GENERALUL IULIAN VLAD: EROU SAU TRADATOR?

Despre felul în care generalul Iulian Vlad a gândit şi a acţionat în timpul evenimentelor din decembrie 1989, documentele publicate, precum şi depoziţiile celor chemaţi de organele Procuraturii Militare să depună ca martori în procesele intentate fostului şef al DSS, stau mărturi. Ele demonstrează fără dubii următoarele: trupele de securitate au primit ordin să intre în dispozitiv la Timişoara fără cartuşe de război, ceea ce a stârnit mânia lui Ceauşescu, deopotrivă cu a celor care l-au trimis ulterior pe Iulian Vlad în faţa instanţelor de judecată; la Bucureşti, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, generalul Iulian Vlad i-a sugerat generalului Vasile Milea o acţiune energică din partea Armatei şi a Securităţii, pentru a-l aresta pe Ceauşescu, ceea ce ar fi avut darul de a calma spiritele.Acest lucru nu a fost posibil, întrucât nu a primit acceptul din partea ministrului Apărării Naţionale, din motive încă insuficient explicate, dar fără îndoială că ar fi dat peste cap tot ceea ce se planificase.

La ora 7:45 în dimineaţa zilei de 22 decembrie, deci înainte de fuga cuplului dictatorial din clădirea CC, generalul Iulian Vlad a ordonat ca dispozitivul de securitate al clădirii să fie ridicat. Au fost retraşi astfel circa 400 de militari din dispozitivul extern de securitate. Direcţiei a V-a i-a dat ordin să lase manifestanţii să intre în sediul CC, iar şefului USLA să-şi retragă trupele. Şi ordinele au fost executate imediat şi fără alte complicaţii.

După ridicarea elicopterului prezidenţial, alături de generalul Ştefan Guşe, generalul Iulian Vlad s-a pus la dispoziţia revoluţionarilor, reuşind împreună şi sub supravegherea acestora să dea ordine pentru a preveni declaşarea unui război civil. Sintagma „securişti – terorişti” a fost inventată şi propagată cu sârg de agenţii creatori ai curentelor de opinie aflaţi în directă legătură cu agenţii KGB şi cu „revoluţionarii de profesie”, pentru ca aceştia din urmă să-şi consolideze puterea, în mijlocul unor sângeroase evenimente revoluţionare transmise în direct la radio şi televiziune. Poate că nu întâmplător, un alt memorialist din rândul foştilor generali de securitate – Ion Mihai Pacepa – a dezvăluit presei: „Cei care au preluat conducerea revoltei populare din ţară au avut meritul istoric de a-şi instala cartierul general la sediul Televiziunii Române. Aceasta a făcut ca revolta să se desfăşoare cu iuţeala fulgerului în întreaga ţară. Nu mă îndoiesc că istoria va consemna şi această tactică românescă realizată în comun de românii din ţară şi de cei din exil, şi că ea va fi repetată în alte ţări care continuă să fie subjugate de tiranii totalitare”.

Prin urmare, totul fusese bine pus la punct, în cele mai mici detalii, tocmai pentru ca surprizele să poată fi evitate. România a fost un poligon de încercare a acestei „noi tactici revoluţionare”. În România s-a făcut şcoală pentru o nouă generaţie de „revoluţionari de profesie”.

…Doar la câteva săptămâni după ce a preluat conducerea DSS, generalul Iulian Vlad s-a confruntat cu revolta muncitorilor braşoveni, din 15 noiembrie 1987, pe care a caracterizat-o ca fiind „o treabă spontană, dar bine făcută, fără amestec străin. Coroborarea unor informaţii obţinute de la foşti ofiţeri de securitate implicaţi în acele evenimente, care au dorit să-şi păstreze anonimatul, cu datele deja publicate ne dezvăluie câteva aspecte interesante pentru istoriografie. Astfel, după o înţelegere tacită cu generalul Iulian Vlad, colonelul Dumitru Nătăleţu – şeful Securităţii judeţene Braşov – ar fi „ocolit” ordinul transmis de ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, prin care se ceruse intervenţia în forţă şi folosirea mijloacelor represive contra „elementelor declasate”. Ca urmare, ofiţerii de securitate s-au mărginit doar la măsuri strict informative pentru a calma spiritele şi a-i depista pe liderii şi „elementele mai active” din rândurile protestatarilor. Din totalul celor arestaţi, doar 10-15 muncitori braşoveni au fost trimişi în faţa justiţiei, fiind acuzaţi de „tulburare a liniştii publice”, şi primind pedepse mai mult „simbolice”, cu executarea la locul de muncă. Şi toate acestea datorită lui Nicolae Ceauşescu, care „nu putea să accepte ideea că are în ţară opoziţie” chiar din rândul muncitorilor, după cum a mărturisit Iulian Vlad.

Pentru evenimentele de la Braşov s-a găsit şi un „acar Păun”. Cel sacrificat, colonelul Nătăleţu, a fost imediat schimbat din funcţie şi ameninţat cu Tribunalul Militar de către Tudor Postelnicu. Subtil, Iulian Vlad a stăruit pe lângă ministrul de Interne, că o astfel de soluţie nu era deloc oportună, mai ales în acel context. Exista într-adevăr riscul de a se crea o stare de nemulţumire, de data aceasta în rândul ofiţerilor de securitate care lucrau în domeniul contrainformaţiilor interne. Aceştia – şi e vorba înspecial de cei care se implicaseră în liniştirea muncitorilor protestatari – se considerau nevinovaţi. Evenimentele izbucniseră de la un conflict de muncă real – intârzierea din partea conducerii uzinei Tractorul de a le achita salariaţilor drepturile băneşti sub motivaţia unor restanţe în planul de producţie.

Ofiţerii de securitate dovediseră inteligenţă, în sensul că găsiseră metode mai eficiente pentru normalizarea situaţiei decât cele represive ordonate de ministrul de Interne. Majoritatea dintre ei rămăseseră convinşi că orice inabilitate din partea lor, mai ales recurgerea la forţă, putea avea urmări grave atât pentru regimul politic, cât şi pentru instituţia Securităţii statului. Nu este exclus ca acesta să fi fost şi motivul real pentru care CC al PCR nu a făcut o analiză asupra evenimentelor de la Braşov din noiembrie 1987.

În schimb, conducerea DSS, personal generalul Iulian Vlad a formulat câteva concluzii expuse în şedinta  anuală de bilanţ şi materializate în actualizarea Ordinului 02600, privind păstrarea ordinii publice. De asemenea, din ordinul şefului DSS, colonelul Dumitru Nătăleţu a fost transferat ca simplu lucrător la compartimentul Arhive din cadrul Centrului de Informatică şi Documentare, iar după câteva luni a ieşit la pensie. În discuţiile cu tinerii ofiţeri de la compartimentul Arhivă, colonelul Nătăleţu a scăpat la un moment dat afirmaţia că „de data asta noi l-am salvat pe nebun, dar dacă se vor mai repeta evenimentele de la Braşov, n-o s-o mai facă nimeni”. Temători şi suspicioşi, ca nu cumva să fie puşi în faţa unei provocări, cei care au auzit această afirmaţie s-au făcut că nu înţeleg despre ce nebun era vorba. Abia în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi-au adus aminte de aceste vorbe, înţelegându-le tâlcul…

Un alt aspect mai puţin cunoscut din activitatea generalului Iulian Vlad este că prefera să se documenteze singur – şi nu prin consilieri – asupra unor probleme considerate de el ca fiind de excepţională importanţă pentru securitatea statului român. Aşa se explică prezenţa sa, la începutul lunii august 1989, la sediul unităţii care gestiona Arhiva Securităţii, din cadrul CID, pentru a studia dosarele şi întreaga documentaţie despre revoluţia maghiară din 1956. S-a uitat cu multă atenţie, ceasuri întregi, asupra albumelor de fotografii ce reprezentau tricolorul maghiar cu stema comunistă decupată, precum şi scenele terifiante cu ofiţeri de securitate maghiari masacraţi de către revoluţionarii budapestani pentru că deschiseseră focul asupra demonstranţilor fără ordin din partea superiorilor. Probabil că de aici şi din experienţa evenimentelor de la Braşov s-a fundamentat în mintea generalului Iulian Vlad convingerea că aparatul de securitate , într-un context de evenimente asemănătoare nu ar avea altă şansă decât să evite implicarea în acţiuni cu caracter represiv. Cele trei procese intentate după revoluţia română din decembrie ’89 demonstrează că generalul Iulian Vlad a acţionat în acest sens. Mai mult, s-a străduit să-şi disciplineze din timp subordonaţii pentru a nu avea surpriza unor „colonei nebuni” – adică ofiţeri scăpaţi de sub control, ce puteau acţiona haotic -, după formula folosită de George Bush şi Mihail Gorbaciov în cadrul întâlnirii lor de la Malta.

La fel de importantă este  întrunirea din 11 noiembrie 1989, ordonată de şeful DSS şi desfăşurată concomitent în trei oraşe: la Bucureşti cu şefii de securitate din Muntenia şi Oltenia – şedinţă condusă de generalul Iulian Vlad – , la Braşov cu şefii structurilor de securitate din judeţele transilvănene şi bănăţene – prezidată de generalul Aristotel Stamatoiu -, şeful de atunci al CIE, şi la Iaşi cu şefii de securitate din judeţele moldovene şi dobrogene, condusă de generalul Victor Neculicioiu, la acea vreme şef al UM 0110 (aşa-zisa unitate anti-KGB).

La aceeaşi oră, respectiv 11, cei trei înalţi demnitari ai DSS au citit textul clasificat al unei note din conţinutul căreia rezultau patru idei forte:

1) din informaţiile deţinute de conducerea DSS rezulta că secretarul general al partidului şi preşedintele Republicii, Nicolae Ceauşescu, urma să fie înlăturat, existând chiar mai multe variante, inclusiv aceea a prinderii şi judecării lui, în situaţia în care… s-ar fi opus schimbării şi ar fi încercat să fugă într-un loc de unde putea conduce o eventuală mişcare de rezistenţă;

2) prin ordinul conducerii DSS, ofiţerilor operativi li se interzicea să-şi contacteze reţeaua de informatori (agentura secretă) pentru a verifica informaţiile privind înlăturarea cuplului dictatorial;

3) prin acelaşi ordin, ofiţerii operativi puteau să primească din partea agenturii doar informaţii, sesizări ori reclamaţii ale oamenilor muncii din intreprinderi şi alte sectoare productive despre distrugeri, furturi ori sustrageri de bunuri de valoare;

4) în cazul unor mişcări de stradă cu caracter protestatar, îndreptate contra lui Ceauşescu, „şeful Securităţii cu întregul aparat din subordine nu se implică în acţiuni represive”.

Deci, generalul Iulian Vlad ştia că trebuie să-şi ţină sub control subordonaţii, conturându-le misiuni foarte precise cu scopul de-ai disciplina perfect pentru a preveni apariţia unor „colonei nebuni”.

Până la identificarea acestui document, dacă mai există clasat în vreun depozit de arhivă, şi publicarea lui integrală – ceea ce ar fi benefic pentru istoriografie – se poate formula concluzia că instituţia Securităţii statului român, prin posibilităţile informative interne şi externe, aflase din timp ce se pregătea României, iar prin acţiunea din 11 noiembrie 1989 i s-a schimbat practic obiectivul prioritar al misiunilor. Dacă până atunci, prioritar pentru DSS era „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei conducătoare”, de la acea dată Securitatea urma să se limiteze doar la acţiuni strict informative.

Că o astfel de hotărâre, am putea-o numi istorică, a fost luată de generalul Iulian Vlad în deplină cunoştinţă de cauză, ca unică soluţie pentru a salva oamenii instituţiei, într-un context intern şi internaţional total ostil, o demonstrează şi documentele de informare ale DSS. De exemplu, un raport olograf, strict secret, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad şi adresat secretarului general al partidului, atrăgea atenţia asupra a două chestiuni esenţiale în legătură cu întâlnirea dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov care urma să aibă loc peste câteva zile la Malta, 2-3 decembrie 1989:

1) „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale”;

2) „Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Busch şi Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fiind avute în vedere îndeosebi R.P.Chineză, Cuba şi România”. După câte ştim, ulterior, în declaraţiile de presă, Mihail Gorbaciov a negat discutarea la Malta a situaţiei României.

Un alt document al DSS, extrem de interesant, este „Rezumatul informaţiilor mai deosebite din telegrame”, elaborat la 18 decembrie 1989. În capitolul 4, care sintetiza informaţiile obţinute prin filieră argentiniană, se menţiona:

1)„În perioada următoare, guvernul român va fi supus la presiuni psihologice în scopul înlocuirii lui cu altul în care PCR să nu mai aibă rolul conducător.

2)-URSS şi Ungaria, prin intermediul radioteleviziunii, vor incita populaţia Transilvaniei la revolte împotriva guvernului de la Bucureşti.

3)-URSS va acţiona pentru a obţine sprijin în România, în direcţia «reactivării» unor români care au studiat în Uniunea Sovietică şi simpatizează cursul politic din această ţară”.

Întrebat de senatorul Şerban Săndulescu, membru al Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, dacă Securiatea a ştiut despre legăturile ofiţerilor KGB de pe teritoriul României, generalul Iulian Vlad a răspuns: „Îi cunoşteam, erau agenţi activi în conservare. Probabil că prin astfel de informaţii, Securitatea l-a convins pe Ceauşescu să-i convoace – în seara de 20 decembrie – la sediul CC pe reprezentanţii Ambasadei URSS, pentru a le cere retragerea ofiţerilor sovietici care se aflau la Timişoara.