Folclorul cu majuscula
Nu e nevoie sa te pricepi la folclor ca sa te irite dejectia manelista in care se produc astazi cel putin jumatate din guristii de succes ai natiei urbane. Oligofreni retezati de natura la jumatate – diversii copii minune avortati de piata mereu bortoasa a muzicii de mahala – se screm sa ocupe intreg spatiul audio al patriei si se exporta cu succes in tarile de adoptie ale nefericitilor romani ce pun faianta pe ritmurile lui Adi Minune sau de la Valcea. Ca si cand nu era de ajuns ca a masacrat urechea, nocivitatea manelei coboara in regiunea taliei; ?hoarde de fetiscane tampitele sau proaste ca gardul isi luxeaza in discoteci soldurile, straduindu-se sa acompanieze din buric falseturile idolilor lor de 1,5 m.
Ca si cum nu erau destul laudele ranjite din danturi de 14 carate pe care si le aduc singuri secretiilor scoase pe CD in ritm ametitor, manelistii primeau in urma cu ceva vreme si girul unora dintre oamenii cu pretentii artistice pe care-i scoate tara la inaintare. I-am vazut anul trecut intr-o emisiune la televizor pe emeritii Horia Moculescu si George Pruteanu, altminteri ciufuti rau in materie de gusturi, glasuind patetic in favoarea poeziei subtile a manelei. Ale carei versuri de calitate, inspirate din cele mai curate sentimente ale romanului, sunt concurate de o linie melodica suportabila, ba chiar placuta. Desi am suportat pana la sfarsit, n-am prins scena in care Guta si ceilalti ratati cu voci de castrati au dat navala in studio sa le lipeasca pe frunte celor doi academicieni euroii cuveniti pentru promovare si publicitate deloc mascata.
Scriu cu gandul ca nu sunt singurul care crede ca maneaua este coarda sarita a instrumentului popular romanesc, dezacordat de analfabetii (si) intr-ale muzicii. Ca e o pervertire a simtului muzical autohton, care plateste cu fiecare din incasarile din vanzari inmormantari de lux muzicii autentice.
In comparatie cu mitocania melodica a manelei, insailaturile populare puse la cale de emisiuni de genul „Folclorul contraataca” sau altele cu audiente mult mai modeste sunt doar cu o treapta mai sus pe scara degradarii melosului popular. Toapele stafidite, cocotate pe opinci cu tocuri cui, fardate strident si fara de broboada, sa nu-si turteasca coafurile new style, sunt surorile de la tara ale manelistilor de mahala. Cucoanele tabagice care se perinda pe la susanele folclorice sa dea playback la tambal au tot atat de mult de-a face cu muzica autentica pe cat au neamurile lor castrate cu partitura muzicala.
Ajungi sa crezi ca cele mai decente spectacole folclorice din tara, pe care le banuiesti a fi inspirate direct de la sursa, sunt cele aduse pe scena de Marioara Murarescu. Pe care risti s-o vezi drept o harnica culegatoare de traditie, care strange ca o albinuta nectarul inspiratiei autentice, iar nu ca pe un dinozaur femela al folclorului romanesc, care se scalda de decenii in albia maloasa a traditiei de parada.
Marioarii i-am ghicit dintotdeauna placile solzoase de saurian muzical pe sub surtucele pe care le imbraca cu cochetarie folclorica la grandioasele-i spectacole. Era sa ma pacalesc cu montarile populare pe care le comit ea si discipolii, aparent ultima reduta in calea desfranarii din spatiul auditiv traditional.
Asta pana alaltaieri. O emisiune de pe TVR cultural mi-a deschis ochii, dar mai ales urechile. Nu gasiti TVR cultural pe televizorul de-acasa? Sa v-ajut: este cu siguranta la capatul benzii de frecventa, acolo unde n-ajungeti niciodata cu telecomanda, pentru ca sunt prea mult stiri, discursuri, retete, telenovele, talk-skow-uri de vazut in fiecare seara ca sa mai aveti timp si chef pentru produse culturale sub pragul de audienta. La emisiunea „Inapoi la argument”, amfitrionul Horia-Roman Patapievici a invitat un personaj pentru care mi-e greu sa gasesc comparatie. Incerc, totusi: daca autenticul ar avea nume, s-ar chema cu siguranta Grigore Lese. Cei care il cunoasteti deja trebuie ca v-ati luminat mai demult ca nimic din ceea ce vedem la televizor sau la spectacolele cu public nu inseamna folclor. Omul – doctor in muzica, profesor la Universitatea de Muzica Bucuresti, profesor asociat al Facultatii de Litere, Universitatea Bucuresti – m-a convins pur si simplu ca Folclorul traieste la tara si nu se lasa urcat in ruptul capului pe scena. N-am vazut niciodata ceva mai genuin; desi a agonisit ceva diplome universitare, titlul cu care se faleste mai mult este cel de absolvent al institutului de folclor din toata Tara Lapusului, sectia batrani depozitari ai zestrei de sunete fundamentale romanesti.
Vifor Rotar
(continuare in numarul viitor)
