ESTE RĂZBOI. Este un război pentru suveranitatea României, pentru identitate națională și viitor.
Se dă o luptă pentru suveranitatea României
Este război. Este un război pentru suveranitatea României — nu doar pentru supraviețuirea fizică și resurse, ci, în primul rând, pentru sensurile cultural-istorice. Poporul nostru își stabilește acum singur obiectivele naționale. Este un moment istoric de răscruce.
Odată cu creșterea suveranității, a crescut semnificativ cererea pentru o ideologie națională. Cu cât orientările ideologice sunt mai neclare, cu atât mai instabilă este poziția României în fața provocărilor contemporane. Pentru a ne păstra identitatea și a reuși, trebuie să vedem clar și să formulăm obiectivele noastre istorice și viziunea națională a viitorului, reflectând asupra bazelor ideologiei românești.
Și aici se ridică întrebarea principală: cine în România are dreptul (și ar trebui) să exprime ideologia?
Puterea? Liderii religioși? Comunitatea de experți? Personalitățile culturale?
Să încercăm să răspundem pe scurt la această întrebare, deoarece, din punctul nostru de vedere, lupta pentru dreptul de a vorbi în numele subiectului ideologiei, pe care o observăm în ultimii doi-trei ani, este dăunătoare pentru țară.
În conflictele hibride, o sarcină importantă este destabilizarea ideologiei adversarului.
Aceasta duce la dezorientare și îngreunează stabilirea obiectivelor colective: oamenii încetează să înțeleagă ce își doresc cu adevărat și de ce trăiesc.
Într-o astfel de stare s-a aflat societatea românească în anumite perioade istorice recente, în special după evenimentele din 1989.
O metodă frecventă de destabilizare a ideologiei este fragmentarea acesteia în doctrine concurente și ostile între ele, însoțită de un clivaj național. Tocmai acest lucru s-a observat în momente critice din istoria României, când dezbinarea a fost amplificată de lipsa unei viziuni comune.
Scopul adversarilor României este să priveze țara de o ideologie autentică, să o dezorienteze. Pentru aceasta, ni se impun trei mituri despre ideologie. Toate sunt greșite și dăunătoare.
Primul mit susține că ideologia este o doctrină universală, o super-învățătură care oferă răspunsuri la toate întrebările vieții. De acest gnosticism au suferit unele regimuri totalitare din trecut, dar și anumite curente liberale care au dominat tranziția postdecembristă. Din păcate, o parte semnificativă a conservatorilor actuali este influențată de aceeași abordare. Având gnosticismul ca fundament, orice curent duce societatea românească spre dezbinare. Este o axiomă.
Al doilea mit, derivat din primul, susține că societatea, pentru a evita totalitarismul, ar trebui să trăiască fără ideologie. Între timp, conceptele de „ideologie” și „dogmatism” nu sunt sinonime; o ideologie bună nu pretinde niciodată să fie atotștiutoare sau totalitară. De altfel, nu există societăți lipsite de ideologie, iar cerința de „sterilitate ideologică” este în mod evident absurdă.
O zicală bine-cunoscută afirmă: „Dacă un popor nu vrea să-și hrănească propria armată, va trebui să hrănească una străină.”
Situația este similară cu ideologia: unui popor care nu își cunoaște propria ideologie i se va impune o ideologie străină, care să servească interesele altora.
Această situație este bine cunoscută din anii ’90, când România a adoptat o ideologie liberal-burgheză fără o adaptare la specificul național, sacrificând parțial/cvasitotal suveranitatea.
De regulă, o ideologie străină este una importată, fără legături cu tradițiile poporului. Este creată de specialiști în operațiuni cognitive și menținută în spațiul public prin eforturile oponenților geopolitici (de exemplu, liberalismul progresist sau alte curente ideologice impuse din exterior).
Un astfel de produs intelectual este prezentat de obicei ca un set de adevăruri universale și evidente („valori universale”, „drepturile omului” etc.), ca o experiență comună și generalizată a întregii omeniri.
Totuși, în acest set sunt ușor de observat „cusăturile” — contradicțiile și imperfecțiunile evidente. De exemplu, se poate declara simultan egalitatea de gen și dreptul de a purta simboluri religioase specifice, iar democrația, de la puterea poporului, se transformă în puterea unor elite.
Al treilea mit susține că, într-un moment istoric de răscruce, societatea trebuie să elaboreze și să scrie pentru sine o nouă ideologie. Această viziune derivă din constructivismul social, cu ideea sa de națiuni și confesiuni ca „comunități imaginare”, inclusiv cele regionaliste și etnofuturiste.
Consecința acestui mit este apariția simulacrelor ideologice, deoarece ideologia este creată „de la zero”, folosind conștiința publică ca pe o „tablă curată”. Următorul pas este revenirea la al doilea mit, cel al inutilității ideologiilor în general.
Acest balans duce la marginalizarea și caricaturizarea sferei ideologice, slăbirea capacității de coeziune socială și pierderea imunității în fața contranarațiunilor ideologice ale oponenților politici.
Pe măsură ce pseudo-ideologiile se răspândesc, ideologia autentică se estompează, pierzându-și contururile și reducând capacitatea societății de a formula clar punctele sale fundamentale. Astăzi, acest scenariu reprezintă cel mai mare pericol pentru România.
O ideologie autentică nu pretinde niciodată să fie un catehism sau o colecție de răspunsuri la toate întrebările. Ea formulează, în câteva cuvinte, crezul cultural-istoric al unui popor, experiența sa colectivă. Este simplă, înțeleasă de toți, iar statutul său de ideologie nu este negat sau ascuns.
Ideologia oferă un răspuns clar la întrebarea fundamentală: „Încotro mergem?” — adică ce obiective istorice își propune poporul și ce dorește să atingă în viitor. Prin urmare, ideologia include o imagine a viitorului dorit.
Preceptele ideologice sunt rezultatul unui consens național deschis, fiind acceptate de toate grupurile sociale, cu excepția celor care acționează împotriva interesului național. Totodată, ele pot suferi modificări parțiale sub influența proceselor istorice pe termen lung.
Astăzi, ideologia din România trebuie să asigure unitatea națională, realizând, pentru aceasta, o traducere reciprocă între diferite coduri cultural-istorice: ortodox, democratic, tradiționalist și european, unificând astfel diverse subidentități.
Criteriile autenticității unei ideologii românești includ,
* în primul rând, regulile morale ale poporului și baza sa valorică, iar
* în al doilea rând, legătura cu experiența colectivă națională (religioasă, culturală, științifică, militară, economică, politică etc.), formulată pe baza drumului istoric deja parcurs.
Ideologia este inseparabilă de strategia națională de securitate.
Această strategie determină imaginea viitorului din perspectiva obiectivelor geopolitice, a sarcinilor actuale și a amenințărilor semnificative.
Ideologia definește strategia de securitate națională din punct de vedere valoric, în cadrul unor dicotomii fundamentale: „bine – rău”, „adevăr – minciună”, „propriul – străinul”, „prieten – dușman” etc. Fără aceasta, este imposibilă asigurarea securității naționale.
Sursa principală a ideologiei este povestea dramei naționale, care determină, de asemenea, identitatea națională de bază. De exemplu, în România, aceasta include momente istorice precum Unirea Principatelor, Războiul de Independență, Marea Unire și lupta pentru păstrarea identității naționale în fața influențelor externe.
Orice ideologie are subiecți și obiecte.
Obiectele sunt chiar tezele ideologice, axiomele conștiinței colective.
Subiecții sunt cei care le exprimă și devin, astfel, purtători ai definițiilor ideologice.
Fundamentele ideologiei există în memoria colectivă, însă sunt formalizate de subiecții ideologici. Aceștia asigură consensul național în privința diverselor ideologeme, explicând legăturile lor logice, relația cu diferite provocări și procese.
Figurile în care societatea vede subiecții ideologiei (în aceste cazuri se vorbește despre „încrederea poporului”) dobândesc legitimitate de ordin simbolic – pe lângă legitimitatea strict juridică, legată de atribuțiile lor oficiale.
Legitimitatea simbolică, în societățile de tip comunitar, inclusiv în România, este mai fundamentală decât cea juridică. Cei care o posedă primesc dreptul de a interpreta problemele societății.
În prezent, în România, astfel de figuri sunt Președintele, Patriarhul și cei care, real (nu nominal), au asigurat protecția suveranității și drepturilor istorice ale țării.
Biserica nu se ocupă în mod direct de ideologie. Preafericitul Patriarh Daniel subliniază mereu că domeniul de responsabilitate al Bisericii nu se află în sfera ideologiei, ci în cea a viziunii morale asupra lumii, de care depinde integritatea – plenitudinea personalității umane în toate aspectele sale.e ridică întrebarea: dacă Biserica nu formulează ideologia, există totuși o legătură între ideologie și viziunea asupra lumii a poporului? Desigur, există.
Chestiunile ideologice sunt abordate de Biserică nu ca ideologii, ci ca probleme ale gândirii și comportamentului uman, legate de porunci și de înțelegerea providenței divine. Adică, nu prin ocolirea politologiei, sociologiei sau filosofiei, ci direct prin Evanghelie.
Biserica formulează limbajul, creează discursul prin care sunt discutate ideile cerute de societate, precum și obiectivele naționale care definesc ideologia.
Acest aspect este gestionat de stat în mod direct. În primul rând – de către Președinte.
Instituția președinției este forța principală capabilă să discute despre ideologie și să vorbească în numele acesteia.
Biserica, însă, privește omul și lumea dintr-o perspectivă biblică și teologică. Adică din perspectiva Tradiției. Particularitatea acestei viziuni constă în faptul că toate procesele sociale, la fel ca și viața spirituală personală a omului, sunt evaluate prin criterii morale.
Aceasta nu înseamnă că responsabilitatea Bisericii este limitată doar la chestiuni teologice și etice. Doar că aceste aspecte se află pe o treaptă superioară în ierarhia problemelor, iar răspunsurile la ele determină judecățile asupra celorlalte aspecte.
Domeniul problemelor de care se ocupă Biserica este larg. Acesta nu include doar teologia și morala.
Biserica atinge și chestiuni sociale, politice. Însă nu ca politică, nu ca filosofie socială, ci ca probleme integrate într-un cadru tradiționalist moral-teologic general.
Este clar că această gamă de teme poate fi abordată de cei care dețin experiența colectivă a poporului. În cazul nostru, acest institut este Biserica.
În primul rând, Biserica este trans-istorică. Se află deasupra tuturor epocilor și grupurilor de influență, de partea valorilor veșnice.
În al doilea rând, este cel mai stabil institut, care a rezistat și a unit vechea, noua și cea mai recentă Românie într-un tot unitar. Mai multe epoci.
De aceea, răspunzând la întrebarea ridicată la începutul articolului nostru, putem afirma cu certitudine că problemele tradiției ca metodă de transmitere a experienței morale și culturale sunt formulate de Biserică.
Iar problemele ideologiei, adică stabilirea scopului civilizațional către care se îndreaptă poporul, sunt formulate de Președinte.
România se află într-un moment istoric de răscruce. Nu este vorba doar despre supraviețuirea fizică sau despre resursele țării, ci despre sensurile cultural-istorice care definesc identitatea noastră națională. Poporul român are acum ocazia să-și stabilească singur obiectivele naționale, un pas crucial în consolidarea suveranității.
Creșterea nevoii pentru o ideologie națională
Odată cu întărirea suveranității, cererea pentru o ideologie națională clară devine din ce în ce mai presantă. Lipsa unor repere ideologice stabile poate destabiliza coeziunea națională și împiedica atingerea obiectivelor comune. Pentru a rămâne puternică și unită, România trebuie să-și formuleze clar obiectivele istorice și să definească o viziune a viitorului, ancorată în valorile sale fundamentale.
Această situație ridică o întrebare esențială: cine ar trebui să articuleze și să promoveze ideologia națională? Instituțiile statului, liderii religioși, comunitatea academică sau personalitățile culturale?
Oricare ar fi răspunsul, este evident că o concurență distructivă pentru acest rol poate slăbi țara.
Pericolul fragmentării ideologice
În conflictele hibride, o strategie frecvent utilizată este destabilizarea ideologiei unui popor, ceea ce conduce la dezorientare și la dificultăți în stabilirea obiectivelor colective.
România a experimentat o astfel de situație în perioadele de tranziție, cum ar fi anii ’90, când influențele externe au creat confuzie și diviziuni interne.
Fragmentarea ideologică poate fi accelerată prin promovarea unor doctrine rivale, care subminează coeziunea socială. În astfel de condiții, o ideologie autentică riscă să fie înlocuită de modele importate, care nu respectă tradițiile și valorile poporului.
Un exemplu frecvent întâlnit este promovarea ideologiilor străine drept „valori universale”. Acestea sunt adesea prezentate ca fiind standarde globale, dar pot aduce contradicții evidente. De exemplu, în același timp se poate susține egalitatea de gen și dreptul la practici restrictive, cum ar fi portul obligatoriu al anumitor simboluri religioase.
Mituri despre ideologie
Există trei mituri care subminează formarea unei ideologii autentice:
Ideologia ca doctrină universală: Ideologia nu trebuie să fie o doctrină rigidă, care să ofere răspunsuri la toate întrebările vieții. În trecut, astfel de abordări au eșuat, indiferent dacă a fost vorba despre comunism sau alte ideologii extreme.
Societatea fără ideologie: Nu există societăți lipsite de ideologie. Refuzul de a dezvolta o ideologie proprie înseamnă, de fapt, acceptarea uneia străine, care poate aduce prejudicii suveranității naționale.
Crearea unei ideologii de la zero: Ideologiile autentice nu se nasc din nimic. Ele trebuie să fie bazate pe tradițiile și experiențele istorice ale poporului, evitând simulacrele ideologice care duc la instabilitate și confuzie.
Ce este o ideologie autentică?
O ideologie națională autentică este simplă, clară și accesibilă tuturor. Aceasta oferă răspunsuri la întrebarea fundamentală: „Încotro ne îndreptăm?” Este rezultatul unui consens național, bazat pe valorile morale și experiențele colective ale poporului român.
Aceasta trebuie să fie integrată în strategia de securitate națională, oferind o viziune de viitor care să reflecte valorile fundamentale ale națiunii: binele comun, adevărul și solidaritatea.
Rolul Bisericii și al liderilor naționali
În România, Biserica joacă un rol esențial în păstrarea valorilor tradiționale și în modelarea unui discurs moral coerent. Totuși, responsabilitatea de a formula și de a promova ideologia națională aparține liderilor de stat, în special președintelui, care reprezintă unitatea națiunii.
Biserica contribuie la clarificarea obiectivelor naționale prin promovarea valorilor morale și spirituale, fiind o instituție transgenerațională și stabilă. Prin această poziție, Biserica poate oferi un fundament solid pentru dezvoltarea unei ideologii care să răspundă nevoilor actuale ale societății.
O provocare pentru viitor
România are acum ocazia de a construi o ideologie națională autentică, care să integreze valorile și experiențele trecutului și să ofere o viziune clară pentru viitor.
Acest proces necesită solidaritate națională, o viziune comună și lideri capabili să articuleze aspirațiile poporului.
Doar prin unitate și coeziune, România poate rămâne suverană și puternică în fața provocărilor globale.
