Seva straveche a Dragobetelui un document autentic de continuitate

Transmis oral, din batrani, intr-o carte a vietii nescrisa, virtuala, acest mod de a trai, luat fara notite, memorat din generatie in generatie, ne transmite o sarbatoare esentiala, nedrept uitata, agresiv si nedemn substituita cu o alta, adaptata timpurilor moderne, dar de care nu ne leaga nimic.

Dragobete, zeitate straveche, violent-voluptuoasa, senzuala, tipica unei culturi dionisiace, potrivite cu spiritul pagan al locului pe care traim, cel de la nordul Dunarii avand Carpati cununa peste timp.

Se mai pastreaza in sud, in Valahia, un obicei pentru ziua de Dragobete, ca nevestele de curand maritate, nu mai mult de-un an, sa iasa pe ulite, cu barbatii lor de mana, cu sticla de vin sau de rachiu sub brat,sa opreasca barbatii straini pe care-i intalnesc si sa-i sarute, dandu-le apoi, drept plata, de baut. Pentru ca nevasta tanara, din primul an, este o femeie care poarta in ea sansa progeniturii. De unde a aparut credinta asta, ca de Dragobete trebuie sa-ti scoti nevasta in drum si sa ti-o dai la straini Sarutatul barbatilor straini este forma gingasa, de astazi, a obiceiului, dar cine stie ce se petrecea acum doua mii de ani.
E de presupus ca nevasta tanara trebuia sa fie roditoare, sa nasca prunci sanatosi, si pentru asta se facea apel chiar si la puterile altor barbati, nu neaparat din casa, ca sa aiba siguranta ca va prinde prunc. In felul acesta, se salvau forta sangelui, sanatatea neamului, viitorul comunitatii, iar riscul ca vatra satului sa ramana pustie era mai mic. Si bietul barbat, vrand-nevrand, trebuia sa treaca prin intalnirea aceasta, pentru ca asa cerea randuiala batraneasca, de care asculta fara cracnire.
Sigur, traditia pare o pozna pentru multi dintre noi, barbatii de astazi, monogami, gelosi, orgoliosi, violenti, vanitosi si cu simtul proprietatii… Gelozia este o boala incredibil de moderna inca, de care cei din vechime, iata, nu sufereau. Tocmai pentru ca nu tratau lucrurile individual, ci in numele neamului, al obstii, al comunitatii. Chiar daca aveau o singura femeie, si nu un harem, o data pe an era permis lucrul acesta nevestelor tinere, care ieseau in strada, cu barbatii lor, ca sa-i cinsteasca pe trecatorii straini cu pupaturi si cu vin.

Aveau ceva, de buna seama, din comportamentul preoteselor pagane, antice, care se ofereau, o data pe an, trecatorilor. Traduceti cum vreti aceste obiceiuri stravechi. Ele insa au o semnificatie arhaica spectaculoasa si, pe undeva, orgiastica, dionisiaca.
Barbatul strain insemna innoirea sangelui comunitatii, insemna copii mai sanatosi, insemna evitarea degenerarii unei comunitati inchise, ai carei barbati mureau pe campurile de batalie, sau erau dusi in robie, sau piereau de molime. Si atunci, e de presupus ca tribul, comunitatea, asezarea, mana de oameni traitoare in vatra asezarii aceleia, vedea in barbatul strain sansa innoirii si salvarii semintiei.
Mai ales barbatul de forta, barbatul cerb, barbatul taur, puternic, frumos, viril, cu potential fiziologic, devenea foarte important pentru comunitate in ziua aceasta, pentru ca insemna innoirea sangelui. Cati barbati ca acestia puteau sa treaca pe acolo, pe atunci, cand distantele erau atat de mari, asezarile mai mici si lumea mai putina Foarte putini! Si atunci, lucrurile se petreceau intr-un fel spectaculos, pe care noi astazi l-am privi cu ezitare, nu cu prea multa ingaduinta, ca pe un fel de libertinaj. Asta inseamna sarbatoarea Dragobetelui.

El este, intr-adevar, o zeitate mult mai „carnala” decat silfidul sfant Valentin, care-si arata amorul lui firav, cu inimioare strapunse de sageti si ravase parfumate.
Este aceeasi diferenta ca intre Mos Craciun si Santa Claus, care pune jucarele in ciorapei. Si Craciunul, si Dragobetele sunt niste zeitati stravechi, violente- voluptuoase, senzuale, tipice unei culturi dionisiace, potrivite cu spiritul pagan al locului pe care traim, o zona care se intinde de la nordul Dunarii pana peste Carpati, in neguroasa Hiperboreea.
Cand apare crestinismul aici, gaseste lucrurile acestea, destul de bine cimentate in credinta populara romaneasca. Crestinismul si cultura arhaica se suprapun, se intrepatrund, se amesteca extraordinar.

E fabulos ca s-au pastrat aceste credinte vechi, chiar si in forma lor „stilizata” (iata, astazi, flacaii si fetele nu fac altceva decat sa culeaga flori impreuna si sa rada), este cea mai buna dovada de continuitate a noastra aici, e un document istoric exceptional in credinta populara, pentru ca ea ne vorbeste despre lucruri mai vechi decat documentele de la 1330, decat descalecatul din Maramures, decat Cronica de la Viena sau altele!

Aceste credinte sunt documente care arata ca aici e o continuitate de mai bine de trei mii de ani.
Din batrani, transmis oral, s-a pastrat tot acest ceremonial, tot acest mod de a trai, o invatatura de viata, cursuri de scoala a vietii, luate fara notite, memorate din generatie in generatie, intr-o carte a vietii nescrisa, virtuala. (I.M.)