Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale – Eseu (13)
Din cele arătate în articole precedente, se poate trage concluzia că principala direcție în care au acționat conducătorii României a fost aceea de a elibera România și a o dezvolta. Pe de o parte, țara trebuia eliberată de ocupantul sovietic și desovieticată, pe de altă parte de a elibera etnia română de sub controlul cvazi-total al minorităților naționale, în frunte cu evreii.
Conducătorii români din perioada 1945-1964, au fost în majoritate foști deținuți politici, unii dintre ei foarte mulți ani. Din tabăra naționalist-românească, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Nicolae Ceaușescu, Emil Bodnăraș, Grigore Preoteasa și alți conducători de la vârful partidului fuseseră întemnițați împreună. Ei au rămas foarte multă vreme uniți și au acționat la unison.
Au fost preocupați doar de exercitarea funcțiilor lor. Nici unul dintre ei nu a lăsat în urmă nici o avere. Singurul care a investit toți banii săi a fost Emil Bodnăraș, care a construit o biserică în satul său natal (Iaslovăț, județul Suceava), unde a și fost înmormântat.
Între conducătorii P.C.R./P.M.R. au existat și dispute pentru influență între ei, sau, chiar crime, foarte grave fiind asasinarea unor lideri comuniști de către colegii lor de partid. Cele mai răsunătoare cazuri au fost cele ale fostului prim-secretar al P.C.d.R., evreul Ștefan Foriș, care fusese informator al Siguranței, la care ne-am referit în alte rânduri anterioare și cea a fostului ministru al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu.
Lucrețiu Pătrășcanu era văzut de Gheorghiu-Dej și Petru Groza ca un „jidovit”. Era însurat cu o evreică și avea amante tot evreice. Dar marea problemă, care nu a fost evidențiată nici la reabilitarea sa de către Nicolae Ceaușescu, în anul 1968, a fost aceea că au existat probe ale faptului că Pătrășcanu a fost în legătura serviciilor secrete britanice. Aceasta a și fost acuzația reieșită în cursul procesului care l-a condamnat la moarte, respectiv, calitatea de agent anglo-american.
La timpul când a fost formulată, acuzația nu a fost crezută de opinia publică.
Arestarea și judecarea lui Pătrășcanu a fost văzută ca fiind înlăturarea unui rival al lui Dej și ca fiind o măsură nedreaptă. Dar lucrurile au stat altfel. În noiembrie 1943, în proximitatea comunei Plosca (județul Teleorman), jandarmii au capturat trei spioni britanici care fuseseră parașutați pe timp de noapte. Este vorba despre cunoscuta „Operațiune Autonomous”, echipa britanică de spioni fiind formată din ofițerii britanici Alfres Gardyne de Chastelaine, Ivor Porter și Silviu Mețianu, de origine română.
După capturare, tot ce au avut asupra lor a fost confiscat și verificat de S.S.I. Printre altele, spionii aveau asupra lor o listă de adrese și persoane de mare încredere a serviciului secret britanic, S.O.E., la care să apeleze în caz de forță majoră, pentru a se ascunde și a evita capturarea. Pe această listă se afla și numele și adresa lui Lucrețiu Pătrășcanu. Din ordinul lui Antonescu, spionii au fost găzduiți și ascunși pentru a fi feriți de agenții germani din România și au fost puși în contact cu Iuliu Maniu.
Lt. col. Alfres Gardyne de Chastelaine fusese rezident britanic timp de 13 ani în România, la societatea petrolieră „Unirea” și îl recrutase ca agent pe Iuliu Maniu, în anul 1940. Prin Eugen Cristescu și Iuliu Maniu, regele Mihai a aflat de legătura lui Pătrășcanu cu britanicii. De aceea, Pătrășcanu a ajuns cel mai apropiat colaborator comunist al regelui, alături de Emil Bodnăraș, care era agent al S.S.I. Lor avea regele să îl predea pe Ion Antonescu și pe colaboratorii săi după arestare. Cât timp a fost regele Mihai la putere, Pătrășcanu și-a păstrat funcția de ministru al Justiției și nu i s-a reproșat nimic.
Directorul S.S.I., Eugen Cristescu, a fost arestat, judecat, condamnat la moarte, apoi i-a fost comutată pedeapsa cu moartea în închisoare pe viață. El a sperat că se va salva dând informații secrete importante autorităților noului regim „cu lingurița”, ca să-și prelungească viața și să fie salvat. El l-a deconspirat pe Lucrețiu Pătrășcanu, atât ca și colaborator al serviciului secret britanic, cât și ca om care a dat informații Siguranței.
Pătrășcanu a fost arestat, împreună cu soția lui. A fost condamnat la moarte în 14 aprilie 1954 și, fără să aștepte decât două zile, Timofei Bodnarenko, devenit generalul Gheorghe Pintilie, zis „Pantiușa”, l-a împușcat, împreună cu un alt informator al Siguranței, evreul Remus Koffler, important finanțator și „combinator” al P.C.d.R..
Eugen Cristescu a murit în închisoare în anul 1950.
În istoriografia din România post-decembristă, autorii evrei care au scris despre istoria „comunismului”, și mă refer în special la Vladimir Tismăneanu și la Stelian Tănase, care au fost și desemnați oficial în comisia prezidențială de studiere a perioadei „comuniste” (2006), aceștia au „periat” biografiile comuniștilor evrei, le-au nuanțat contribuțiile negative, le-au ocolit acțiunile anti-românești, îndreptate în direcția păstrării controlului evreiesc asupra societății românești și a distrugerii elitelor etniei române.
Afirmația repetată potrivit căreia faptele reprobabile în care au fost implicați evrei comuniști nu au legătură cu etnia lor, ci cu calitatea lor de comuniști, nu stă în picioare. Studiul comparat al acțiunilor comuniștilor evrei din toate statele socialiste supuse URSS demonstrează o acțiune comună de conservase și creștere a influenței evreiești asupra etniilor majoritare din aceste state.
În același timp, atât istoricii/„istoricii” evrei din România, cât și majoritatea celor din străinătate, refuză să recunoască faptul că ideologia comunistă și regimul pe care l-au impus bolșevicii din Rusia și l-au răspândit apoi în întreaga lume a fost o creație eminamente evreiască, iar în România, rolul negativ cel mai accentuat l-au avut conducătorii evrei. Din contră, istoricii/„istoricii” evrei din România și istorici de etnie română transformați în propagandiști ai evreimii susțin că cea mai neagră perioadă a regimului socialist de stat a fost perioada regimului naționalist românesc, mai ales în anii conducerii lui de către Nicolae Ceaușescu, ceea ce este un fals istoric.
Din această cauză, controlând politica României post-decembriste, evreii au blocat toate numeroasele propuneri și inițiative de a se promova un proces al comunismului și de a se conștientiza rolul negativ al evreimii în istoria României.
Revenind la problematica misiunii de eliberare externă și internă a României asumată de către echipa conducătoare naționalist-românească a P.C.R./P.M.R., putem să rememorăm principalele momente și reușite:
– În 1945, cu sprijinul lui Stalin, etnicii români Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej au preluat principalele două funcții în stat, după cea a regelui Mihai; în jurul lor se va crea echipa conducătoare naționalist-românească din P.C.R./P.M.R.;
– Salvarea rezervelor de aur ale României, singura țară din lume care și-a dublat rezerva de aur în timpul războiului mondial, a permis consolidarea monedei naționale, fapt care a stat la baza dezvoltării economico-sociale viitoare a României;
– Contribuția românească la decizia lui Stalin de recunoaștere a apartenenței întregii Transilvanii la România, a fost una importantă, mai ales în condițiile în care S.U.A., Marea Britanie și Franța au susținut apartenența Transilvaniei la Ungaria, iar comisia iudeo-bolșevică prezidată de Maxim Litvinov, adjunct al ministrului sovietic de Externe, a propus ca Transilvania să fie un stat autonom, care să gliseze între România și Ungaria, situație care să permită U.R.S.S. să influențeze decisiv politica ambelor state supuse;
– Reușita parțială a românizării aparatului de partid, de stat și militaro-informativ, a mărit mult patriotismul real din conducerea țării și a redus dependența României de URSS, minoritățile naționale, în frunte cu evreii, fiind principalele „frânghii” și „curele de transmisie” care țineau România legată și sufocată de sovietism.
Reușita dezrobirii economice față de U.R.S.S., pe plan extern.
Pe această linie, câteva momente sunt deosebit de semnificative. Mă refer la:
– Reforma agrară din martie 1945, a mai împroprietărit o mulțime de țărani foarte săraci și a deposedat de pământ o mare parte din evrei, care l-au achiziționat prin traficarea muncii românilor, sau prin deposedarea de pământ a unor țărani români care ajungeau să nu-și mai poată plăti camăta la împrumuturile la care erau nevoiți să recurgă din cauza sărăciei.
– Stabilizarea monetară, care a trecut în mâna statului român 94% din capitalul din România, acumulat în cea mai mare parte de evrei, s-a desfășurat în două etape, în 1947 și 1952;
– Naționalizarea fabricilor, uzinelor, întreprinderilor, băncilor, instituțiilor de asigurări, întreprinderilor străine din România, instituțiilor culturale, întreprinderilor străine și românești care exploatau resursele naturale ale țării, pădurilor ș.a. Naționalizarea a permis statului român să investească masiv în dezvoltarea României. Sistemul economic bazat pe proprietatea privată nu mai era permis de ocupantul sovietic. Menținerea lui afecta raporturile cu puterea dominantă sovietică și bloca dezvoltarea în noile condiții istorice impuse României prin acordul unanim al marilor puteri ale Lumii;
– Desființarea întreprinderilor Sov-Rom, forma prin care sovieticii spoliau economia României (1953-1957);
– Desființarea cotelor obligatorii de produse agricole impuse țăranilor pentru a fi predate statului român și menținerea scutirii țăranilor de impozite pe terenurile agricole (decembrie 1956);
– Promovarea unor tehnologii agricole de vârf importate din SUA și introducerea lor în circuitul cercetării științifice agricole și în producție, a crescut de câteva ori randamentul agricol al României (1957);
În anul 1961, ajuns prim-ministru al României, Ion Gheorghe Maurer a convins conducerea colectivă a României să stopeze procesul de colectivizare a României, iar în 1962, colectivizarea a fost declarată încheiată, rămânând necolectivizate zone agricole întinse, de deal și de munte;
– Refuzul categoric al conducerii colective a României de a implementa „Planul Valev”, propus de economistul sovietic Emil Borisovici Valev, prin care sovieticii au dorit integrarea economică a statelor socialiste în cadrul C.A.E.R. prin impunerea direcțiilor de dezvoltare economică a fiecărui stat, în baza cărui plan România urma să fie o țară eminamente agricolă, furnizor de alimente pentru celelalte state socialiste, care urmau să-i vândă produsele industriale de care avea nevoie (1964); în urma acestui refuz, România a reușit să-și mențină o dezvoltare în toate ramurile economiei, iar Planul Valev nu s-a mai aplicat, în C.A.E.R. funcționând principiul luării deciziilor în unanimitate;
– Conducătorii naționaliști români și-au asumat să rezolve și cea mai grea și importantă sarcină pentru a prelua controlul din mâinile Moscovei: trebuia să determine retragerea armatei sovietice de ocupație, reușită obținută în anul 1958;
– Renunțarea la colaborarea cu consilierii sovietici din toate instituțiile statului și plecarea acestora din România (1957-1964);
– Neutralizarea influenței sovietice exercitată prin cetățeni români sau cu dublă cetățenie, română și sovietică), cunoscuți ca agenți sovietici şi aflaţi în poziţii cheie în cadrul partidului sau aparatului de stat, în special cei din instituţiile de aplicare a legilor statului, proces început în 1962;
– Asigurarea securității militare a României în fața pericolului unui război între N.A.T.O. și Organizația Tratatului de la Varșovia, pericol acutizat în timpul Crizei rachetelor din Cuba. În anul 1962, în plină criză și pericol de război mondial, conducerea României l-a trimis la Washington pe ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, care a transmis secretarului de stat al S.U.A., Dean Rusk, că în cazul unui război între Est și Vest, România nu va acționa militar împotriva Vestului și a cerut ca România să fie scoasă de pe harta cu ținte de bombardament, ceea ce s-a și aprobat de către partea americană;
Poziționarea neutră a României în conflictul dintre URSS și China, a condus la strângerea relațiilor dintre România și China, benefice atât din punct de vedere economico-financiar, cât și politic;
– Promovarea unui socialism cu caracteristici naționale românești s-a concretizat prin declararea încheierii „luptei de clasă” în România de către Gheorghe Gheorghiu-Dej (1964), în condițiile în care ideologia clasicilor comunismului propovăduia faptul că „lupta de clasă” are un caracter permanent; în urma acestei decizii, prin trei decrete s-a promovat amnistia generală în România (1964);
– Adoptarea de către conducerea P.M.R. a Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, numită pe scurt Declarația de independență a României sau Declarația din aprilie și acceptarea ei tacită de către U.R.S.S. a însemnat obținerea suveranității și independenței depline a României în sistemul internațional, ceea ce a permis o dezvoltare și mai accelerată a țării și promovarea exclusivă a intereselor naționale românești.
– Va urma –
Prima parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (1)
A 2-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (2)
A 3-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (3)
A 4-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (4)
A 5-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale – Eseu (5)
A 6-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale – Eseu (6)
A 7-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale – Eseu (7)
A 8-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale Eseu (8)
A 9-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (9) – Eseu
A 10-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale – Eseu (10)
A 11-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale – Eseu (11)
A 12-a parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale – Eseu (12)
Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro
