Folclor brasovean la marele filozof Ernest Bernea
Astazi, ignorat de intelighentie, din pricina necunoasterii, dar si a trecutului sau politic, Bernea ramine un nume de referinta in cultura romana. O mare parte din opera sa este inca inedita. Evaluarea operei sale este influentata din greu de anatema credintelor sale politice de dreapta si de temerile editorilor ca Bernea nu este vandabil.
Dintre privirile aruncate noua insine ca popor, „Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman“ este probabil cea mai originala, complexa si documentata lucrare. Spre deosebire de viziunea istorica si caracterologica a lui Dumitru Draghicescu sau de cea filosofica a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcanescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul romanesc din poezia culta si populara sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea impleteste filosofia si sociologia cu cercetarea etnografica, rezultand o viziune integratoare, bine argumentata si fidela realitatii concrete si spirituale a satului romanesc. Aparuta initial in 1985, sub titlul „Cadre ale gandirii populare romanesti“, puternic cenzurata de regimul comunist, cartea reuneste trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gandirii: spatiul, timpul si cauzalitatea. Prin acestea, autorul incearca sa surprinda, in fapt, filosofia populara, modul in care simte si gandeste taranul roman, mergand astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrarii „Gandirea salbatica“, intre cele doua forme de cunoastere existand si unele asemanari.
In cartea sa apar cateva vorbe de duh spuse de tarani din zona Brasovului care se impletesc atat de bine cu observatiile ascutite si pline de inspiratie si har ale marelui filozof roman. Spatiul, in reprezentarea populara, nu este linear si abstract, ci unul viu, concret si misterios, cu insusiri spirituale, avand puteri benefice sau malefice.
Pentru taranul roman, vidul sau infinitul sunt notiuni lipsite de sens si concretete, care tin de o gandire conceptuala, obisnuita sa lucreze cu marimi cantitative, pentru care nimic nu iese in relief si fiecare lucru este la fel.
Raspantia ne arata cata intimitate exista intre om si loc. Dupa cum drumurile se intretaie si duc in diferite directii, tot asa omul o poate apuca in viata pe o cale buna sau rea. De aceea, se construieste o troita ori se asaza o cruce aici. Un satean din Poana Marului (jud. Brasov) vorbeste despre acest obicei, pastrat si astazi: „se pune cruce la rascruce, ca acolo se impart drumurile; stii, o iei intr-o parte sau in alta. Se pune acolo sa se-nchine omu’ si s-o ia pe drumul cel bun“. Casele se construiesc spre Rasarit sau Miazazi, altarul se construieste spre Rasarit si tot spre aceasta directie se inchina oamenii, fiindca de aici rasare soarele.
Taranul roman nu cunoaste „teroarea istoriei“, absurdul existentei sau revolta in fata mortii. El invinge timpul prin credinta, fiindca a transfigurat tot ce e efemer, uratenia si moartea. Viata sa interioara se consuma sub semnul seninatatii. Spre deosebire de omul zilelor noastre, a carui „varsta aspirationala este adolescenta“, varsta si frumusetea satului romanesc este batranetea. Intreg cosmosul se regenereaza in preajma unor sarbatori. Unii pomi infloresc in anumite zile sfinte din calendar, asa cum unele pasari cantau doar de anumite sarbatori. Acest lucru nu ar trebui sa ne mire, fiindca in gandirea populara „toate lucrurile merg laolalta“, nimic nu este lasat la voia intamplarii. Exista „putere“ de la Dumnezeu care randuieste lucrurile, exista si o „lege a firii si a naturii“, exista „pricini“ morale sau cotidiene ale lucrurilor si comportamentelor, dar exista si „taine“ pe care omul nu le intelege. Toate acestea ne ofera tabloul unei gandiri cauzale organice, din care lipseste hazardul. Cum spune un satean din Zarnesti (Brasov), „vine moartea, da’ ea nu biruie. Lucrurile sunt in asa fel intocmite, ca se leaga unu’ de altu’: cand sufera intr-un loc, sufera toate“.
