Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale – Eseu (7)
Un fapt istoric ignorat, în cel mai bun caz minimalizat, a fost naționalismul românesc al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În anii ’50, din inițiativa lui Gheorghiu Dej s-a constituit în mare secret un grup de comuniști însărcinați cu elaborarea unor măsuri și strategii de românizare a partidului, de diminuare a puterii pe care o dețineau comuniștii alogeni, în primul rând evrei, unguri și țigani.
Aspectul a fost relatat în închisoare, în anul 1990 și de fostul ministru de Externe Ion Stoian. Și fără relatarea lui Ion Stoian a fost vizibil că Dej a acționat în această direcție.
Foarte apropiat de Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost și Grigore Preoteasa. Etnic român, fiu de muncitor C.F.R., studios, a urmat Facultatea de Litere a Universității București. În timpul grevelor muncitorilor C.F.R. de la Grivița-București și a represiunii brutale, cu arme de foc, a muncitorilor, Grigore Preoteasa a intrat în P.C.d.R. Ca urmare, a fost arestat și întemnițat la Jilava, Doftana, Craiova, Miercurea Ciuc, Caracal și în lagărul de muncă de la Târgu Jiu. A dezertat împreună cu Nicolae Ceaușescu, cu câteva zile înainte de arestarea mareșalului Antonescu.
În primii zece ani după război, Grigore Preoteasa nu a ocupat funcții la vârful partidului, deși avea relații bune cu etnicii români din partid, întrucât în perioada interbelică a fost un critic al impunerii de către Uniunea Sovietică a liniilor politice ale PCdR, cu unele dintre ele Preoteasa nefiind de acord, ceea ce era cunoscut la Kremlin.
În 1955, când conducerea de la București avansase pe linia politicii de românizare și de desovietizare a României, Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, ultimul fiind cel care conducea cadrele partidului, au decis să-l promoveze la vârful țării pe Grigore Preoteasa.
În decembrie 1955 a fost ales membru al Comitetului Central al P.M.R. , înlocuindu-l pe evreul Leonte Răutu (Lev Oigenstein) în funcția de șef al Secției de propagandă, apoi, în iunie 1957, a devenit secretar al Comitetului Central și membru supleant al Biroului Politic. Era un suporter convins al unei politici românești de independență națională și dezvoltare economică accelerată, ceea ce a întărit tabăra naționalistă românească din conducerea PMR.
Între 1955 și 1957 a fost și ministru de Externe al României.
În noiembrie 1957, o delegație a conducerii PMR a fost desemnată să participe la cea de a 40-a aniversare a revoluției bolșevice, eveniment căruia sovieticii i-au acordat o mare importață. Din delegație făceau parte Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Chivu Stoica, Preoteasa, Ștefan Voitec și Alexandru Maghioroș.
Cu câteva minute înainte de decolarea avionului către Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit la Aeroportul Băneasa și a spus că nu mai poate să se deplaseze la Moscova, fără să precizeze motivele. L-a însărcinat pe Ceaușescu să conducă delegația P.M.R. La acea dată, aviația română era deservită de piloți și avioane sovietici/e. În avion, Preoteasa nu și-a legat centura de siguranță și chiar a spus că se bucură că piloții i-au permis să stea fără centură. Pe Aeroportul Vnukovo, la aterizare, Preoteasa era în picioare, cu spatele la cabina piloților și glumea. Pilotul sovietic a ratat pista de aterizare, a lovit solul și avionul a luat foc. Preoteasa a murit în câteva minute. Ultimele sale cuvinte auzite de colegii lui au fost: „Aceasta nu era în program!”.
Toți au fost răniți, Ceaușescu grav, mai ales la gât, fiindu-i afectate coardele vocale. A rămas toată viața cu dificultăți de vorbire, deși a fost operat și îngrijit foarte bine de celebrul doctor laringolog Dorin Hociotă, adevăratul creator al școlii românești de O.R.L. Ceaușescu a ajuns să aibă foarte mare încredere în medicul Dorin Hociotă. Acesta opera periodic cu contract la Paris. Dorin Hociotă i-a spus unuia din asistenții săi preferați, medicul O.R.L Corneliu Romanițan, viitor general și șef al Clinicii O.R.L la Spitalul Militar Central, Cetățean de Onoare al Municipiului București, medic prezidențial, că în vara anului 1968, în timpul marii crize politice legată de agresiunea militară a Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei, a fost chemat de Ceaușescu, care i-a înmânat o servietă cu documente secrete ale statului român, pe care le-a dus la Paris și le-a depus într-o casetă de valori închiriată la o bancă.
După terminarea crizei și a pericolului unei invazii sovietice în România, Ceaușescu l-a trimis pe Dorin Hociotă la Paris să aducă servieta înapoi. Întrebat fiind de dr. Romanițan de ce a apelat Ceaușescu la el, dr. Hociotă a răspuns: „Ceaușescu nu avea încredere în Securitate!”
Legat de accidentul aviatic în care a murit Grigore Preoteasa, s-a speculat foarte mult în epocă despre o dorință sovietică de a ucide conducerea naționalistă a României și că accidentul de avion ar fi fost provocat. Este însă greu de crezut că a fost un atentat, odată ce întregul echipaj militar sovietic a murit pe loc, alături de Preoteasa, avionul a fost distrus de incendiu, iar Ceaușescu a rămas în viață și a fost salvat la un spital din Moscova. Un atentat s-ar fi putut ușor organiza în alte moduri, fără moartea piloților și mecanicilor sovietici și fără pierderea unei aeronave moderne.
Revenind la colaboratorii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer a fost și el foarte apropiat și devotat lui Gheorghiu-Dej, încă din anii de închisoare, când i-a redactat cereri de revizuire a procesului, bineînțeles fără bani. Maurer era un avocat care se simţea foarte liber, neîngrădit. Era o minte foarte subtilă. Privitor la etnia sa, Maurer a spus că tatăl lui este german, mama franțuzoaică, iar el este „român get-beget”. Cu toate acestea când, pe patul de moarte, Gheorghiu-Dej i-a propus să fie el conducătorului partidului și al țării, a refuzat, invocând calitatea lui de minoritar etnic. Maurer a spus: „România nu merită aşa ceva, trebuie să fie un român, nu unul ca mine”, i-a spus lui Dej. Apoi, l-a susținut pe Ceaușescu să preia conducerea României.
Îi plăcea vânătoarea și traiul îmbelșugat, fără să fie deloc corupt. Plăcerile îi erau satisfăcute de Secția Gospodărie a C.C. al P.M.R./P.C.R. Consuma băuturi fine și scumpe și apă minerală care îi erau aduse din Franța.
Nu a fost preocupat deloc de a strânge averi, ca și Dej și mulți alți lideri importanți. Este știut că Gheorghiu-Dej își trimitea șeful de cabinet, Paul Sfetcu, cu pantofii la pingelit, ca să nu facă risipă.
Ca și Dej, Bodnăraș și Ceaușescu, Ion Gheorghe Maurer avea o singură mare aspirație: dezvoltarea României și consolidarea românismului.
De aceea, au fost și sunt și astăzi sub un tir necruțător, nedrept și mincinos. Ei nu visau altceva decât binele ţării. Acesta este adevărul, care este astăzi ocolit, ascuns și supără clasa politică iudeo-euro-atlantică foarte coruptă și conduce la etichetarea celor care spun acest adevăr cu apelative de „nostalgic”, „comunist”, „naționalist” (folosind termenul într-un sens negativ și peiorativ pe care termenul nu îl conține din punct de vedere lingvistic) etc.
Și Gheorghiu-Dej și Ceaușescu au ținut mult la Maurer.
Când Maurer s-a pensionat, printr-un decret prezidențial, i s-a păstrat salariul de prim-ministru, pază militară, autoturism de serviciu, șofer, vila și toate celelalte privilegii. Era invitat la toate protocoalele conducerii țării, dar el nu participa la toate. Nu renunța la o vânătoare sau la o partidă de tenis de câmp pentru un protocol. Maurer nu a fost un „comunist” în accepțiunea termenului. Ca și Petru Groza, a fost mai degrabă un mic-burghez, dar, spre deosebire de bogatul proprietar Petru Groza, Maurer nu avea nici o avere. Nu s-a preocupat de ideologie. El a fost un conducător pragmatic, atât ca ministru de Externe, cât și ca prim-ministru și strateg al țării. A fost un administrator foarte bun, nu atât prin volum de implicare, cât prin soluții inteligente și colaboratori buni pe care a știut să îi aleagă.
Fiindcă avea un mare prestigiu și mari merite în conducerea procesului de ridicare a prestigiului internațional al României, în strategiile de consolidare a independenței naționale și, ca prim-ministru foarte eficient, adversarii externi și interni ai României Socialiste și, după 1969 și Securitatea, l-au pus sub presiune mediatică, pe de o parte și au făcut eforturi să acrediteze ideea că Ceaușescu ar fi fost invidios pe el și că Maurer de fapt nu l-ar fi apreciat pe Ceaușescu, pe de altă parte. Am menționat anul 1969 pentru că atunci Securitatea s-a racordat la „План «Днестр»” („Planul «Nistru»”), planul prin care secretarul general al P.C.U.S, Leonid Ilici Brejnev, a cerut serviciilor secrete sovietice să-l înlocuiască pe Nicolae Ceaușescu cu un lider socialist pro-sovietic, ceea ce s-a întâmplat abia după două decenii de eforturi internaționale largi.
Maurer a avut și un accident de mașină, iar propaganda anti-românească a încercat să acrediteze ideea că Ceaușescu i-ar fi înscenat un asasinat. Posturile străine antiromânești de radio au susținut acest zvon. Toate acestea sunt marote!
Este adevărat, că, imediat după lovitura de stat din decembrie 1989, după ce unii membri CPEx au fost întemnițați, după ce unii membri ai CPEx au fost asasinați (Ioan Totu, Nicolae Giosan), după ce și o serie lungă de militari care nu au făcut parte din grupul de puciști au fost asasinați, când s-a văzut că noul regim al lui Iliescu, Brucan, Roman, Militaru, Măgureanu & Co este unul criminal, când frica foștilor demnitari din epoca socialistă era încă foarte mare, când domnea lozinca „Activiști, securiști, mina vă așteaptă!”, când i s-a luat un interviu lui Maurer pentru TVR și a fost întrebat de Ceaușescu, de frică, pentru fiul său și pentru el, Maurer i-a adus critici lui Ceaușescu, mulțumindu-i pe conspiratorii care au acaparat România ca pe o pradă, „cumpărându-și” astfel liniștea și evitând un probabil tir de acuzații care ar fi putut urma. Totuși, a fost evacuat din vila în care locuia, vilă la care aspirau noii profitori din F.S.N.
În august 1944, Maurer s-a deplasat la Tg. Jiu, unde Gheorghiu-Dej era internat în lagărul de muncă forțată și l-a determinat să dezerteze, de teamă că la apropierea Armatei Roșii, care era deja în Basarabia, comuniștii vor fi executați. L-a ascuns la Râmnicu Vâlcea în casa unui preot cu prestigiu, la care știau că nu intră poliția să facă percheziții. Preotul nu l-a denunțat pe dezertor, l-a ascuns și l-a ajutat. După arestarea mareșalui Antonescu, în 24 august, lui Gheorghiu-Dej i s-a adus o mașină și a plecat spre București, unde istoria îl va duce în fruntea României. Când s-a urcat în mașină, Dej i-a mulțumit preotului și i-a spus: „Nu te voi uita!”. Preotul nu era altul decât Iustinian Marina (în foto stanga), viitorul Patriarh al României, important ocrotitor al Bisericii Ortodoxe Române în foarte dificila perioadă a opresiunii ateiste iudeo-bolșevice.
Iudeo-bolșevicii au introdus în România ateismul „științific” și au vrut să lichideze cultele religioase, ca să distrugă nucleul vital al poporului român. Așa făceau peste tot, pentru a-și ușura dominația asupra popoarelor. Făcea parte din strategia iudeo-bolșevică. Strategia a rămas valabilă și astăzi, promovată de iudeo-occidentali, „frații după mamă” ai iudeo-bolșevicilor, dar este promovată cu mijloace mai subtile, cu „bâte” care nu se văd.
Dar Dumnezeu a rânduit altfel: devenit Patriarh, Iustinian Marina intra la Dej când voia el și îi cerea bani ca să restaureze mănăstiri, să le facă anexe, să facă drumuri de acces, să construiască biserici, să lărgească corpul de preoți cu salarii plătite de stat etc.
În timpul regimului socialist de stat, în România s-au construit 2.100 de biserici și s-au dărâmat 21 de biserici. Bisericile dărâmate nu s-au dărâmat pentru că erau lăcașe de cult, ca urmare a politicii de promovare a ateismului, ci pentru sistematizarea Bucureștiului.
Când baronul Georges-Eugène Haussmann a sistematizat Parisul, în timpul împăratului Napoleon al III-lea, a dărâmat o mare parte a centrului orașului, inclusiv numeroase biserici. Dar dărâmările de biserici din București, din anii ’80, s-au oprit, pentru că Dumnezeu i-a dat gândul cel bun unui inginer român, al cărui nume memoria publică nici măcar nu-l mai reține, care a inventat sistemul unic în lume de translatare a bisericilor.
Constructorii Bucureștiului modern au pus bisericile pe șine și le-au mutat frumos în noile lor lăcașuri, unde funcționează și astăzi. Cu toate acestea propagandiștii regimului iudeo-occidental bagă în capul românilor marota că regimul socialist de stat ar fi fost un demolator de biserici.
Dej i-a dat mereu bani lui Iustinian Marina pentru biserici și mănăstiri și l-a protejat, cu toate că Securitatea îl „lucra” în fel și chip pe Iustinian Marina. Securitatea era în tabăra opusă românismului. În 1958, Dej a trebuit să mimeze că-l marginalizează pe Patriarh, dar nu s-a întâmplat decât o critică la partid, care avea mai mult darul de a da bine la Moscova și în tabăra internă antiromânească din partid și din Securitate.
În noaptea de 18/19 martie 1965, în jurul patului de moarte al lui Dej se aflau principalii lui colaboratori, cărora, de zile la rând, le spunea ce să facă după ce el va muri. Simțindu-și sfârșitul, Dej i-a spus lui Ceaușescu: „Să vină Marina!” și le-a făcut semn tuturor din cameră să iasă. Iustinian Marina a venit în fugă, în plină noapte, cu patrafirul îmbrăcat direct peste pijama, l-a spovedit și l-a împărtășit. Ceaușescu l-a păstrat și el pe Iustinian Marina ca Patriarh, până la moarte (1977).
Maurer a inițiat sau a fost implicat în demersuri diplomatice de mare importanță pentru România și pentru ascensiunea țării la statutul de mare putere diplomatică mondială și de putere economică medie.
Voi exemplifica doar cu vizita lui Maurer și altor demnitari importanți în China, din martie 1964, când, alături de Emil Bodnăraș, i-a convins pe liderii chinezi că, în cadrul conflictului chino-sovietic, România se plasează în tabăra chineză și i-a convins să sprijine demersurile politice ale P.M.R. și ale României. Chiar și presa chineză semnalase că naționalismul-suveranist din România este în creștere. De asemenea, presa chineză din Hong Kong, pe atunci încă britanic, semnala că rata de dezvoltare economică a României era de aproape 16%, una dintre cele mai mari din lume.
Chinezii au observat că, în ciuda presiunilor sovietice, inclusiv a vizitei lui Hrușciov la București, în 1962, presiuni care vizau încadrarea României în sistemul economic sovietic integrat, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a cedat și nu a dat înapoi, apărând interesele țării sale. Istoricul american Larry L. Watts a documentat faptul că acest lucru avea să aibă urmări, sovieticii organizând mai multe atentate la viața lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Astăzi, despre cei 20 de ani în care Gheorghe Gheorghiu-Dej a condus România, prea mulți români manipulați știu doar că a fost o perioadă îngrozitoare, neagră și murdară, iar despre colaboratorii lui Dej, că au fost „dușmani ai poporului”. Faptele negative ale acelei etape istorice au existat, desigur, ca în toate regimurile, din toată lumea, unii oameni de rând le-au văzut și le-au simțit pe pielea lor.
Fenomenele negative ale regimului sunt răspândite în rândul opiniei publice cu multă determinare de regimul ticăloșit iudeo-euro-atlantic și de statul eșuat din teritoriul ocupat militar numit încă România, dar realizările și progresul acelei etape istorice au depășit cu mult aspectele ei negative.
– Va urma –
Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro
