întâi de toate învinuiri împotriva tuturor oamenilor de character, care nu vor să se închine în fața pretenției evreilor de a domina statul, sau ale căror capacități și genii evreului i se par periculoase. Căci pentru a fi urât de el nu este nevoie să-l combați(în presa național-socialistă n.n.); este suficient să te bănuiască, fie că poți să te gândești să lupți împotriva lui într-o zi, fie să uzezi de superioritatea capacităților tale intelectuale pentru a dezvolta forța și măreția unei națiuni ostile evreului.” arăta el în Mein Kampf.
Prin aceasta, Hitler decreta lupta preventivă și prin presă cu comunitatea evreiască nu numai germană, ci și mondială, desigur din perspectiva meterezelor rasiale ale luptei pentru superioritatea și dominația rasei ariene.
Că autoinsinuata sa superioritate intelectuală și culturală era în fapt refularea unui sentiment de inferioritate anterior, teoretizat de Alfred Adler în a sa Teorie a Complexelor, dobândit în urma eșecului său de a accede la Academia de Arte, secțiile Pictură și Arhitectură, din Viena anilor 1912-1914, este o altă discuție în contradictoriu, pe care istoricii celui de-Al Treilea Reich n-au epuizat-o încă. Cenzurii de presă practicată de evrei, trebuie răspuns cu aceeași monedă, insinua Hitler, după preluarea puterii Fuhrerul instituind în schimb împreună cu Goebbels unul dintre cele mai sofisticate și mai opresive mecanisme de cenzură și de control a presei și a liberei exprimări din istoria culturii omenești.
– va urma –
Prima parte aici: Eradicarea libertății de exprimare și a libertății presei, următorul pas logic după anihilarea voinței electorale a națiunii(1)
A doua parte aici: Eradicarea libertății de exprimare și a libertății presei, următorul pas logic după anihilarea voinței electorale a națiunii(2)
Dan Libiu Mateescu
