Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale – Eseu (12)
Personalitatea cea mai importantă și cea mai controversată a perioadei iudeo-bolșevice a fost Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), născută în 1893. Despre personalitatea și faptele ei s-a scris în moduri diferite, adeseori contradictorii. Istoriografii evrei, atât cei din străinătate, dintre care cel mai important a fost Robert Levy, cât și cei din România, dintre care cel mai răspândit este Vladimir Tismăneanu, i-au prezentat o imagine care cuprinde și viziuni pozitive, împingând „Răul” epocii doar pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și motivând imaginea negativă a Anei Pauker prin faptul că societatea românească este una antisemită și de aceea s-ar fi pus multe dintre „Relele” regimului iudeo-bolșevic pe ea.
În realitate, în perioada 1945-1952, chiar dacă prim-secretar al PCR/PMR a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru că așa a hotărât Stalin, Dej a recunoscut că toate deciziile pe care le-a luat a trebuit să le discute și să le aprobe împreună cu Ana Pauker.
În mod eronat, s-a afirmat în unele scrieri că tatăl ei ar fi fost rabin al Bucureștiului. Tatăl Anei Pauker, Hersh Kaufman Rabinsohn, era shohet, adică măcelar în practica rituală kosher şi mic funcţionar la sinagogă. De asemenea, unii autori, au afirmat că familia Anei Pauker era creștin-ortodoxă. Nu este adevărat și am arătat că tatăl ei lucra la sinagogă, ceea ce nu era permis ortodocșilor. Mama Anei Pauker, Sura Rabinsohn, era vânzătoare de alimente.
În anul 1911, Hannah Rabinsohn a fost angajată ca învăţătoare la clasa I a unei şcoli primare evreieşti. În anul 1915, s-a înscris în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, iar în 1917, a trecut la aripa pro-bolşevică a aceluiaşi partid. Din 1921, Hannah Rabinsohn devine Ana Pauker prin căsătoria ei cu inginerul Marcel Pauker, un socialist evreu de elită, cu studii universitare absolvite în Elveţia.
Fratele Anei, Zalman Rabinsohn, a fost un sionist înfocat, în timp ce Hannah a fost de la începuturile interesului pentru politică susținătoare și apoi membră de partid, mereu în aripile radicale de stânga. A fost o luptătoare foarte determinată pentru cauza în care credea. A dorit mereu o Românie nu numai bolșevică, ci și controlată de evrei, în folosul evreilor și al statului Israel, pe care evreimea internațională l-a conceput a fi creat pe teritoriul Palestinei. Pentru o astfel de Românie acționa ea.
Ana Pauker a avut o viață de roman. A ars ca un artificiu. Primul ei copil, o fetiţă, Tania, a murit de dizenterie la 7 luni de la naştere. Pentru activitate comunistă, Ana Pauker a fost arestată din noiembrie 1923 în februarie 1924 și din decembrie 1924 în iunie 1925 pentru acţiuni subversive de subminare a statului și a fost bătută tare. S-a aflat mereu în vizorul Siguranței. De aceea, Ana şi Marcel Pauker au trebuit să plece din România și au trăit un număr de ani în exil la Praga, Berlin şi Paris, unde au activat intens pe linia Comintern-ului.
În anul 1926, la Viena, s-a născut fiul lor Vlad. În anul 1928, Ana este admisă la Şcoala de Partid „Lenin” din Moscova, care pregătea pe viitorii conducători ai Internaţionalei Comuniste (Comintern). Este promovată rapid în conducerea acestuia și ajunge mâna dreaptă a lui Dmitri Manuilsky, şeful informal al Cominternului.
În 1928, la Moscova, Ana Pauker a născut-o pe fiica ei Tatiana. În același an, în România i s-a terminat un proces în care a fost condamnată în contumacie la 20 de ani de închisoare. În anul următor, ajunge la putere un guvern național-țărănist condus de Iuliu Maniu care a decretat o amnistie generală și Ana Pauker s-a întors în România.
În anul 1932, Ana Pauker a mai născut la Moscova o fetiţă, Maria, tatăl ei fiind Eugen Fried (1900-1943), un evreu din Cehoslovacia, care era instructor al Cominternului și a cărui amantă a fost mai mulți ani, fără să divorțeze de Marcel. Eugen Fried a fost împușcat din ordinul lui Stalin. La ordinul liderilor sovietici, primii doi copii, Vlad şi Tatiana, au fost plasaţi în case de copii din U.R.S.S., iar Maria a fost crescută în Franţa de familia şefului Partidului Comunist Francez, Maurice Thorez. Ana Pauker a lucrat ani de zile la Paris împreună cu Eugen Fried ca instructori bolşevici pe lângă conducătorii comuniştilor francezi.
În anul 1924, prin Legea Mârzescu, P.C.d.R. a fost interzis, întrucât conducătorii săi, alogeni și minoritari etnici, majoritatea evrei, au introdus în programul P.C.d.R. obiectivul de luptă a partidului pentru autonomia provinciilor românești, până la desprinderea lor de statul național unitar român.
Acest obiectiv a fost comunicat de la centru, respectiv de la conducerea Internaționalei a III-a Comunistă, care promova internaționalismul proletar, forma de atunci a globalizării în jurul Rusiei Sovietice/URSS.
Etnicii români din PCdR, fiind în minoritate nu s-au putut opune, deși unii dintre ei, mai ales cei cu studii, nu au fost de acord cu această prevedere, unii au și criticat-o, fapt pentru care aceștia din urmă, deși luptători ilegaliști, unii suferind și condamnări grele, nu au fost promovați în funcții importante, în primii ani după instalarea regimului iudeo-sovietic în România.
În anul 1934, Ana s-a reîntors în România fără soțul ei și în 1935 a fost arestată, judecată public şi condamnată la 10 ani de închisoare.
A încercat să dezerteze și a fost împușcată în ambele picioare. A devenit celebră prin rezistența fizică la grevele foamei și la tortură.
Într-una din grevele foamei a rezistat timp de 35 de zile. În Penitenciarul din Craiova, dorind să compromită conducerea închisorii și să determine înlocuirea ei, a încercat să otrăvească hrana deținutelor, la bucătărie. A fost prinsă. În timpul bătăii la care a fost supusă, i-a fost smulsă complet o ureche.
După cedarea Basarabiei către U.R.S.S., în mai 1941, Ana Pauker a fost eliberată și trimisă la Moscova în schimbul patriotului naționalist român Ion Codreanu, unul dintre membri Sfatului Țării care au votat Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918.
La Moscova a aflat că soțul ei, Marcel Pauker a fost arestat în 1936, în timpul Marii Terori. Au fost voci care au afirmat că Ana Pauker l-ar fi denunțat personal pe soțul ei, cum a spus și principesa Ileana de România, sora regelui Carol al II-lea, dar la ora arestării și împușcării lui Marcel Pauker în U.R.S.S., Ana era în temniță în România. Alți cercetători ai vieții Anei Pauker au afirmat de asemenea că nu ea l-a denunțat pe Marcel Pauker.
După revenirea la Moscova, Ana Pauker a lucrat la Kremlin, în calitate de consilier pentru problemele din România.
A fost apreciată de Stalin pentru inteligența ei, pentru determinare și spirit de sacrificiu pentru cauza bolșevismului. A primit gradul de maior în armata sovietică. A lucrat și la postul de radio „România Liberă”, care emitea de la Moscova. În septembrie 1944, Ana Pauker s-a întors în România, după ce contribuise activ la convingerea ofițerilor și soldaților români aflați în prizonierat în U.R.S.S. să se înscrie în diviziile românești „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, care au luptat împotriva Ungariei și Germaniei alături de sovietici și au stat apoi la baza formării noii armate românești a regimului din perioada ocupației militare sovietice.
Numeroase cadre militare ale acestor două divizii au devenit agenți și informatori ai serviciilor militare de informații ale U.R.S.S.
Ana Pauker a primit de la Stalin mandatul de a conduce de facto Partidul Comunist din România. După îndepărtarea lui Ștefan Foriș, care se dovedise a fi informator al Siguranței Statului, Partidul Comunist era condus de un triumvirat format din Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș si Iosif Ranghetz, dar Ana Pauker a influențat decisiv deciziile acestora, până în octombrie 1945, când, în preajma Conferinței Naționale a partidului, Stalin a transmis că șeful Partidului Comunist trebuie să fie un etnic român, ceea ce i-a barat calea Anei Pauker către puterea supremă în România.
La Conferința Națională a P.C.R. din 16-21 octombrie 1945, Ana Pauker a fost aleasă în Biroul Politic al P.C.R. și secretar al C.C. al P.C.R..
Cu acest prilej, la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a scos din Programul P.C.R. obiectivul luptei partidului pentru autonomia provinciilor românești până la separarea de statul național unitar român. De asemenea, s-a schimbat denumirea partidului care nu se mai numea PC „din România”, cum îl botezase Cominternul, ci P.C. Român.
Era începutul unui proces de românizare, anevoios și care a durat decenii, a atins un nivel ridicat, fără să poată fi finalizat. Ulterior, procesul de de-românizare s-a declanșat în decembrie 1989, complotiștii minoritari etnici din P.C.R. (Iliescu, Brucan, Militaru, Roman și alții) aveau să preia conducerea României și, încet dar sigur au transformat țara în colonie iudeo-occidentală.
Ana Pauker era foarte temută în rândul partidului, fiind apreciată ca cea mai apropiată personalitate comunistă de Stalin și ca cea mai influentă persoană din România la Kremlin. Era lidera grupării pro-moscovite din P.C.R. Era numită „în șoaptă”, „Stalin cu fustă” și „Doamna roșie”.
În perioada cât a lucrat la Moscova, Ana Pauker a avut o relație de prietenie cu Polina Semyonovna Zhemchuzhina Molotova, soția lui Viaceslav Molotov. În 1945, acesta a insistat la Stalin s-o impună pe Ana Pauker ca și conducătoare a P.C.R. Susținerea Anei Pauker de către Molotov a contribuit la grija lui Dej de a nu intra în conflict cu ea. În 1948, Polina Semyonovna Zhemchuzhina Molotova a fost arestată, iar în anul următor Viaceslav Molotov a fost destituit din funcție, iar Ana Pauker și-a pierdut mult din influență.
În noiembrie 1947, a fost numită de regele Mihai în funcția de ministru de Externe al României, fiind prima femeie din lume care a deținut această funcție. Ana Pauker se deplasa în țară și în străinătate pe calea ferată, cu un autovehicul Skoda VOS blindat cu plăci de plumb și care cântărea aproape cinci tone. Cu toate acestea, parbrizul a fost străpuns de gloanțe în timpul unui atentat petrecut în anul 1949, în stația C.F.R. Roșiori Nord. Ana Pauker a supraviețuit, fără a fi rănită. După acest incident, drezina nu a mai fost folosită niciodată, devenind obiect de muzeu.
Devenită ministru de Externe, Ana Pauker a iudizat absolut complet ministerul, apoi, începând din anul următor, a trecut la deschiderea largă a porților pentru emigrarea în Palestina a sute de mii de evrei. După ce s-au naționalizat toate întreprinderile, băncile, societățile de asigurări, instituțiile culturale etc., evreii nu mai doreau să rămână în România. În 1938, 80% din capitalul industrial și financiar din România era în mâna evreilor. De asemenea, după război, evreii dețineau sume uriașe de bani, mulți dintre ei tezaurizați „la saltea”, până când, prin stabilizarea din 1947, i-au pierdut pe toți.
În timpul războiului mondial, rezervele de aur ale României au crescut foarte mult, întrucât Germania nu a mai avut bani să plătească importurile din România și Antonescu nu a acceptat să facă livrări pe datorie, pretinzând achitarea importurilor de petrol, cereale, carne și lemn cu aur. În vara anului 1944, Germania nu a mai avut nici aur și Antonescu a dispus stocarea cerealelor și a carburanților, până când Germania va avea cu ce plăti.
În 1944, după intrarea Armatei Roșii în Basarabia, de teama capturării aurului de către sovietici, Antonescu a dispus ascunderea aurului în munți. Aurul a fost îngropat la Mănăstirea Tismana, într-o grotă, intrarea fiind sub clădirea chiliilor maicilor, betonată. În 1945, când Petru Groza și Gheorghiu-Dej au ajuns la guvernare și au aflat despre aurul de la Tismana, au decis să-l mențină ascuns acolo până la încheierea tratatului de pace, ca să nu fie confiscat de sovietici, ca și pradă de război.
După încheierea Tratatului de Pace de la Paris, aurul a fost readus la sediul B.N.R. În 15 august 1947, guvernul a făcut stabilizarea monetară, prin care s-a emis o monedă „Leu” nouă, cu acoperire integrală în aur și s-au schimbat populației sume limitate de bani, încât, practic, cea mai mare parte a economiilor marilor bogătași, „îmbogățiții de război” și speculanții, au fost deposedați de averi. Principalii perdanți au fost evreii bogați.
Guvernul a deposedat deținătorii de rezerve financiare de 94% din masa monetară a țării. În 1952, guvernul a făcut o nouă reformă monetară. Fiind afectați în primul rând evreii, desigur, că în Occident aceste măsuri au fost aspru criticate, dar ele nu au afectat, ci au ajutat majoritatea zdrobitoare a populației, care nu erau tezaurizatori de bani la saltea.
A urmat naționalizarea de la 11 iunie 1948, după care evreii și-au pierdut averile. Dispăruseră perspectivele de îmbogățire prin speculă, prin traficarea muncii românilor, prin cămătărie etc.
Evreii nu mai aveau bănci, fabrici, societăți de asigurări, magazine, ziare etc. Ca urmare, evreii au decis în masă să încerce să plece din România în Israelul nou creat. Războiul Rece era în toi și din statele din sfera sovietică de influență nu se putea pleca în afara ei. Punctul de sprijin al evreilor a fost Ana Pauker.
Evreimea internațională a făcut demersuri pe lângă autoritățile române ca evreii să fie lăsați să plece în Israel. Statul evreu nou creat în 1948 avea nevoie de oameni calificați în toate domeniile de activitate și în România ei se găseau în număr mare. Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza au fost de acord cu plecarea evreilor în masă, după ce anterior sprijiniseră diplomatic și prin vot direct crearea statului Israel.
Românii vroiau să scape de evrei. Nu le făceau nimic, nu-i persecutau, dar doreau să scape de ei. Societatea românească fusese copleșită și sufocată de evrei, de peste un secol și jumătate. Momentul istoric de a scăpa de ei trebuia valorificat din punctul românesc de vedere, iar conducătorii țării nu au pierdut ocazia.
În aprilie 1949, având susținere majoritară în secretariatul C.C. al P.M.R., Ana Pauker este numită și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, considerându-se că prim-ministrul Petru Groza nefiind membru al P.M.R., ar fi fost nevoie de o mai activă prezență politică la vârful guvernului.
Ana Pauker și aparatul din subordinea ei s-au ocupat de detaliile administrative ale plecării evreilor în Israel. Pentru plecare nu plăteau nimic, afară de biletele de tren/vapor /avion. Acest fapt a fost urmat de o promovare favorabilă a imaginii Anei Pauker în presa iudeo-occidentală, în ciuda faptului că, de regulă, tot ce se scria despre „lagărul comunist” avea conotații negative. Ana Pauker era prezentată ca o femeie de o remarcabilă putere. Revista americană „Time” a pus fotografia Anei Pauker pe întreaga copertă a numărului din septembrie 1948 sub titlul „Cea mai puternică femeie în viaţă”.
Concomitent, în Occident a mai fost numită și „Cea mai nemiloasă femeie din lume”. Robert Levy, doctor în istorie al Universităţii Statului California – Los Angeles i-a dedicat Anei Pauker o carte în care, în mod repetat, afirmă că ea ar fi sfidat directivele liniei staliniste privind colectivizarea agriculturii în România, spre disperarea consilierilor sovietici trimişi de Stalin la Bucureşti.
Ca prima femeie ministru din toate timpurile (1947-1952), de oriunde pe glob, ea a permis emigrarea nelimitată a evreilor din România spre Israel, dar a făcut asta rămânând angajată ferm în mişcarea comunistă internaţională.
Ana Pauker s-a opus campaniei împotriva „chiaburilor”, fiindcă mulți dintre ei erau foști arendași evrei ai moșiilor împărțite țăranilor de guvernul Petru Groza, în martie 1945. De asemenea, s-a împotrivit și colectivizării agriculturii, care însemna și deposedarea de terenuri agricole a numeroșilor evrei care cumpăraseră pământ, sau care deveniseră proprietari de pământuri ale țăranilor care nu au putut restitui banii luați cu camătă de la evrei.
Pentru aceste poziții, Ana Pauker a fost lăudată în mass-media din Occident, dar a primit „bilă neagră” la Moscova, unde se învârtea contorul care-i înregistra „deviaționismul de dreapta”.
În anul 1950, Ana Pauker s-a internat într-un spital din Moscova cu diagnosticul „cancer la sân” și a fost operată. Revenită în țară, a constatat că nu se mai bucura de influența de până atunci. După revenirea de la spital, în decurs de doar doi ani, au plecat definitiv în Israel 100.000 de evrei din România. În 1951, Ana Pauker a mai înfiat un copil de la un orfelinat din România.
În finalul anului 1952, la spitalul C.C. al P.C.U.S. de la Kremlin, a fost descoperit un complot al unui grup de șase medici profesori universitari evrei, care acționa de câțiva ani pentru asasinarea unor personalități politice care nu erau evrei. Câţiva dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin, au fost asasinați prin otrăvire de către acest grup de medici evrei sionişti. Între cei care au decedat s-a aflat și Andrei Aleksandrovich Jdanov, pregătit de Stalin să-i fie succesor, căruia i s-a scris în certificatul de deces diagnosticul eronat de „insuficiență cardiacă” și generalul Vladimir Ivanovici Scerbakov.
Ulterior, unul dintre medici, L.F. Timoşciuc, de teamă să nu fie prins, i-a denunțat pe toți ceilalți. La anchetă s-a dovedit că ei așteptau consultarea și eventuala proximă internare a lui Stalin pentru a-l lichida. Toți medicii evrei din spital, nu doar cei șase din complot, au fost împușcați fără judecată. În timpul anchetei s-a acreditat ideea că acest complot era unul mai larg, care se întindea printre evreii din întreaga sferă sovietică de influență, inclusiv la București. Evreimea internațională încearcă mereu să ascundă acest fapt istoric și afirmă că de fapt totul a fost o invenție pentru a-i compromite pe evrei și a justifica măsurile împotriva lor. Evreii susțin și astăzi că ar fi fost doar „paranoia” lui Stalin.
Stalin fusese informat de legăturile foarte strânse ale Anei Pauker și ale fratelui ei cu Israelul și serviciile sale. Securitatea și consilierii sovietici au aflat imediat și au raportat la Moscova de vizita ofițerului Mossad Mordehai Namir la ministrul român de Externe. În plină perioadă de epurare a unei mari părți din activul evreiesc de partid, de stat, militar și informativ la care se lucra în U.R.S.S., aceste informații i-au șubrezit poziția Anei Pauker și a puternicului grup pe care îl conducea în P.M.R.
Gheorghiu-Dej s-a dus la Stalin pentru a-i cere aprobare să debarce grupul Pauker în cel mai potrivit moment, acela în care Stalin a dorit să elimine puterea evreiască de la Moscova și din statele satelit, în favoarea majorităților etnice din statele respective. La finalul anului 1952 și la începutul anului 1953, la Kremlin se analiza proiectul de deportare a tuturor evreilor în Siberia.
Stalin i-a permis lui Dej să o debarce pe Ana Pauker și pe principalii ei colaboratori devotați. Interesele lui Stalin și ale lui Dej s-au aliniat perfect și în mai 1952, grupul Anei Pauker, Vasile Luca (Laszlo Lukach) și Teohari Georgescu (Baruh Tescovici) a fost debarcat din funcții. Luca și Georgescu, puternicii miniștri de Finanțe și de Interne, au fost imediat arestați. Ana Pauker nu a fost arestată imediat, ci a fost mai întâi anchetată timp îndelungat, zilnic, de către activiști ai C.C. al P.M.R. A fost scoasă din vila în care locuia și mutată într-un apartament elegant și i s-a permis să folosească o vilă la Snagov şi alta la Breaza.
Cu ocazia anchetării Anei Pauker, a ieșit la lumină faptul că fratele ei, Zalman Rabinsohn, era agent al Mossad-ului trimis în România din Israel, în 1949, după ce în 1948 se realizase prima legătură dintre Ana Pauker și ofiţerul Mossad Mordehai Namir. Rabinsohn devenise principala cale de comunicare a organizaţiilor sioniste cu Ana Pauker, rămasă în funcțiune și după interzicerea oficială a tuturor organizațiilor sioniste. Ana Pauker avea şi rolul de a transmite comenzile de manipulare a politicii statului român şi a partidului comunist. El a recunoscut că transmitea informaţiile prin intermediul legăturilor de la ambasada Israelului la Bucureşti, oamenii de legătură fiind liderul sionist A. Zissu şi Dina Rabinsohn, soţia ministrului israelian de Externe, Moshe Sharett. Faptul că Ana Pauker și-a recunoscut faptele i-a salvat viața. Cunoscut fiind profilul ei psihologic, tăria ei psihică, este probabil că dacă nu ar fi fost adevărat, Ana Pauker n-ar fi recunoscut, indiferent cât ar fi fost torturată.
Ancheta a dovedit legătura grupului Pauker cu sioniștii de la Praga conduși de Rudolf Slansky, prin intermediul lui Vasile Luca și prin fostul colonel evreu basarabean din Armata Roșie, Samilov (nume real Samuel), cel care îl recrutase pe Vasile Luca încă din 1940 în folosul mișcării sioniste. A mai fost arestat şi medicul personal al lui Vasile Luca şi al altor lideri ai partidului comunist, Sandu Lieblich, care avea legături cu Joint Distribution Committee, organizaţie evreiască cu care aveau legături şi medicii din complotul de la Kremlin.
Vasile Luca era căsătorit cu evreica Elisabeta Birnbaum, una din secretarele Anei Pauker. Fusese combatant în Armata Roșie maghiară a lui Bella Kuhn, luptând împotriva României, în 1919. În iunie 1940, era viceprimar la Cernăuți, postură în care a organizat direct deportarea a 30.000 de cetățeni români, firește, numiți „dușmani de clasă”.
Luca a făcut numeroase „execuții într-un pogrom, rivalizând cu ceea ce trupele lui Horthy implementaseră în nordul Transilvaniei”. L-am citat pe istoricul american Larry L. Watts.
Gheorghiu-Dej știa toate acestea și nu le-a iertat. Timp de 13 ani cât a stat întemnițat, Vasile Luca i-a trimis într-una scrisori lui Gheorghiu-Dej, rugându-l să-l ierte. N-a primit răspuns la nici una dintre ele, iar în 1963 a decedat în Penitenciarul Jilava.
Stalin şi Lavrenti Beria, președintele N.K.V.D., nu au putut termina anchetele şi procesele, datorită asasinării lui Stalin, dar declaraţiile obţinute au confirmat teza conspiraţiei. După încheierea anchetei privitoare complotul medicilor evrei, Stalin l-a acuzat și pe Beria de neglijență, ceea ce a fost, probabil, cea mai mare greșeală a sa, întrucât Beria s-a temut să nu aibă soarta lui Jagoda și a lui Yezhov și, într-un moment favorabil, l-a ucis pe Stalin.
În ianuarie 1953, în cadrul unei şedinţe a Biroului Politic al partidului, Gheorghiu-Dej a criticat dur iudeo-sionismul și activitatea grupului Anei Pauker. El a arătat că Joint-ul, centrul mișcării sioniste, a intervenit și în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1946-1947) pentru a impune clauze de amestec şi control în treburile interne ale României.
Dej a arătat că Joint-ul trimitea ajutoare şi, pe calea aceasta, a stimulat activitatea a 37 de organizaţii sioniste ilegale din România, dar tolerate de Securitatea eminamente evreiască. Erau ilegale pentru că Dej și Petru Groza desfiinţaseră prin act normativ toate organizaţiile sioniste de toate nuanţele. Dej a catalogat aceste organizații sioniste alături de cele naziste și fasciste, ceea ce în acele timpuri, în primul deceniu după război, era ceva deosebit de grav.
Dej a arătat că organizațiile sioniste din România făceau demonstraţii, organizau kibuţuri, făceau tabere de concentrări şi educaţie a tineretului în spirit şovin şi de un naţionalism numit de Dej „feroce”. Conducătorul României a arătat că atâta timp cât au funcţionat aceste organizații, până la aşa-numita «auto-dizolvare», au mişunat în ţara noastră zeci şi sute de agenţi, printre care agenţi ai spionajului american şi englez, ai Intelligence Service-ului, care vizitau ţara în lung şi lat, îşi consolidau legături, le lărgeau, organizau reţele pentru viitor, a mai spus Dej.
În acel discurs istoric al lui Gheorghiu-Dej, puțin cunoscut în România, vorbitorul a spus că grupul Anei Pauker a încheiat o convenție cu Joint-ul, semnată de Vasile Luca. Peste capul conducerii partidului și al României, Ana Pauker s-a angajat în faţa reprezentantului Israelului că va promova interesele acestui stat.
Vasile Luca și Teohari Georgescu(în foto stanga) au fost arestați în mai 1952, dar Ana Pauker a fost arestată abia la jumătatea lunii februarie 1953. Spre deosebire de ceilalți doi, Ana Pauker nu a fost torturată, nu pentru că era bolnavă de cancer, ci pentru că Stalin dorea ca la București să se organizeze un proces public în care să fie devoalată toată trădarea evreilor față de partid și țară. În cadrul acestui proces, Ana Pauker urma să-și recunoască public faptele. Procesul n-a mai avut loc datorită asasinării lui Stalin și reabilitării lui Viaceslav Molotov, care a revenit în funcție de ministru de Externe și a intervenit la Dej pentru Ana Pauker.
În plus, imediat după asasinarea lui Stalin, Uniunea Sovietică era condusă de un triumvirat format din Nikita Hrușciov, Lazar Kaganovici și Lavrenti Beria. Primii doi erau evrei. Campania antisemită s-a oprit brusc.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost și el nevoit să oprească epurările de evrei din aparatul de partid și de stat. Ana Pauker a fost trecută în arest la domiciliu, pe caz de boală și, pentru că nu avea nici o avere, i s-a dat posibilitatea să muncească în calitate de traducător de franceză și rusă la Editura Politică. Pe lângă aceste două limbi, Ana Pauker cunoștea și limba germană.
În anul 1953, când a murit Stalin, Ana Pauker a plâns, cu toate că Stalin a fost cel care a ordonat împușcarea tuturor celor trei bărbați cu care Ana Pauker a avut copii și cu toate că el a fost cel care i-a decis eliminarea din politică. Aceleași sentimente le-a împărtășit și Viaceslav Molotov. Cu toate că Stalin l-a destituit și i-a întemnițat soția, el l-a elogiat toată viața și a spus că asasinatele comise din ordinul lui au fost benefice pentru Uniunea Sovietică. Molotov a spus că U.R.S.S. nu ar fi câștigat războiul mondial dacă nu ar fi existat unitatea conducerii țării și dacă Stalin ar fi rămas cu acei adversari deosebit de periculoși.
În iunie 1953, a avut loc o acțiune surprinzătoare a lui Hrușciov și a ginerelui său, Alexander Nikolayevich Shelepin, președintele K.G.B., acțiune prin care Lavrenti Beria a fost arestat, torturat și asasinat. Abia în decembrie 1953, în ziarul Pravda, s-a dat un comunicat scris cu litere mai mici decât restul ziarului, prin care se anunța că „trădătorul Lavrenti Beria a fost condamnat la moarte și executat”. Hrușciov l-a înlăturat și pe Kaganovici și a devenit secretar general al P.C. al U.R.S.S., cu toată puterea în mâna lui. Intervențiile lui Hrușciov au salvat și evreii din P.M.R.
Întrucât privitor la activitatea sionistă a Anei Pauker s-au mai formulat unele acuzații, în anul 1956, ea fost chemată în fața unei comisii a Secției organizatorice a C.C. al P.M.R, subordonată lui Nicolae Ceaușescu, secretarul C.C. al P.M.R. cu problemele organizatorice. Ana Pauker nu a recunoscut acuzațiile care i-au fost aduse și acestea au fost retrase.
În anul 1959, Ana Pauker a aflat că Marcel Pauker, soțul ei care-i tolerase multe derapaje, tatăl a trei dintre copiii ei, pe care îl credea în detenție, fusese împușcat cu 23 de ani în urmă.
În anul 1960, Ana Pauker a decedat. A fost incinerată, iar urna cu cenuşa ei a fost depusă la Mausoleul din Parcul Carol, iar după dezafectarea acestuia, în 1990, urna a fost luată de familie şi dusă în Israel.
– Va urma –
Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro
