Erau dacii poligami?

Herodot povestea că: „fiecare [dac] ţine în căsătorie mai multe femei” pe care „şi le cumpără cu bani grei de la părinţi„.
La rândul lui, Heraclid din Pont, cel care i-a cunoscut direct pe tracii din zona Mării Negre, insista pe aceeaşi idee: „Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii”.
Un autor de comedii antic, citat de geograful Strabo, pomenea caracterul poligamic al marii familii de neamuri trace: „Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi…
Niciunul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: „bietul de el, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea”.

Dacii îşi cumpărau mai multe neveste

Poligamia traco-geto-dacilor este o temă puţin comentată de istoricii români contemporani. Subiectul a fost evocat în mai multe izvoare scrise care au pus în evidenţă cunoştinţele istoricilor antici despre spaţiul tracic.
Prima informaţie consistentă este oferită de Herodot (sec. V î.Hr.). În fragmentul care descrie obiceiurile tracilor, citim: „… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzesc cu străşnicie…” (Istorii, V, 5-8).
Cunoscător direct al tracilor din zona Mării Negre, Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.) scria despre ei: „Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii” (apud, Zeo Petre, Practica nemuririi: o lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2005, p. 194).
Menandru (sec. IV î.Hr.), cunoscut autor de comedii, citat de Strabon (sec. II), evocă poligamia tracilor: „Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectând realitatea istorică: «Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi…
Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea»” (Geografia, VII, 3, 4).

Cum se căsătoreau traco-geto-dacii?
Herodot scria că: „… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi.” (Istorii, V, 8), iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor „… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).
Mai multe informaţii despre procedura căsătoriei ne parvin de la Pomponius Mela (sec. 1): „… fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). Se face într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie”. (Descrierea pământului, II, 21).
Acelaşi autor confirma poligamia tracilor atunci când, probabil, inspirându-se din Herodot şi alţi scriitori mai vechi, descria o parte a ceremoniei funerare: „Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi nu are loc o plată… le aşteaptă pe femei peţitorii.” (II, 18-20).

Solinus (sec. III), prezintă asemănător ceremonialul căsătoriei: „Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţurile (oferite); iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se mărită” (Culegere de fapte memorabile, 10, 4).
Citindu-i pe autorii antici, constatăm că existau două variante de căsătorie: aceea care se făcea „după obiceiuri” se aplica în cazul femeilor care „năpăstuite din pricina urâţeniei lor” îşi cumpărau soţul.

Tot obicei par a fi şi tratativele, lupta sau peţitul văduvelor chiar lângă rugul soţului decedat. A doua variantă este un fel de licitaţie la cererea femeii: „…acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat…”. Cine organiza această licitaţie, adevărat concurs de frumuseţe în antichitate? Cine alcătuia juriul îndreptăţit să „..stabilească valoarea lor?” Dacă pentru femeile „năpăstuite” zestrea era preluată de soţ, cine încasa plata pentru „frumoase”? Părintele, sau chiar femeia? Cât de mare putea fi valoarea licitată. Să fi fost un privilegiu al aristocraţilor?
Exista o ierarhie a nevestelor în frunte cu aceea care „..are moravurile şi conduita cele mai bune”? Odată cumpărată, femeia putea fi revândută de soţ? Iată întrebări la care n-am găsit răspuns în izvoarele scrise. Nu ştim nici dacă exista o vârstă când bărbatul şi femeia dobândeau dreptul de a se căsători, şi nici care era gradul de rudenie ca barieră a raporturilor maritale.
Printre traci existau şi celibatari. Ne-o spune Strabon atunci când îl citează pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului tracic, Poseidonios (sec II-I î.Hr.): „… unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femei, numindu-i «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, aşadar feriţi de orice primejdie… duc o viaţă sărăcăcioasă” (Strabon, Geografia, VII, 3, 3).

De ce se căsătoreau traco-geto-dacii?
Un motiv pe care îl credem fără dubii este obiceiul. Alt argument de luat în seamă ar putea fi că bărbatul vedea în căsătorie un mijloc onorabil de a-şi spori averea prin zestrea nevestelor!
Nu ştim dacă erau obligaţi să se căsătorească pentru supravieţuirea comunităţii, pentru a duce neamul mai departe, mai degrabă nu, dacă luăm în considerare că la traci castitatea nu era o virtute, aşadar se puteau naşte copii şi în afara căsătoriei.
Interesante sunt precizările lui Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice. Căsătoriile sunt şi pentru împreunare şi ei se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).
Căsătoria era un act privat, nescris, asemănător logodnei de astăzi, pe care nicio putere publică nu era chemată să-l sancţioneze. Este posibil să fi existat şi câteva gesturi simbolice care impuneau o anumit formalitate căsătoriei.

Ce statut avea bărbatul?
Societatea traco-geto-dacică era de tip patriarhal, chiar falocratică, în care bărbatul era stăpânul femeii. El avea dreptul de a ţine în casă un număr de femei în funcţie de posibilităţile sale economice, dar şi după pofta inimii! Solinius scria că la traci „… bărbaţii se fălesc cu numărul femeilor şi socotesc lucru de cinste să aibă mai multe soţii.” (Culegere de fapte memorabile, 10, 1).
Este posibil să fi existat chiar un cult al soţului, aşa cum pare a indica ritul funerar la traci? Herodot îl descria astfel: „Când unul din ei a murit, să iscă între femeile (mortului)mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă ca să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinstirea, este lăudată de bărbaţi şi femei, apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce astfel o foarte mare ocară.” (V, 5). Atât textul lui Herodot, cât şi cel al lui Pomponius Mela, citat mai înainte, scot în evidenţă dorinţa femeilor de a se sacrifica pentru soţ. Herodot preciza că era aleasă femeia pe care decedatul „a iubit-o mai mult”, în timp ce la Pomponius Mela prevalau „moravurile şi conduita cele mai bune”. În primul caz, hotărârea era luată de „prietenii” decedatului, în celălalt femeile „dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască”, probabil un juriu din care nu ştimi cine şi câţi făceau parte.

Am amintit mai sus relatările lui Strabon despre tracii care „îşi duceau viaţa fără să aibă legături cu femei”, motiv pentru care erau „onoraţi şi socotiţi sacri”. Comentându-l pe Poseidonios şi citând referirile lui Menandru la poligamia tracilor, Strabon conchide: „Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acela căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i theosebeis (adoratori ai zeilor)şi kapnobatai (călători prin fum)pe cei fără femei, geţii s-ar ridica împotriva părerii obşteşti” (VII, 3, 4).

Ce statut avea femeia?
De la Herodot aflăm că tracii nu puneau preţ pe virginitate: „…pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac.”, dar după căsătorie „… îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie” (V, 6).
Să-l recitim şi pe Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice… şi se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc… La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte lucruri” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).
În acelaşi secol IV î.Hr., Platon scria că tracii „… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi” (Legile, VII, 805).
Cunoscător direct al realităţilor de la ţărmul Mării Negre, Ovidiu (sec. I î.Hr.-I d.Hr) scria despre femeile geţilor: „… ele ştiu să rabde de foame şi de sete” (Pontica, I, 2, 87), sau că „… pisează darurile (zeiţei) Ceres şi pe vârful capului duc ulcioare grele de apă” (Pontica, II, 8, 10-12).
Povestind despre obiceiurile celţilor, sciţilor şi tracilor, Strabon scria că „…femeile muncesc şi ele la câmp şi de îndată ce au născut, îi slujesc pe bărbaţi, punându-i să stea culcaţi în locul lor. Adesea ele nasc la muncile câmpului. Spală copilul şezând pe vine lângă apa vreunui râu, şi-l înfaşă.” (III, 4, 17). Tot Strabon descrie o calitate deosebită a femeilor: „De bună seamă, întotdeauna s-a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la alte acte de adoraţie… iată ce mai spune acelaşi poet (Menandru) aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile pe jertfe. Cuvintele (soţului)sunt: «Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei căsătoriţi: căci mereu e nevoie să se facă o serbare»” (VII, 3, 4).

Şi Horaţiu (sec. I, î.Hr.) scoate în evidenţă virtuţile soţiilor dacilor în contrast cu cele ale soţiilor romanilor:
„Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă,
iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se încrede într-un amant chipeş.
Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei române trainic: ea se teme de alt bărbat.
Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea.” (Ode, I, 211).

În mentalitatea vremii, dominată de normele de viaţă ale societăţii patriarhale, superioritatea bărbatului, proprietar al nevestelor şi copiilor, se manifesta printr-o discriminare care făcea din femeie o marfă destinată vânzării-cumpărării, un lucru care putea fi moştenit şi o slujnică care avea rolul se efectueze „servicii” pe care bărbaţii erau obligaţi să le îndeplinească doar când erau pedepsiţi. Trogus Pompeius (sec. I) ne informează că dacii „…în vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor” (Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16).

Evoluţia statutului femeii la traco-geto-daci nu ne este cunoscută. Ştim, însă, că în familia regală a lui Decebal femeia se bucura de respect şi protecţie. Sunt istorici care consideră că scena XXX de pe Columna lui Traian trebuie pusă în legătură cu prizonieratul surorii lui Decebal (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71).
Dio Cassius (sec. II) este sursa unei informaţii interesante: „Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit…” (Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4 Xiph.).
Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102, un rol major să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o îndatorire de onoare faţă de un membru de vază al familiei sale.
Strania scenă XLV de pe Columnă, în care femei dace torturează prizonieri romani, ar putea fi o dovadă că, în caz de mare pericol, femeile îşi ajutau bărbaţii în încercarea de a-şi salva libertatea (R. Vulpe, op. cit., p. 102-103).
Condiţia de văduvă nu era de durată. Femeia avea dreptul, fie să obţină „cinstea” de a fi înjunghiată şi înmormântată împreună cu soţul, fie să se recăsătorească lângă rugul funerar (Herodot, V, 5; Pomponius Mela, II, 18-20).
Fidelitatea femeilor faţă de soţ se exprimă şi în dorinţa lor de a-l însoţi la zei pe cel decedat: „Femeile, care ţin mult la cinstea lor, se urcă pe rugurile soţilor morţi şi, ceea ce socotesc drept cel mai mare semn al curăţeniei, se aruncă în flăcări” (Solinus, 10, 2-3).
Desfacerea căsătoriei pare a fi fost la fel de simplă ca şi contractarea ei. „Divorţul” era lesnicios şi informal, nefiind nevoie de gesturi solemne sau simbolice. Era suficientă voinţa unilaterală. Heraclid din Pont scria: „Dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea” (apud, Zoe Petre, loc. cit.).

Traco-geto-dacii între poligamie şi mongamie
Poligamia pare a fi un obicei foarte vechi, simbolizând o lume în contrast cu cea din care făceau parte scriitori greci. Iată un fragment din „Istoriile” lui Arrian (sec. II), citat de Eustathius (sec. XII) în comentariile la „Periegeza lui Dionysios”, care plasează începutul poligamiei într-un timp mitic: „La traci era obiceiul să aibă multe femei, în aşa fel ca de la multe femei să aibă mulţi copii – iar obiceiul acesta se spune că îşi trage obârşia de la regele Doloncos [fiul lui Kronos şi al nimfei Thraike, fiică de titan], care a avut mulţi copii de la multe femei” (apud., Zoe Petre, op. cit., p. 199).
Nu ştim dacă reformatorul Zalmoxis a introdus poligamia sau doar a acceptat-o, moştenind-o ca pe o cutumă adânc înrădăcinată în mentalitatea traco-geto-dacilor. Este de discutat şi dacă poligamia era o situaţie generalizată sau doar un privilegiu de care se bucurau regele şi nobilii cu prestigiu şi posibilităţi materiale.

Savantul Vasile Pârvan era de părere că doar aristocraţii erau poligami: „… putem afirma că e un fenomen general nu numai la popoarele barbare, ci şi la cele culte, ca treapta stăpânitoare a societăţii să practice poligamia (legală sau ilegală, mai multe soţii legitime ori numai una), în vreme ce poporul de rând rămâne strict monogam. În adevăr, aşa după cum Filip al Macedoniei era un poligam vestit, tot aşa vor fi fost şi diferiţii regi şi principi geţi, în măsura averii lor şi a putinţei de a-şi cumpăra soţia… regula generală la geţi era ca familia lor să fie monogamă… Această încheiere ne este întărită atât de reprezentările de pe Columna lui Traian, care privesc mai ales pe dacii din munţi, cât şi… de pe Trofeul de la Adamclisi, unde vedem pe geţi, fiecare cu femeia lui unică” (Getica, Bucureşti, 1926, p. 146-147).

Reputatul arheolog H. Daicoviciu era de aceeaşi părere, poligamia fiind „limitată la un număr foarte mic de familii (la nobilii cei mai bogaţi, de exemplu)” şi sublinia: „Trebuie să recunoaştem, aşadar, că nu ştim aproape nimic despre familia dacică. Chiar admiţând, pe temeiul lui Menandru, existenţa poligamiei, nu este deloc sigur că o realitate din secolul al IV-lea î.e.n. dăinuia şi în epoca lui Burebista-Decebal” (Societatea dacică în epoca statului, în Studii dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 27).

Este posibil ca poligamia să fi fost înlăturată printr-o măsură reformatoare a lui Deceneu? Pornind de la ipoteza că toţi marii reformatori s-au ocupat şi de viaţa de familie, istoricul Grigore Tocilescu preciza că prin „… reforma politico-religioasă a lui Deceneu … obiceiurile poligamice, comune gintei thrace, nu mai domneau în Dacia… familia se deosebea prin moravuri mai curate, puritanice chiar” (Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880, p. 371).
Un alt bun cunoscător al traco-geto-dacilor, arheologul I.H. Crişan, aprecia că poligamiei „… îi va pune, într-o oarecare măsură, capăt Burebista, cu ajutorul marelui preot Decenu” (Burebista şi epoca sa, ediţia a II-a, Bucureşti, 1977, p. 461).

Nu ştim dacă, în timpul lui Burebista, „ridicarea” geţilor prin „cumpătare” a inclus şi reformarea vieţii de familie. O eventuală interzicere a poligamiei i-ar fi putut deranja pe aristocraţii geto-daci care ar fi avut un motiv în plus să-l înlăture pe marele rege. Dar cum de l-au acceptat pe Deceneu drept urmaş la tron? Poate pentru că acesta „… le-a apărut ca o fiinţă extraordinară… Învăţându-i etica, i-a înfrânt de la moravurile lor barbare…” (Iordanes, Getica, 71).
Analizând critic o serie de izvoare greceşti referitoare la geţi, Zoe Petre este de părere că „… polaritatea particularităţilor de civilizaţie atribuite geţilor în textele antice, care fac să coexiste în aceste ţinuturi de margine abstinenţa şi excesul, poligamia şi celibatul, vegetarismul şi sacrificiile umane, reorganizează atât de drastic informaţia de pornire, încât e aproape imposibil pentru exegeza modernă să regăsească eventualele date reale ce s-ar ascunde îndărătul acestei viziuni.” (Practica nemuririi…, p. 206).

Majoritatea izvoarelor documentare care prezintă imaginea traco-geto-dacilor prin ochii grecilor şi ai romanilor sunt surse de mâna a doua, aproximative şi, adesea,confuze. Se păstrează prea puţine fragmente din scrierile celor care au călătorit şi văzut la faţa locului realităţile sociale din aria tracică. Tema poligamiei traco-geto-dacilor este reală şi nu poate fi ignorată. Ea face parte din moravurile unei lumi care se cere permanent reanalizată pentru a-i reconstitui semnificaţiile şi a-i reinterpreta mesajele.

Horia D.O.
Sursa: historia.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us